de Simona Lazăr şi Adrian Barna

La 100 de ani de la Marea Unire, România mai are doar vreo 10 opincari. Am stat „la taifas” cu doi dintre ei și mi-am propus, până nu se-ncheie anul, să mai ajung în bătătură la încă doi (măcar!).

Istorii croite și răscroite

Cu 100 de ani în urmă, românii care se îndreptau spre Alba Iulia ca să fie de față la proclamarea Marii Uniri... erau, mulți, încălțați cu opinci! Portul lor nu se deosebea prea mult de cel al dacilor de pe Columna Traiană și, într-un fel, această încălțăminte strămoșească avea să fie și ea o „dovadă” a continuității noastre, neîntrerupte, în spațiul carpato-danubiano-nistreano-pontic. Până când ne-om învrednici să punem în picioare opincile lui moș Petre Opriș, din Sârbi (pe Valea Cosăului) - cel din urmă opincar din Maramureș -, ori pe cele cusute de moș Iosif Trifuț - ultimul meșter de opinci din Apuseni, hai să călătorim în alte două spații românești: Moldova și Oltenia... Să vedem care-s istoriile și „sicreturile” acestui meșteșug prin aste locuri!

Vali Haican, de la cele mici, pentru nou-născuți, până la mărimea 46

Pe meșterii de opinci nu-i mai afli azi la ei acasă, în atelier. Stau mai mult prin târguri și muzee. Asta pentru că așa ajunge lucrul mâinilor lor la omul de rând, iubitor de frumos și de tradiții. Vali Haican e om în floarea vârstei. Cum-necum, destinul a făcut să-și lase meseria lui pentru meșteșugul bunicului. „Pe mine, bunicu’ m-a-nvățat să fac opinci, pe când eram copilaș. Stăteam pe lângă el mai mult ca să-i ascult poveștile... dar parcă puteai să rămâi doar cu atât?! Că numai ce te punea să faci ori una, ori alta. Să tăi nojițele, de exemplu! Ehei, ce mândru eram că avea încredere în mine să fac eu asta!” Îmi zice o istorie care-mi aduce lacrima în colțul ochiului: „Bunicul a supraviețuit în război pentru că-l învățase taică-su meșteșugul ăsta. A căzut prizonier la Odessa și-n lagăr le făcea încălțări ofițerilor sovietici. Îi aduceau piele, câtă găseau, și atât îi spuneau: «Andrei, davai opinca!». Le-a făcut. La toți! Și-n timpul foametei, când s-a întors acasă, a lucrat încălțări pentru tot satul!” O clipă, face ochii mici și zâmbește cuiva din trecut. Bunicului... „Nu știam eu, pe vremea când croiam opinci lângă bunicul meu, cât de folositoare o să fie meseria asta! Și uite-mă acum! Fac opinci - de la cele mici, pentru nou-născuți, până la mărimea 46. E obiceiul acuma de se botează copiii îmbrăcați în costume tradiționale... și vin la mine pentru opincile de botez. Dar opinca-i bună și pentru dans, și de mers, în saloanele de cosmetică... Chiar azi a venit o doctoriță la mine și a fost tare îndrăgostită de opincuțe; n-a plecat până nu și-a achiziţionat o pereche. A zis că vrea să meargă prin spital încălțată în opinci, pentru că sunt foarte comode. Opincile sunt ca o încălțăminte ortopedică”.

Încălțări pentru țărani și pentru... domnițe

Nu-l contrazic. Și pe tatăl tatii l-am cunoscut în opinci. De cauciuc. Așa se făceau pe-atunci, prin anii ’70. Și le croia singur. Îi zic asta și-mi confirmă că, da, după război s-au făcut și din materialul ăsta. Dar mă atenționează că o fi părând opinca o încălțăminte simplă, dar nu se croiește așa de ușor. „Se ia măsura după piciorul omului și se lucrează cu atenție, cu gust. Trebuie croită, cusută. Ale mele merg după modelul dacic. Le-am cusut cu nojițe din piele - pe care e greu să le tai pe toate la aceeași dimensiune, lățime. Gurguiul este cu vârful ridicat, adică pot fi folosite și vara și toamna-iarna; nu te împiedici în gurguiul lor. Călcâiul este legat la bază, nu e desfăcut, ca la opincile oltenești. Poate fi încălțată și ca un pantof, că i-am adus și eu câteva îmbunătățiri”. Mă întreb așa, mai mult retoric, ce-ar fi fost dacă ar fi avut Cenușăreasa opinci și nu conduri de sticlă? Râde și-mi zice: „D-apoi eu am și-o opincă de domniță! Una... boierească! Să v-o arăt! Cum să vă zic, până pe la 1600-1700 nu existau pantofi. Exista o încălțăminte din piele lucrată cu gust...” Nu e mai lungă de-o palmă și-i împodobită în partea din față. Încerc să-mi imaginez cum ieșea piciorul încălțat astfel de sub poalele rochiei de tafta. Cât de ușor făcea domnița de-acum 200 de ani piruete în dans! „Am acasă o colecție impresionantă! Opinci militare, din timpul războiului de Independență, din piele de taur, groasă, cu ținte de cupru pe talpă, să fie rezistentă la marș. Am și de la 1907 o opincă, arsă în focul Răscoalei... Opincile alea vechi, strămoșești, n-o să le prea găsiți pe la colecționari. De ce? Țăranul român a trăit în bordei și, vara, în general, el a umblat desculț. Opincile erau purtate mai mult la sărbători și când dădea frigul. La munte, unde puteai vâna un mistreț, puteai să ai o pereche dintr-o piele mai tare”.

Alexandru Ilinca: „Am moștenit acest meșteșug de la taica-meu, care la 87 de ani încă mai lucra”

Clopar. Papucar. Pălărier. Hornar. Meserii pe cale de dispariție. Ca și cea de opincar. Întâlnirea cu vâlceanul Alexandru Ilinca începe simplu, cu o... fișă personală: „Mă numesc Alexandru Ilinca. Sunt din comuna Orlești, județul Vâlcea. Am moștenit acest meșteșug de la taica-meu, care la vârsta de 87 de ani încă mai lucra. Mi-aduc aminte, acum câțiva ani a primit o comandă mare, de la niște femei care locuiau în Italia, românce de-ale noastre. Aveau costume tradiționale românești și le purtau la biserică, și spuneau că nu le stă bine cu ie și fotă, dar fără opinci. Despre mine, ce să vă zic: tata m-a învățat de mic copil să lucrez opinci, dar pe atunci asta nu însemna mare lucru, pentru că atunci când ceva există parcă nu are valoare, doar când începi să nu-l mai ai, înțelegi cât valorează. Acum 50 de ani erau opinci, opincari și cei care le purtau. Acum...”.

„Opinca te protejează, că se așază bine pe orice formă de relief!”

Îl văd mereu prin târguri și muzee, pe unde mă abat și eu. Dar, câteodată, nu-i acolo unde mă aștept să fie. „Păi... mai stau și pe-acasă. Că mi-am pus la poartă firmă, că-s opincar, și mai oprește lumea și întreabă de mine, și vrea să comande opinci... Că să vă zic cum a fost. Auzisem eu că-n zona Mehedințiului, la Baia de Aramă, ar exista un cetățean care face opinci din camere de tractor, deci un material mult mai gros (că alea de autoturism erau prea subțiri). Și m-am gândit: eu știu să fac opinci, dar oare oi găsi clienți dacă mă apuc să le croiesc? Și răspunsul a venit foarte repede. Că au început a veni la mine și la tata oameni din zonă, care au fânețe. Și-mi zic că, pe-acolo, cu altfel de încălțăminte nu-i de mers. Că-s denivelări de teren, mai sunt pietre... Și mi s-a explicat: dom’le, păi dacă eu aș avea orice altă încălțăminte, mi-aș luxa piciorul, că fuge într-o parte; dar opinca te protejează, că se așază bine pe orice formă de relief!” În vreme ce-mi zice asta, continuă să croiască pielea, de pare că o sută de oameni stau la rând să-i cumpere încălțările. Îmi prinde gândul: „Dar chiar vin oameni să le cumpere. Că-s foarte practice!”.

„Nu se folosesc ața și acul”

„D-apoi, dacă vreți secrete, vă zic și eu ce-am învățat de la tata. Că-s secrete de opicar bătrân, care-o făcut opinci și pe vremea ailaltă (n.r. - a comuniștilor). La opincă nu se folosesc ața și acul. Se folosesc niște șuvițe din piele care se numesc nojițe - sunt două la opincile pe care le confecţionez eu. Eu merg pe opinca dacică, aia de-o vezi și pe Columnă. Pentru că la noi, în zonă, s-a conservat opinca originală, tradițională, pe când în partea dinspre Dunăre a suferit influențe de la bulgari”. Încerc să aflu și eu cum e cu „opinca dacică” - aia de-o fac toți cei zece meșteri răspândiți prin toată țara. „Diferențe? Opinca dacică se face prin încrețire, cu gurgui - vârful ăsta - într-o parte; iar celelalte se fac cu vârful drept și, în loc de crețuri, vine tăiată. La asta dacică se fac crețuri prin tăiere, dintr-un material mai gros. Vedeți, la noi s-a menținut opinca din piele de porc”. Și-mi arată, ca să înțeleg cum e, pe una veche de-o juma’ de secol: „Uite, asta e aia de-am purtat-o eu când eram mic. Lucrată de taică-meu”.

„Strămoșii noştri le țineau cam un an, doi, pe cele din porc”

Cât ține o opincă? „M-au întrebat mulți. Da-n ultima vreme au apărut niște modificări ale modului de uzură. Înainte, strămoșii noştri le țineau cam un an, doi, pe cele din porc. Astea de le fac eu acum sunt din piele de vită și sunt mult mai rezistente. Și să vă spun care era logica. Ei mergeau pe unde aveau ei treabă: prin curte, pe drumuri, eu, dacă aș avea opincă din porc, și aș merge pe aicea, pe aleea asta, păi nu mă ține o lună. Că acum e asfalt și opinca nu e pentru asfalt. E vorba despre frecare: pielea se uzează imediat, nicio lună nu te ține, dacă ar fi să mergi zilnic. Nici eu nu mi-am dat seama, dom’le, am avut niște opinci vechi și le purtase respectivul vreo 20 de ani. Și le-am luat și eu p-aici, pe la evenimente. După câteva zile, s-au uzat cât la ăla în 20 de ani. Și m-am gândit: mă, care-i treaba cu opincile mele? Și pe urmă mi-am dat seama că se freacă pe asfalt, pentru că mergând e ca la un polizor. Vedeți?” Îi dau dreptate. Se tocesc ele blacheurile de metal, d-apoi pielea de opinci!?

Doctor Georgiana Nedelea: „Este ideală şi... relaxantă!“

Laude opincilor am aflat unde m-aș fi așteptat mai puțin. La Spitalul Clinic de Ortopedie-Traumatologie „Foișor”. Acolo, doamna doctor Georgiana Nedelea, medic specialist în Chirurgie Ortopedică, îmi vorbea despre... perechea de opinci pe care o primise în dar. Nu le recomanda pentru mersul pe asfalt - unde piciorul are nevoie de o protecție în plus, ca să estompeze contactul cu suprafața dură. Dar îmi zicea că sunt ideale pentru mersul în natură. „Suprafața tălpilor e anume făcută pentru a merge pe un teren denivelat, cu bulgări de pământ, cu iarbă, cu nisip. Pe această suprafață, opinca este ideală și... relaxantă!” De ținut minte!

„Când le-au încălţat, americanii au avut senzaţia că zboară!“

Problema lui Alexandru Ilinca - și-a celorlați nouă meșteri de opinci din țară - e că nu găsesc nicăieri urmași pentru meșteșugul lor. „Eu port opincile peste tot pe unde sunt chemat în țară. La expoziții, la târguri și muzee... Dar nu găsesc pe cineva să-l învăț, cum m-a învățat pe mine taică-meu. Într-un an, m-au chemat la Muzeul ASTRA, la Sibiu, să-nvăț 17 studenți americani cum stă treaba cu meseria asta. Erau de la New York, cu profesorul lor de la facultate. Eu le-am arătat, ei au făcut după mine... dar, deh, fiecare cu îndemânarea lui. Mă uitam la ei, nu erau în stare nici să taie o nojiță, trebuia eu să le îndrept. Dar dacă n-ai făcut niciodată treaba asta, oricât de simplă este, n-are cum să-ți iasă. Eu vă zic așa: ia să ții pe cineva doi ani în pat, fără să meargă, și-o să vezi că după aia o uitat și cum să pună un picior după altul! El a uitat ceva ce știa să facă... dar să-l pui pe om să taie nojițe când el niciodată n-o făcut asta! Acuma, cât au lucrat ei, cât i-am ajutat, o plecat fiecare cu câte o pereche de opinci. Și le-au încălțat. Și mi-au zis că senzație ca aceea nu au mai simțit niciodată, ca și când le-ar veni să zboare! Și le-am arătat și cum se leagă opincile, că dacă nu știi, nici asta nu-ți iese. Ș-or venit de două ori la mine de le-am arătat: «Domnule, arată-ne cum se leagă, că dacă n-om ști, ce ne facem noi în America? N-o să le putem încălța!». Că, nu știu cum să vă zic, dar parcă-s mai iubite opincile noastre de străini decât de ai noștri! Și când te gândești că noi am avut și-o regină care-o umblat cu ie, cu fotă, cu maramă și cu opinci…!”