de Simona Lazăr
Cu 11 ani în urmă, la Stremț, o întâlneam pe Salvina Lazăr, pe-atunci în vârstă de 103 ani, martoră a Unirii, la vremea adolescenței. Era printre cele din urmă „veterane” ale ceasului de aur al Reîntregirii Neamului. Avea mintea limpede, vorba clară, agerime a privirii (căci băga fără greș ața în ac). Mătușa Salvina s-a dus pe drumul fără de întoarcere, dar vocea sa încă mă urmărește...
„Era o minune cum n-am mai văzut noi până atunci...”
S-a născut la 2 noiembrie 1904, iar începutul adolescenței i-a fost marcat de cel mai important moment al istoriei naționale. La ceasul la care-am întâlnit-o - conștientă de cât de prețioasă e mărturia sa, nu se lăsa prea mult invitată să povestească. „Cum a fost cu Marea Unire? Se ducea lumea acolo, la Alba Iulia, cu mare veselie se ducea. Și tătă lumea să ducea acolo și le făcea cinste, le dădea la oameni câte-un pup de pâine (pup - regionalism: colăcel, pâine mică, pregătită în casă - n.r.) și o cană cu vin. Cănile erau de pământ, smălțuite, și le dădea să aibă fiecare, să le ție pe mai mult timp, amintire din ziua aceea. Tătă lumea se ducea pe jos, spre locul acela. Tăți îmbrăcați în port național. Numai amărâții, care nu puteau, numai aceea nu se duceau, deși și ei tare mult ar fi venit! Altfel, erau de prin tot locul. Și din Moldova, și din Muntenia, și din Oltenia... Era o minune cum n-am mai văzut noi, că pân-atunci numai ungurii făceau sărbătoare și pe noi nu ne lăsau, că eram ca niște gunoaie față de ei. Ei își făceau toate poftele, de parcă erau ei stăpâni, dar doară că nu erau, că noi eram, dar tot degeaba, că nu ne lăsau să fim stăpâni la noi acasă. Nu ne lăsau nici să purtăm tricolorul nostru național pe piept, numai pe-al lor aveam voie să-l purtăm. Da-n ziua aceea ne-am pus noi tricolorul, cu roșu, cu galben și albastru...” La Salvina Lazăr am ajuns la câteva ceasuri după ce se stinseseră ecourile celei de-a 89-a sărbătoriri a Unirii Ardealului cu Țara. La Alba Iulia, acestea trecuseră pașnic, cu câteva „rutine”, pe care românul le-a așteptat liniștit, convins că nu va trăi emoții mai mari decât acum un an, ori doi, ori trei... A fost un an fără paradă militară - oraşului Alba Iulia i s-a „refuzat” acest drept în 2007 (prin Cetate circula vorba că „la anul” va fi „marea revanșă” a transilvănenilor, care vor avea un eveniment de zeci de ori mai fastuos decât al Capitalei; dacă nu atunci, măcar la Centenar „Alba Carolina/ își va pune crinolina” și va intra în sala de Bal). „Masa populară”, însă, a atras mulțimea. Aveam să notăm, de asemenea, penuria de politicieni și penuria de discursuri. După Te Deum, s-a adresat mulțimii doar IPS Andrei Andreicuț, Arhiepiscop de Alba Iulia, a cărui predică de sărbătoare a ținut și loc de cuvântare oficială.
La Stremț, pe apa Geoagiului
În acest context, am căutat „provocarea jurnalistică” în altă parte, la câteva zeci de kilometri distanță de Cetatea Unirii, la Stremț, pe apa Geoagiului, acolo unde trăia, în acel an 2007 al intrării noastre în Uniunea Europeană, cel din urmă martor al celui mai important moment al istoriei naționale. Era miezul zilei de 1 Decembrie, iar noi intram pe poarta gospodăriei singurului om care putea să ne povestească despre Ziua Marii Uniri, așa cum a văzut-o cu ochii săi, la 13 ani. Contrar așteptărilor, centenara Salvina Lazăr era un om în putere, cu o coerență a discursului greu de întâlnit și la oamenii cu decenii mai tineri decât ea. Avea ochiul ager (să citească ziarul sau cartea de rugăciuni ori să vâre ața în ac nu erau o problemă pentru ea) și mâinile harnice, căci o bună parte a zilei și-o petrecea, de obicei, croșetând sau împletind. Și nu întâmplător am amintit aici dexteritatea, priceperea ei în a mânui acul și alte ustensile specifice femeii de odinioară. Am găsit-o volubilă, atentă la felul în care se prezenta lumii (și-a așezat pălăria înainte de a accepta să înceapă dialogul) și, mai ales, dornică să-și împărtășească amintirile, „tezaurul” pe care l-a adus cu sine, în mileniul al III-lea, din cei 103 ani de existență. O viață nu lipsită de urcușuri și de coborâșuri, de bucurii și de dureri, dar despre care spunea că a fost marcată pentru totdeauna de ziua aceea de 1 Decembrie la care a fost martoră.
„Au ajuns și ei să aibă ceva al lor, să fie stăpâni! Eram și noi CINEVA!”
Pe nerăsuflate, povestește tot ce-și aduce aminte din ziua aceea când valuri-valuri românii se îndreptau spre Alba Iulia. „Era lume cât vedeai cu ochii în zare... veneau de peste tot să fie și ei acolo unde bătea inima României”. Vedeam în ochii ei, simțeam în timbrul vocii cum retrăiește ziua aceea specială. „E tare, tare demult de-atuncea, dar nu pot să uit nicio clipită din ce se întâmpla... Toată lumea cânta și era veselă. Au ajuns și ei să aibă ceva al lor, să fie stăpâni! Eram și noi CINEVA!” A fi stăpân la tine în țară! A fi stăpân pe pământul moșilor și strămoșilor tăi. A avea dreptul să spui că ești român și că ești la tine acasă! Despre asta a fost vorba, pentru românii transilvăneni, în acele zile de sfârșit de toamnă, de început de iarnă... în 1918. Mai povestește cum și-n satul lor, ca-n toate satele de p-acolo, în Apuseni, pe valea Mureșului, a Târnavelor, a Secașelor, femeile măritate, fetele tinere, ba chiar și fetișcanele de școală au cusut cu mâinile lor steagul cu care bărbații satului să meargă la Marea Adunare de la Alba Iulia. „N-or fost numai cei din Galțiu care și-or făcut steag. Tăți au avut steag. Și-am cusut și eu câțiva centimetri acolo, pe steagul satului meu”.
„A fost cea mai mare bucurie a mea! Să învăț limba mea!”
Cea mai frumoasă zi din viață - îmi povestea centenara Salvina Lazăr, acum 11 ani - a fost cea în care a mers să facă școală românească. „Pe aicea au fost numai unguri și până n-o venit România (n.r. - a se înțelege prin expresia «a venit România», unirea cu România), n-am învățat românește, ci numai ungurește. Tata ne-o dat la școală la unguri, că... ce era de făcut, atunci? Dacă dădeai copilul la școală românească, asta nu avea valoare nicăierea, nici într-un birou. Că te întrebau: «Nu știi ungurește? De ce nu știi? De ce n-ai învățat? Ieși afară!». Așa că noi, copiii, mai bine făceam cursurile numai în ungurește. Da’ nu știam nici matematica s-o judecăm pe românește. Când m-am dus la școala românească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să învăț limba mea!”
Primul soţ i-a murit în Al Doilea Război Mondial
Se trăgea dintr-o familie nici prea săracă, nici prea bogată - dar cu oameni demni și dornici să-și vadă copiii învățați. Chiar dacă era p-atunci cutuma să nu facă fetele prea multă școală, ci mai degrabă să deprindă pe lângă maica lor tot ce le va trebui ca să fie soții și mame bune, pe Salvina tată-su a trimis-o la școala de la menaj de la Sibiu. Așa, avea șanse să-și facă un destin mai procopsit, zicea el. Și chiar s-a întâmplat asta, dacă ne gândim la turnura existenței ei, în primii ani ai tinereții și maturității. La școala de menaj din Sibiu, pe lângă română, a mai învățat franceză și germană. Ungurește știa din gimnaziu. Bătrâna de 103 ani, țăranca bogată în amintiri care-mi stătea dinainte, era, astfel, poliglotă. Și bucate știa să gătească după rețetele mai multor neamuri. A deprins să facă prăjituri nemțești (săsești) - „că acolo, la Sibiu, erau mulți nemți atunci” - și să dactilografieze. La 18 ani, când „s-o gătat școala”, lucra la o exploatare forestieră, ca dactilografă. „Dar nu m-o mai lăsat tăticu’ acolo, că aveam mulți candidați aici, cu care să mă căsătoresc”. Ar fi vrut tătâne-su s-o știe aproape de el, dar de măritat s-a măritat cu un gospodar de pe la Ploiești. Unul Gună. Avea în proprietate un teren petrolifer și-o fabrică de sifoane. O ducea bine, avea casă cu 14 camere, își făcea hainele la un croitor cunoscut din Ploiești, „la Iorga”, părea că nimic rău nu se poate întâmpla. Dar a venit iar războiul peste țară și destinul i-a frânt bucuriile. O clipă s-a oprit din vorbă, amintindu-și momentul acela când a primit cumplita veste: o mașină plină cu nemți a trecut peste bărbatul ei și... s-a dus. Cu soțul dintâi, mătușa Salvina a avut patru copii. Cel mare (care-a murit, demult) era comandant de navă. I-a murit și fata. Îi mai trăiau cei mici - un băiat, la Deva, și mezinul, în casa căruia stătea, la Stremț, cu 11 ani în urmă. Nora, Florița, îi purta de grijă bătrânei și observai lesne, din schimbul de priviri, din strângerile de mână, că, soacră și noră, se prețuiau, se iubeau.
Buchetul de viorele uscate...
Dar să ne-ntoarcem pe firul poveștii. Rămasă fără „omul ei”, Salvina Lazăr s-a întors în satul natal imediat ce-a rămas văduvă. În casa părintească mai locuia un frate, cu familia lui. Erau mulți, cum parcă niciodată nu fuseseră sub același acoperiș. „Eram așa de mulți, că nu stăteam toți o dată la masă. Eu stăteam pe un scăunel și copiii i-am așezat pe prag, și acolo mâncau... Mâncam și lacrimile-mi curgeau în farfurie.” De-aici nu a mai avut putere să povestească. Am aflat într-un târziu că s-a recăsătorit abia la 40 de ani, cu Iacob Lazăr. Şi, poate că așa a vrut destinul, ea a supraviețuit tuturor. Cum de-a ajuns să treacă de 100 de ani? Credința în Domnul a salvat-o chiar și de un cancer. Tot atunci, când s-a îmbolnăvit, s-a hotărât să mănânce mai mult legume și fructe. Mai multe ne-a spus noră-sa, Florița: „Când mama-soacră era la Sibiu, avea un prieten care era profesor, Eugen Costin. L-am văzut și eu...”, amintește ea un episod. Și aici, bătrâna, curioasă, ne întrerupe: „Mai trăiește?”, o reverie o străbate. „Nu, mamă, nu. Dar să vă zic ce s-a întâmplat. Era prin ’64 când vine la poartă un domn gătit cu pălărie. «Mă cunoști?», a întrebat-o. Și ea zice: «Nu». Dar după aia mi-o spus că l-o cunoscut, dar el o înșelat-o cu altă femeie, atunci, la Sibiu, și n-o mai vrut să-l cunoască. Și el scoate din buzunar un pachețel cu viorele uscate, pe care le ținea d-atunci, de 40 de ani, de când ea i le-o trimis lui...”.
În acel decembrie de-acum 11 ani, peste Stremț, ca-n toată Alba, ninsese în ajun. În casa Salvinei Lazăr ningea cu amintiri. Despre Marea Sărbătoare a Unirii și anii ce i-au urmat. Apoi despre ani mai vechi încă. Sărbătorile de iarnă, cu drumuri înnămețite, pline de cete de copii porniți cu colindul, chipuri de „neamuri și rudenii” care-i călcau pragul casei în zi de duminică. Am înțeles atunci că amintirile care-o înconjurau erau mai prezente decât prezentul. Azi, Salvina Lazăr însăși e amintire într-un alt prezent. Cel în care celebrăm suta de ani a unei Țări!