de Andrei Dicu şi Adrian Barna
Zeul nu vine niciodată să se aşeze în colţul camerei când vrea omul sau când crede muritorul că e bine... Se întâmplă ca trăirile să ne fie asistate, încărcate de har, în vreme ce dorinţele noastre de cunoaştere clasică, prin cuvântul scris sau prin imaginea video, rămân complet nesatisfăcute. Petre Ţuţea a scris mai puţin decât a vorbit, deşi a lăsat în urmă o operă impunătoare. Zeul l-a asistat mai mult când dădea viaţă cuvintelor, precum Socrate, pentru sufletele ucenicilor săi. Mircea Eliade l-a considerat un „geniu al oralităţii”, iar asta l-a cam nemulţumit pe Ţuţea, amintindu-i cu amărăciune de „lenea” scrisului. Filosoful Petre Ţuţea rămâne un fenomen folcloric, dimensionat la nivelul unui individ genial şi contradictoriu. Iată povestea lui... scrisă!
„Să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş”
La 6 octombrie, Petre Ţuţea ar fi împlinit 116 ani. S-au vorbit multe despre domnia sa, unii l-au preluat ca idol, graţie umorului împletit cu geniu şi cu gândire avangardistă, dar puţini îi cunosc adevărata poveste. Din vorbele sale, aruncate în timpul interviurilor, şi-au tipărit cărţi alţii şi au trăit bine-mersi, în timp ce Ţuţea, care a conversat mai mult decât a scris (din lene şi graţie faptului că a fost un orator înnăscut), a murit în mizerie, la 3 decembrie 1991. A fost îngropat la Boteni, după ce sicriul a fost purtat pe un car tras de boi... „Să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş. Poate să-ţi servească la venirea ta în Bucureşti. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu”, îi scria bunului său prieten Emil Cioran, în 1990. A vorbit despre Dumnezeu, om, moarte şi eternitate în cele mai puţine cuvinte, cu un farmec burlesc. I-au plăcut şpriţul şi ţigările, ideile naţionaliste (a fost un fervent simpatizant al lui Corneliu Zelea Codreanu şi discipol al lui Nae Ionescu, ideologul extremei drepte româneşti), şuetele şi amiciţia cu mari scriitori, precum Eliade şi Cioran. A executat puşcărie politică, pentru că a detestat regimul comunist şi a rămas, până la sfârşit, un rebel! Dar a făcut-o în numele unei gândiri care şi-a găsit reperele şi care s-a putut pronunţa în orice privinţă. „Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului nu ca să cunoască adevărul, ci ca să-l primească”, declara el.
Legionarul protejat de comunistul Pătrăşcanu. Onoruri şi închisoare!
Ţuţea s-a născut la 6 octombrie 1902, în comuna Boteni, de lângă Câmpulung Muscel. Tatăl său, Petre, era preot, iar mama, Paraschiva, o ţărancă neştiutoare de carte. A făcut şcoala primară în satul natal, apoi a mers la Cluj, unde s-a şi înscris la Universitate. A obţinut doctoratul în Drept, iar la 6 septembrie 1940, Mişcarea Legionară l-a înscăunat secretar general al Ministerului Economiei Naţionale. A negociat în favoarea României la Berlin şi la Moscova, în capitala Rusiei sovietice rostind celebra replică: „Cu ungurii nu putem avea probleme militare. Dacă dăm drumul tuturor cailor din Ardeal, în două ceasuri fac pipi în Budapesta!”. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României” şi cu Ordinul „Steaua României”, iar Nicolae Iorga a spus despre el că „a refuzat să facă parte din francmasonerie, pentru că preferă să bea acasă, nu în public”. Mai târziu, a fost arestat la Târgu Jiu după Rebeliunea Legionară (la care a luat parte activ), dar ulterior a fost eliberat şi repus în funcţie. După 23 august 1944, a continuat să lucreze în acelaşi minister, protejat de comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, care avea o admiraţie faţă de naţionalişti, chiar şi foşti legionari. După căderea lui Pătrăşcanu, a fost arestat, în prima fază, în 1948. A făcut închisoare la Jilava şi la Ocnele Mari, până în 1950. După eliberare, a fost „săltat” din nou de Securitate, pentru „agitaţie publică” şi cu o întrerupere, între 1953 şi 1956, a fost deţinut politic până în 1964. Inclusiv după Revoluţia din decembrie 1989 a rămas fidel ideologiei de dreapta, iar după alegerile din 1990, câştigate de Ion Iliescu şi de FSN, s-a declarat total dezamăgit şi a refuzat orice contact cu mass-media, cu excepţia interviurilor realizate de TVR. A fost perioada care l-a făcut să spună memorabila frază: „Un tâmpit mai mare decât mine nu există. Să faci 13 ani de puşcărie pentru un popor de idioţi!”.
Discipolul lui Nae Ionescu şi pasiunea pentru Eliade
Culmea, în tinereţe, Ţuţea a fost un tip de stânga, pentru ca mai târziu să remarce: „Dacă până la 30 de ani nu eşti comunist, nu ai suflet. Dacă rămâi comunist şi după aceea, înseamnă că eşti dobitoc”. Perioada „roşie” a fost caracterizată de apariţii jurnalistice la revista „Stânga”, dar ulterior a schimbat... foaia şi a scris la „Cuvântul”, publicaţie guvernată de ideologul Legiunii, Nae Ionescu, omul care i-a devenit mentor. După venirea la putere a comuniştilor, a publicat sporadic, sub pseudonimul „Petre Boteanu”, în revista „Familia”. Majoritatea manuscriselor i-au fost confiscate, printre care şi un eseu referitor la întâlnirea sa cu Constantin Brâncuşi, un profil filosofic al lui Mircea Eliade şi o copie a proiectului neo-legionar „Prometeu”. Trebuie spus că Eliade i-a fost prieten şi confident, dar Ţuţea, în ciuda faptului că devora scrierile tovarăşului său de şpriţ (n.r. - Emil Cioran: „În tinereţe, mă îmbătam cu Petrică şi cu Eliade, până dimineaţa”), nu a împărtăşit întru totul ideile fantastice ale înzestratului său tovarăş. „Ficţiunile nu pot înlocui realitatea, chiar când acestea nu pot fi cunoscute teoretic”, credea domnia sa. Către sfârşitul vieţii, Ţuţea a început să lucreze la o „Antropologie creştină”, al cărei manuscris nu a fost găsit, iar de aici a apărut o polemică în lumea literară care continuă şi astăzi, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi cu unele lucrări misterioase ale lui Nichita Stănescu.
Citate atinse de geniu ale lui Petrică
Opera literară a lui Petre Ţuţea a fost publicată după 1990. Dincolo de celebra carte de dialoguri „Între Dumnezeu şi neamul meu”, filosofului i-au fost publicate, postum, câteva lucrări interesante, printre care: „Bătrâneţea şi alte texte filosofice”, „Reflecţii religioase asupra cunoaşterii”, „Philosophia perennis”, „Nelinişti metafizice”, piesa-seminar „Lumea ca teatru” şi „Scrieri filosofice”. Dincolo de acestea, rămâne, însă, geniul său oratoric, modul în care, precum un filosof grec (de aceea este asemuit cu Socrate), se exprima în Agora. Iată câteva dintre citatele care l-au făcut celebru: „Dacă o babă murdară pe picioare stă în faţa Icoanei Maicii Domnului, faţă de un laureat al Premiului Nobel ateu, atunci baba e om, iar laureatul Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta aşa moare, dihor!”; „Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”; „Balcanii sunt fundul Europei”; „Pe mine dacă mă înjură un român, mă consider ungur sau evreu”; „Vlad Ţepeş are meritul de a fi coborât morala absolută la ţepele puse în fund, la nivel absolut”; „Democraţia totală e cimitir istoric. Noi nu suntem în pericol, că n-avem nici măcar democraţie. Un cimitir istoric presupune un trecut de viaţă care să fie îngropat”; „România e un loc trist şi viran” (n.r. - după alegerile din 1990), „Dacă există o ştiinţă a naţiunii, atunci eu sunt de meserie român”; „La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero”; „Dumnezeu e român sau, dacă nu, sunt împotriva lui!”; „I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau douăzeci şi cinci de kile de lapte pe zi şi apoi se baligă în şiştar”; „M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul ăsta, despre Pavel (n.r. - Sfântul Pavel). Ştii ce i-am zis? Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana!” şi „Ţăranul este omul absolut!”.
Îndrăgostit de o evreică misterioasă
Chiar dacă Ţuţea avea sentimente naţionaliste, asta nu l-a oprit să se îndrăgostească de o evreică, deşi, în perioada tinereţii, acest lucru era extrem de riscant. Nu se ştiu multe despre viaţa sa sentimentală (a murit singur, îngrijit de vecini şi de puţinii scriitori care îi mai treceau pragul), dar prietenul său apropiat Petre Pandrea a povestit: „A fost cvasi-logodit cu o evreică. Nu ştiu numele şi profesia ei, dar ţin minte că unii dintre nepoţii lui Ţuţea păstrau câteva fotografii în care cei doi se ţineau de braţ, prin faţa liceului «Dinicu Golescu» din Câmpulung Muscel. Deşi a fost legionar, cred că, în adâncul lui, Petre suferea de «filosemitism»”.
„Ţuţianism”, un curent filosofic
„Între Dumnezeu şi neamul meu” este cea mai cunoscută carte „a lui” Ţuţea. Ghilimelele apar deoarece nu este o lucrare a scriitorului, ci o colecţie de interviuri, adunate de Gabriel Klimowicz. În februarie 1992, Marian Munteanu nota de- spre această apariţie editorială, care s-a vândut ca pâinea caldă: „Chiar imaginile filmate redau firav anvergura personalităţii Profesorului. (...) În faţa unor asemenea neputinţe, ne consolăm cu gândul că, prin oamenii pe care i-a întâlnit şi i-a îndrumat, lucrarea de construcţie spirituală şi culturală a lui Petre Ţuţea este dusă mai departe, peste vremi. «În grandoarea istorică a Poporului Român eu sunt o rotiţă invizibilă. Dar sunt!», spune Profesorul. În acest «sunt» este concentrat mesajul său esenţial”. Acesta este, pe scurt, omul care, în jurul său, a construit un curent filosofic numit, în folclor, „ţuţianism”, în care se întrepătrund Dumnezeirea, naţionalismul absolut (deşi nu a fost rasist şi xenofob!), eminescianismul şi „logoreea” înţeleaptă, o „chestie” care n-are legătură cu pălăvrăgeala. „Eu nu am ucenici, am prieteni”, spunea Ţuţea despre tinerii (printre care Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Ilieşiu etc.) care îi călcau pragul casei, înainte şi după anul 1990.
„Un ţăran imperial”, un Charleston muscelean
La 21 ianuarie 1990, Andrei Pleşu îi făcea lui Petre Ţuţea următorul portret, în „Lumea Creştină”: „Constantin Noica mi-a spus că, în închisoare, un anchetator a sfârşit prin a proclama răstit: «Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!». Era pentru el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul doctoratului. Călăul se legitima prin anvergura victimei. În anii care au continuat după puşcărie, Ţuţea continua să fie supravegheat, anchetat şi percheziţionat periodic. Ce putea să-l facă atât de periculos? Se temeau de inteligenţa, de umorul şi de popularitatea lui? Probabil. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut! El întruchipa credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor şi hazul enorm al formulării. Un gentilom valah, un Charleston câmpulungian, un ţăran imperial, fără frică şi fără fineţuri psihanalitice”.
A scăpat de „onoarea” de a fi nume de stradă
Asistăm la o modă în care diverse personalităţi devin, evident fără să le întrebe nimeni, pentru că ar fi imposibil, numele unor străzi... în general dezasfaltate. Petre Ţuţea a scăpat de această „onoare”, dar a fost propus. Totuşi, în 1996, cineva a afirmat că filosoful nu merită numele unei străzi, pentru că a scris articole în presa legionară, a fost funcționar în guvernarea legionară și nu ar fi făcut „ceva bun pentru țară” ca să aibă această onoare. În privința celor scrise de Petre Țuțea în anii interbelici trebuie adăugat că, spre sfârșitul anilor ’20, când era student la Cluj, a militat pentru doctrina și politica Partidului Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu și de Ion Mihalache. Şi acolo, ca şi în Legiunea Arhanghelului Mihail, ideologia „de dreapta” era la ea acasă...
Ceauşescu, „tatăl naţiunii“!
Poate veţi fi surprinşi, dar anticomunistul convins Petre Ţuţea a avut o admiraţie bizară pentru Nicolae Ceauşescu! Iată, în acest sens, o declaraţie stupefiantă, acordată postului de radio Europa Liberă: „Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! A fost şi bou pe deasupra, prin cultul personalităţii, dar pe lângă tot ce a făcut ar trebui să i se ierte... Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi: Ceauşescu! Nu ştiu cât de comunist este el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e un român adevărat. Ţine cu noi!”. Destinul a făcut ca dictatorul comunist să moară înaintea filosofului, moment în care Ţuţea a spus apropiaţilor săi: „Aţi văzut, domnule, era mai naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea. Ceauşescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era bine, dar puţini ştiu cum era ţara înainte de Ceauşescu. Acest conducător a fost pentru ţara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia şi Abdul Nasser pentru Egipt: Tatăl naţiunii! Ceauşescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive şi avioane... Nu ştiu dacă, păstrând proporţiile, există performanţe asemănătoare în istorie. Poate, Ramses cel Mare... Ceauşescu a făcut să se ridice şcoli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane şi vapoare, irigaţii pe mii de hectare, poduri impresionante şi chiar... autostrăzi. În 24 de ani amărâţi, răstimp în care a plătit datoriile externe şi a dublat populaţia urbană. Este incredibil! Dacă ştiţi despre ce vorbesc, veţi vedea că performanţele lui Ceauşescu frizează imposibilul. Şi peste asta, a păstrat demnitatea acestui popor... de tâmpiţi!”.
Emil Cioran: „N-am întâlnit o inteligenţă incandescentă ca a sa!“
Într-una dintre scrisorile trimise de Emil Cioran (în 1974) unui anume Bucur Ţincu, filosoful vorbeşte despre Petre Ţuţea, în termeni care nu pot fi comentaţi: „Îi păstrez lui Petrică aceeaşi admiraţie. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut o reputaţie mondială! Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre, despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc. Nu am văzut, în niciun caz, o inteligenţă atât de incandescentă ca a sa. Îmi amintesc câteva dintre formulările sale, ca şi cum le-aş fi auzit ieri”. Dar iată şi un fragment dintr-o scrisoare adresată de Ţuţea lui Emil Cioran: „Mi-e dor să te văd şi să te îmbrăţişez. Aş vrea să mă întâlnesc cu tine şi cu doamna într-un spaţiu fără oameni şi să trăim câteva clipe bucuria orizontului vizual pe care o trăiesc sfinţii şi copiii. De altfel, Sfântul Augustin spune că adevărul este ceea ce se vede. (…) Permite-mi să afirm că semăn cu tine, cu deosebire că tu practici o sinceritate nelimitată, în timp ce îndrăznelile mele sunt mărginite de credinţe de care nu mă pot detaşa. Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ”.