de Simona Lazăr şi Valentin Ţigău
Vestea că „La Dame du Negresco” s-a stins din viață, la începutul acestui an, a cernit cupola roz a palatului-emblemă de pe Promenade des Anglais. Nisa azureană a renunțat, pentru o vreme, la strălucire și la opulență, pentru a omagia, pe ultimu-i drum, pe cea care a girat gloria contemporană a „ultimului palat Belle Époque francez”: Jeanne Augier. Acum, ea și-a unit numele, în Eternitate, cu cel al românului Henri Alexandre Negresco. Pe Coasta de Azur, „rândunelele de iarnă” se vor reîntoarce, la Carnaval. Până atunci, avem vreme să scriem Povestea.
Henri Negresco şi visul unui român genial
Ca să ajungem la Ea, la Jeanne Augier, femeia majestuoasă care, până la 95 de ani, s-a aflat pe jilțul de aur al turismului din Sudul francez, trebuie să începem cu El, românul vizionar, care a ridicat pe Coasta de Azur un edificiu impunător, în stilul (desuet, deja, pe atunci, dar atât de glamour!) construcțiilor din Belle Époque. Henri Negresco - alias Alexandru Negrescu - a stârnit controverse printre istoriografi, jurnaliști, hotelieri, scriitori, artiști sau simpli curioși. În vara lui 2012, în pline serbări ale centenarului Hotelului Negresco, chiar oficiali ai Nisei au „amețit” informațiile pe care le aveau, susținând, între altele, că... „țiganul român Alexandru Negrescu” ar fi venit în Franța la vârsta de 15 ani, după ce (sic!) și-ar fi încheiat stagiul militar în România. Poate... copil de trupă să fi fost! Dar nici așa nu era posibil. De fapt, nevinovată și, de mulți, neobservată, informația vehiculată atunci inclusiv de presa franceză de can-can era greșită. Cel al cărui nume e azi emblematic pentru Nisa și Coasta de Azur nu aparținea de etnia romă și nu fugise de-acasă, adolescent, ca să cânte la vioară într-o ceată de lăutari țigani. Iată de ce, acum, e nevoie de câteva fraze care să recupereze adevărul.
Paris: o soție, o fiică, un drum
Henri Alexandru Negrescu s-a născut la 14 martie, în anul 1870, într-o familie de negustori, care administra, la vremea aceea, un mic han, în inima Bucureștiului. Familia era fie de origine română, fie, spun unii dintre cercetătorii vieții sale, de origine evreiască. Numele părinților nu indică clar apartenența etnică evreiască - Jean Negrescu și Maria Rădescu -, dar s-a făcut această afirmație prin analogie cu numele părinților celei care, în 1907, avea să-i devină soție, la Paris: Suzanne Bianca Rădescu, fiica lui Jacques Rădescu și a lui Fanny Braun. Se crede că cei doi tineri soți ar fi fost rude și că părinții Suzannei l-ar fi ajutat pe tânărul Negrescu la venirea lui la Paris, în anul 1895. La Paris, tânărul și-a găsit de lucru într-un restaurant. Nu făcea decât să continue o muncă începută, după unele surse, la Casa Capșa, la București. Chiar Vasile Capșa, unul dintre frații care țineau restaurantul de pe Calea Victoriei, i-a dat recomandările necesare și l-ar fi îndemnat să urmeze și vreuna dintre prestigioasele școli de restaurație și hotelărie din inima Franței. E destul de neclară această perioadă pariziană, dar știm, din actul de căsătorie emis de Prefectura Departamentului Sennei, că pe atunci era de profesie „restaurator”. Și mai știm că fiica familiei Rădescu îi fusese foarte strâns alături, în acei ani de început, câtă vreme în 1900 se născuse, deja, fiica lor, Germaine Henriette Helene. Suzanne avea cetățenie franceză, Henri - nu, dar căsătoria îl ajută să ajungă cetățean al Hexagonului - postură de care avea să profite din plin. Studiile de hotelărie și de restaurație făcute la Paris aveau să-l ajute pe Henri Negresco să evolueze în carieră. După 1900 „coborâse” deja pe țărmul Mediteranei unde, după unele surse, a lucrat la Monte Carlo, micul principat care aduna toate personalitățile lumii aristocratice și financiare. Și nu doar din Franța! Îl regăsim la Hotelul Helder, apoi la Londres, Nisa, ambele frecventate de o clientelă cu dare de mână. Industriași și bancheri, precum Singer, Vanderbilt și Rockeffeler îl fac să viseze la o viață scăldată-n lumină și aur. Și nu e de mirare că, la cererea lui Edouard Baudoin, acceptă să administreze noul Cazinou de la Nisa. Salariul - 20.000 de franci pe an - era de departe cel mai bun pe care l-ar fi putut primi, într-o astfel de poziție, nu doar în orașul din Golful Îngerilor, dar în toate stațiunile Sudului francez.
Gustave Eiffel i-a proiectat celebra cupolă
O dorință magică în seara de Crăciun! Așa ar putea începe însuși Henri Negresco povestea hotelului care îi poartă numele. De Crăciun, în 1905, la Casino Municipal din Nisa avea loc dineul organizat de Negresco pentru... Rockfeller, Singer, Regina Amelie a Portugaliei. Conducându-i spre automobilele lor, Negresco s-a gândit: ce-ar fi dacă într-o zi ar găzdui toate aceste personalități sub acoperișul propriului hotel, care ar putea fi un corolar al luxului și rafinamentului. Visa. Totul avea să devină realitate, cu ajutorul constructorului de automobile P.A. Darracq, care i-a împrumutat banii, al arhitectului Edouard Niermans, al lui Gustave Eiffel care i-a proiectat celebra cupolă. Într-o monografie a Palatului Negresco, scrisă chiar de Paul Augier, redutabil economist și politician francez, e scris că, primindu-i pe miliardarii lumii, la Cazinoul Municipal din Nisa, deschizându-le ușile și plecându-și protocolar capul dinaintea lor, Henri Negresco a hrănit un vis. „Visa la ziua în care toți acești potenți ai lumii vor fi oaspeții lui. Îi va primi altfel decât atunci: un angajat de rang superior, dar, totuși, un angajat”. Însă, chiar și 20.000 de franci pe an drept leafă tot nu ar fi putut să-și împlinească visul. În 1904, pe când era director al restaurantului „du Grand Cercle” („tiz” al celui din Aix-les-Bains), Henri îl cunoscuse pe Edouard Jean Niermans, celebru arhitect olandez cu cetățenie franceză, de care avea să-l lege o lungă prietenie. Împreună cu acesta, face planuri pentru preluarea și transformarea unor hoteluri din Nisa. În serile lungi de iarnă, cei doi desenează și redesenează un vis... pentru care însă românul nu avea suficienți bani. Dar providența îi întinde o mână de ajutor, în persoana patronului companiei Alfa Romeo, afaceristul francez Pierre Alexandre Darracq, care se oferă să finanțeze proiectul, cu condiția să fie cel mai mare hotel de pe Coasta de Azur, cu nu mai puțin de 400 (sic!) de camere.
A fost construit în mai puţin de un an şi jumătate!
Henri Negresco acceptă planul miliardarului Darraq, dar impune stilul construcției: cel al începutului de Belle Époque. Anii 1870. Ca și cum s-ar fi născut încă o dată, din spuma apei din Golful Îngerilor, în lux și purpură. În mai puțin de un an și jumătate, Palatul - care avea să poarte ulterior numele lui Negresco - a fost ridicat. Din 2 septembrie 1911, până-n decembrie 1912. La 4 ianuarie, anul următor, e inaugurat. Și ar fi fost să urmeze un secol de glorie... dacă războiul nu-și întindea aripa neagră deasupra Nisei. La inaugurare, a fost de față toată presa europeană. Inclusiv ziarele românești și-au trimis reporterii speciali să fie de față la evenimentul provocat de un român. Presa franceză a numit „Le Negresco” „palatul din cele o mie și una de nopți”. Presa românească îl descria ca fiind „opera perfectă a unui hotelier român”. Ziarul „Universul”, de exemplu, i-a acordat un spațiu amplu în edițiile din ianuarie 1913, chiar deschizând prima pagină cu reportajul de la inaugurare. Și aveai de ce să te uimești! Cupola de metal şi sticlă, care se deschidea să lase loc luminii, fusese imaginată de nimeni altul decât Gustave Eiffel, geniul-constructor al turnului de fier de la Paris.
Camerele erau, încă de pe atunci, unicat, fiecare cu un design propriu, cu tablouri originale și cu decorațiuni aurite, sălile de baie uimeau și ele - de asemenea, fiind deosebite, de la o cameră la alta. Nimic nu părea să se repete în acest palat exemplar. Mobilierul era din lemn de cele mai fine esențe, curbat și lustruit, amplu decorat. Fiecare cameră avea telefon - ceea ce era o raritate, chiar și pe Coasta de Azur a miliardarilor lumii. Apoi... angajații. Bine instruiți, eleganți, amabili, prompți. Negresco construise anume pentru ei, la două cvartale distanță, un bloc de locuințe (garsoniere), cu cinci etaje, pentru ca personalul selectat care nu era din Nisa să aibă cazarea asigurată intern. Tot acolo, se aflau și grajdurile și garajele, cu trăsurile și cu automobilele hotelului, destinate să-i ducă în siguranță pe câștigătorii la jocurile de cazino. Firește, gastronomia era la cote înalte, conferind restaurantului o recunoaștere binemeritată. Da, visul lui de aur se împlinise. Iar atenția pe care o dăduse fiecărui detaliu rodea acum. Doar în primele cinci luni ale anului 1913, câștigul a fost colosal: încasări de 1 milion de franci, din care o cincime era profit curat!
Bolnav de cancer, a murit sărac, fără un sfanţ în buzunar
Fără îndoială, gloria (și banii) ar fi trebuit să se așeze la picioarele lui Henri Negresco. O merita. Din plin! Dar roata lumii se învârtește în ritmuri neștiute. Primul Război Mondial răstoarnă și lumea Coastei de Azur. Negresco e mobilizat pe front. Palatul, rechiziționat pentru armată. Se spune că s-ar fi intrat chiar călare înăuntrul lui. Dar e doar o poveste. Cu siguranță, însă, luxosul hotel a devenit sediu pentru statul major, o vreme, apoi spital de campanie. Unul dintre motive a fost acela că hotelul avea un ascensor foarte larg (dotat cu oglinzi venețiene), în care puteau încăpea tărgile cu răniți. (Facilitatea asta avea să mai fie de folos o dată și pe timp de pace, după cum se va vedea mai încolo). În documentele de război, palatul e notat simplu: „Spitalul de campanie No. 15”. Reîntors după război la Nisa, Henri Negresco nu-și primește însă înapoi edificiul în care boala se cuibărise în pereți. La drept vorbind, bolnav de cancer și fără un sfanț în buzunar, nici nu ar fi avut cum să îl restaureze. Era nevoie de fonduri uriașe de restaurare, de recondiționare a hotelului, înlocuirea mobilei... Ulterior, edificiul de pe Promenade des Anglais, No. 37, avea să intre în posesia unui lanț hotelier belgian. La 14 mai 1920, în vârstă de numai 50 de ani, Henri Negresco se stinge din viață într-un spital din Paris. Visul său de aur se risipise în vânt. Dar, undeva, o sămânță avea să rodească din nou. După încă un război mondial, în era de pace numită „Augier”.
Şase decenii de lux, artă și bun-gust
La Nisa, „sufletul lui Henri Negresco”, flamboiant și cu mari năzuințe, și-a regăsit „căminul”, odată ce Palatul de pe Promenade des Anglais reintră în mâini franțuzești. În 1957, familia Paul și Jeanne Augier cumpără hotelul de la compania belgiană care îl deținuse până atunci. Au fost mai multe motive care i-au îndemnat să facă asta. Pe de o parte, căutau o proprietate cu un ascensor suficient de mare încât să încapă în el un pat mobil, de spital. Mama lui Jeanne Augier era imobilizată își doreau să o ducă la unul dintre etajele superioare ale imobilului, pentru a avea o perspectivă generoasă asupra Golfului Îngerilor. În al doilea rând, Paul Augier, celebru economist și om politic francez, care s-a dedicat foarte mult dezvoltării turismului pe Rivieră - în semn de omagiu, mai multe instituții de educație în turism îi poartă numele, azi - avea propriile sale repere nu doar la Nisa, ci chiar acolo, în palatul visat de românul Henri Negresco. Tatăl lui Augier fusese medic și, mai mult decât atât, fusese medicul personal și prietenul lui Negresco. Micul Paul s-a născut în noiembrie 1912. În ianuarie 1913, hotelul era inaugurat. Cumva, fuseseră meniți unul pentru celălalt. Într-o vitrină ascunsă a hotelului, alături de alte câteva suveniruri, se găsește și o fotografie rară, reprezentându-i pe hotelier și pe doctorul său. Paul Augier, însuși, mărturisea, într-o carte, că a crescut cu poveștile spuse de tatăl său, despre acest „vis de aur și de-azur” al ultimului romantic de pe Rivieră. În „era Augier”, Palatul Negresco și-a recăpătat frumusețea de odinioară și și-a sporit-o. Ca și cum fondatorul său ar fi fost acolo, șoptindu-le ce să facă. Hotelul a devenit un „muzeu viu”, cu peste 6.000 de opere de artă autentice, de foarte mare valoare, răspândite peste tot, pe holuri și prin toate camerele. Camere care, de altfel, aveau să urmeze ideea dintru început, aceea de a nu semăna una cu cealaltă, nici ca design, nici ca linie arhitecturală, nici ca decorațiuni.
Centenarul unei poveşti
Cu cele 124 de camere și apartamente în care își primește turiștii, Hotelul Negresco este, așa cum scriau jurnaliștii de la „Le Figaro” la inaugurarea din 1913, „palatul celor o mie și una de nopți”. La serbările aniversare, pe 5 ianuarie 2013, Jeanne Augier, supranumită și „La Dame du Negresco”, declara: „Când l-am adus pe Negresco înapoi, cu 55 de ani în urmă, nu credeam că voi ajunge să sărbătoresc centenarul. Această aniversare istorică este o dată de referință care m-a făcut să mă gândesc la ceea ce era în esență Negresco... Negresco este în primul rând pentru mine aventura achiziției sale în 1957, din cauza paraliziei mamei mele. Împreună cu soțul meu, Paul Augier, am început o nouă carieră, din dragoste pentru mama mea. Am reușit să transformăm această casă într-un etalon în turismul mondial, atrăgând o altă clientelă. Negresco este, de asemenea, una dintre cele mai puternice imagini ale Franței, deoarece voiam să amestec arta de a trăi cu o anumită viziune asupra curentelor artei franceze pe întinderea a cinci secole. Negresco este, în sfârșit, un punct esențial: un personal care este prezent și care caută în fiecare zi perfecțiunea”. Jeanne Augier (96 de ani) s-a stins din viață la începutul acestui an, la 9 ianuarie, la 106 ani de la inaugurarea hotelului cu a cărui existență s-a contopit. Dată fiind reputația sa, hotelul ar putea valora 300-400 de milioane de euro, conform unei estimări din 2016, fără a lua în calcul mobilierul și operele de artă. În 2009, Augier a creat un fond de dotare („Mesnage-Augier-Negresco”), care va gestiona patrimoniul său după moarte, ale cărui sume vor merge către dezvoltarea hotelului, protecția animalelor, asistența oferită persoanelor cu handicap, dar și către sprijinirea artei franceze. Succesiunea se anunță însă complicată din cauza numeroaselor interese, manevre și conflicte din jurul hotelului.
Locaţia preferată a VIP-urilor
Hotel Negresco nu este doar imaginea legendară a Coastei de Azur, ci și „magnetul” care atrage toate personalitățile, de un secol și mai bine încoace. Dacă în primul său an aici au venit miliardarii începutului de secol al XX-lea - de la Vanderbilt la Rockeffeler -, iar în perioada interbelică prinții și magnații Europei au locuit aici măcar pentru câteva nopți, în Era Augier cele mai importante nume ale artei mondiale și-au dat „întâlnire” cu spiritul Rivierei, la Negresco... De la Anthony Quinn la Michael Jackson, de la Picasso la Ray Charles, de la Ella Fitzgerald și Louis Armstrong până la Anthony Hopkins și Grace Kelly - viitoarea prințesă Grace de Monaco -, toți au iubit Negresco și răsfățul absolut de aici. Chagall și Picasso au fost găzduiți la Negresco și înainte și după anul „de graniță” 1957. Lucrările lor - ca și cele ale lui Salvador Dali și Matisse, de exemplu - se regăsesc pe simezele „muzeului viu Negresco”. Alain Delon a locuit în numeroase rânduri aici și se spune că, într-unul dintre apartamentele de la etajul cinci, ar fi trăit o filă din povestea lui de dragoste cu Romy Schneider. Lauren Bacall s-a numărat și ea printre oaspeții hotelului, în timp ce filma „A Star for Two” (1991) și tot atunci s-a aflat aici partenerul său din film, Anthony Quinn. A intrat în anecdotica Negresco imaginea actorului venit la hotel împreună cu soția sa, în două mașini. În prima se aflau cei doi, în a doua, cele 20 de valize cu rochii și pantofi ai Jolandei Addolori (designer), soția lui Quinn, în epocă. Actorul a cerut, pe perioada în care a locuit la Nisa, o bicicletă - pentru el - și un Cadillac - pentru consoartă. Richard Burton i-a dăruit aici lui Elisabeth Taylor un colier de smaralde de 1 milion de dolari (după ce mai întâi l-a uitat pe tejgheaua barului). Michael Jackson a închiriat un etaj întreg, ca să nu fie deranjat. S-a folosit doar de un dormitor și de alte două camere transformate una în sală de bal, a doua în... bucătărie (venise cu propriul chef).