de Carmen Ciripoiu şi Eduard Popa
Timp de patru secole și jumătate, moartea misterioasă a lui Michelangelo a fost izvor de zvonuri și de speculații. Deși marele sculptor, pictor și arhitect și-a petrecut viața glorificând Biserica Catolică prin operele sale, sufletul și mintea l-au dus pe un drum al ereziei și divergenței. Se crede că între artist și Biserică a avut loc o ruptură ireparabilă, iar Michelangelo și-a descoperit credința în ideile protestante și ar fi intrat într-un parteneriat cu o grupare clandestină care avea ca scop combaterea decadenței și corupției din rândul clerului și al Bisericii.
Înainte să moară a ars toate documentele și desenele sale
La data de 18 februarie 1564, Michelangelo Buonarotti a trecut la cele veșnice într-unul dintre cele mai sărace cartiere ale Romei. A doua zi, în zori, oamenii Papei au venit la atelierul său pentru a căuta tot ceea ce mai avea de valoare. Dar nu au găsit absolut nimic, pentru că, înainte de a muri, Michelangelo a ars toate documentele și desenele sale. În cel mai scurt timp, trupul unuia dintre cei mai mari pictori ai lumii a fost dus în secret la Florența. Atotputernica Biserică, pe care teoretic a slujit-o toată viața, nu a avut ocazia să-l omagieze prin funeralii de stat. Misterul morții lui Michelangelo pare să fi fost elucidat de scurt timp de un istoric celebru, Antonio Forcellino, care a făcut o descoperire uluitoare. Inadvertențele bizare ale unei statui celebre l-au făcut pe Forcellino să găsească dovezi ale unei înșelătorii voite și ale contactului cu membrii unui grup clandestin, ale cărui idei au fost pedepsite cu moartea de Inchiziție.
Celebra statuie a lui Moise, plină de imperfecțiuni
Roma este locul unde maestrul italian a plămădit cele mai impresionante capodopere ale sale, printre acestea numărându-se frescele Capelei Sixtine și Judecata de Apoi. Chiar dacă atelierul și casa sa au dispărut, cartierul este plin de biserici la care a lucrat ca restaurator și istoricul Forcellino, renumit pentru studiile legate de tehnica lui Michelangelo. Nicio secundă nu s-a gândit ce va putea găsi la Biserica San Pietro in Vincoli. Totul a început când istoricul s-a apucat să restaureze celebra statuie a lui Moise, pe care Michelangelo a zămislit-o în anul 1513, la vârsta de 37 de ani, după ce se remarcase cu alte două capodopere: „Pieta”, de la Bazilica Sfântul Petru, și „David”, aflată la Florența. Statuia lui Moise a fost văzută ca un lucru incredibil, chiar înainte de a fi terminată, iar atunci când istoricul și echipa sa au înaintat cu restaurările, au început să observe la lucrare o serie de imperfecțiuni. Piciorul stâng era îndoit ciudat și mult mai mic decât dreptul, fiind o diferență de opt centimetri între genunchi. De asemenea, gâtul era distorsionat, deși partea dreaptă era perfectă. Mai mult, pe partea stângă Michelangelo a creat o rețea complexă de bucle. Așa s-a ajuns la concluzia că statuia a fost modificată înainte de a fi terminată.
De ce a reprezentat papalitatea într-un mod neobișnuit?
Și, surprinzător pentru toată omenirea, nu este singura sculptură a lui Michelangelo care prezintă inadvertențe, pentru că la fel de ciudat este și modul în care a fost reprezentat Papa Iulius al II-lea, culcat într-o nișă, deși tradițional suveranul pontif trebuie să fie culcat, mort, însă sacru, sau prezentat ca un general victorios. În prezentarea lui Michelangelo însă, acesta pare fragil și învins. De când a fost făcută lucrarea, nimeni nu a descoperit acest lucru, întrucât s-a crezut că a fost realizată de un sculptor de mâna a doua angajat de Michelangelo. Dar experții spun în unanimitate că statuia îi aparține în exclusivitate lui Buonarotti… De ce a reprezentat sculptorul papalitatea într-un mod atât de neobișnuit? Mai ales că Papa și Michelangelo s-au cunoscut, s-au plăcut, iar această statuie a fost începutul unei relații cu Sfântul Scaun care avea să-i influențeze întreaga viață. Potrivit contractului pe care Michelangelo l-a avut cu Iulius, datat în anul 1505, statuia Papei era inclusă într-un monument funerar, structurat pe trei niveluri, cu nu mai puțin de 40 de figuri biblice și mitice, un tribut grandios adus papalității. Evident că pentru acest lucru Michelangelo a fost plătit cu sume enorme de bani. Dar încă din prima zi după semnarea contractului, Iulius al II-lea i-a distras atenția cu alte proiecte, printre care decorarea tavanului Capelei Sixtine, unde a lucrat cinci ani și care i-a adus recunoașterea în lume drept cel mai bun pictor.
Grupul „dubios” din spatele pictorului
Când Iulius a trecut în neființă, mormântul papal era în stadiu de lucru. Papii care l-au urmat l-au presat pe Michelangelo să ignore obligațiile pe care le-a avut față de defunct și să lucreze pentru ei. Între timp, urmașii lui Iulius al II-lea l-au acuzat pe Michelangelo de delapidare, pentru că a acceptat bani, dar nu a terminat monumentul funerar. În final, artistului i-a luat 40 de ani să-și ducă promisiunea la final, dar mormântul doar a amintit de măreția care trebuia să fie. Istoria l-a etichetat ca pe un amestec de statui, lipsite de coerență, puse laolaltă de un Michelangelo îmbătrânit, care a lucrat ca să pună capăt odată pentru totdeauna disputei care a durat atâtea zeci de ani. Dar nu a fost doar atât… În documentele vechi, Michelangelo a făcut referire la un anume cardinal Ercole Gonzaga, o figură reprezentativă a acelor vremuri, dar și rudă a lui Iulius al II-lea, care a afirmat că statuia Papei singură ar putea să-l onoreze pe suveranul pontif. Despre Gonzaga se știe că a colaborat atât cu Papa, cât și cu împăratul Carol al V-lea, dar și cu ambasadorii marilor puteri europene. De asemenea, există scrisori ale lui Gonzaga în care se arată ce legături avea acesta cu un grup de oameni implicați în ceva ce a depășit sculptura și arta, personaje care îmbrățișau ideea unei profunde renașteri a credinței catolice, dorind o reformă a Bisericii.
Teamă, intimidare și moarte
Concluzia este foarte clară. Statuia Papei se dezvăluie în lumina ideilor pe care grupul le cultiva. Pentru Michelangelo, aceasta era cea mai potrivită expresie a papalității, o instituție care s-a îndepărtat de grandoarea imperială și și-a concentrat energiile pe contemplarea credinței. La fel se explică și inadvertențele prezente la Moise. Urmarea? Asemenea lui Michelangelo, Gonzaga a fost redus la tăcere. Numele membrilor grupului au ajuns în dosarele Inchiziției. Cei mai mulți dintre apropiații artistului au fost închiși. Torța și cununa de lauri care simbolizau ideea grupului că milostenia era importantă, dar nu putea mântui, au devenit o ghirlandă și o oglindă reprezentând prudența. Michelangelo și-a trăit restul zilelor în teamă și intimidare, până a trecut în neființă. Trupul său a fost strecurat afară din oraș sub baloți de fân. Doar moartea l-a eliberat…