de Andrei Dicu şi Adrian Barna
În ciuda procesului tehnologic și a dezvoltării urbane, există, încă, populații care au refuzat să se civilizeze, optând pentru un trai neschimbat de sute de ani. Acești indivizi trăiesc la nivel tribal, ca în Epoca de Piatră și pot fi găsiți în desișurile junglei, acolo unde se încăpățânează să se ascundă. Văzând imaginile care îi înfățișează sau citind despre ei, ai impresia că asiști la proiecția unui film SF, dar ei continuă, totuși, să trăiască într-o realitate aflată departe de înțelegerea noastră.
Jungla amazoniană și Papua Noua Guinee, simbolurile izolării
Potrivit ultimelor cercetări în domeniu, în zilele noastre mai există aproximativ 100 de triburi încă necontactate de civilizația contemporană, majoritatea dintre ele trăind în jungla amazoniană. Restul se regăsesc în centrul Africii, în zona muntoasă din Papua Noua Guinee sau pe insulele din estul Indiei. Totuși, aceste populații au luat contact cu lumea exterioară, fie direct, observând avioanele, elicopterele sau vapoarele care au trecut prin apropierea lor, fie prin comerț cu alte comunități cu care au interacționat, din când în când. Cu toate acestea, ele refuză constant contactul cu exteriorul, chiar dacă, în unele cazuri, sunt mai conștiente de realitatea din afara lor decât ne-am imagina. Cea mai plauzibilă explicație a acestei izolări este frica instinctuală de necunoscut, transmisă din generație în generație, după ce strămoșii acestor oameni au trăit o mulțime de atrocități, după contactul cu lumea noastră. O altă explicație se datorează bolilor la care nu au imunitate, în unele cazuri aceste afecțiuni fiind reprezentate chiar și de o banală gripă. Cu siguranță, nimeni nu poate spune cu exactitate care este motivul izolării lor, însă este cert că aceste comunități au ajuns în pragul dispariției după o existență de mii sau chiar de zeci de mii de ani, iar ceea ce se petrece cu aceste triburi ar putea să ne dea de gândit, cu privire la viitorul lumii noastre.
Mbuti Își destituie liderii după ce-i transformă în negociatori
Mbuti (sau Bambuti) este denumirea generică a celei mai numeroase populații care încă subzistă în izolare sau în semi-izolare, în Africa. Este vorba despre un ansamblu de triburi de pigmei, care trăiesc în jungla Ituri din nordul și nord-estul Republicii Democrate Congo, fostul Zair, pe o suprafață de aproximativ 70.000 km pătrați. Autoritățile internaționale estimează că, în prezent, mai există circa 30.000 de pigmei Mbuti, care continuă să-și ducă existența în această zonă extrem de dificilă și foarte greu accesibilă. Ei nu au o formă de guvernare, singura structură socială fiind aceea a grupului. De obicei, triburile sunt izolate unele de celelalte pentru a oferi fiecărei comunități o suprafață cât mai mare, propice vânătorii și culesului. Ocazional, membrii triburilor desemnează câte un personaj care să gestioneze schimburile de produse, dar, odată revenit în comunitate, acesta își pierde statutul de lider. Mbuti sunt monogami, un cuplu fiind considerat oficial căsătorit atunci când dă naștere primului copil. Nu există dovezi potrivit cărora pigmeii Mbuti ar practica magia sau vrăjitoria, larg răspândite în rândul comunităților africane, însă există credințe puternice în spiritele pădurii și ale celor decedați. Odată cu moartea unui membru al tribului, acesta este înhumat în propria colibă, este plâns doar câteva zile (nu mai mult, deoarece ar mânia spiritele pădurii), iar apoi întregul grup se mută în alt loc. Există convingerea că spiritele tuturor celor decedați își continuă existența în pădure, așa cum au făcut-o și în timpul vieții, singura diferență fiind aceea că nu mai pot fi văzute.
„Copiii pădurii” au fugit de ororile colonialiștilor
Pigmeii Mbuti sunt vânători și culegători, astfel că s-au bazat, în cea mai mare parte, pe ce le-a oferit pădurea. Nu întâmplător, ei înșiși se denumesc drept „bamiki-bandura” (copiii pădurii). Chiar dacă bărbații sunt cei care vânează, în general cu arcul, la vânătoarea cu plasele participă întreaga comunitate, inclusiv copiii. Atât femeile, cât și bărbații se ocupă de cules și de îngrijirea copiilor. De altfel, chiar dacă există o minimă diviziune a sarcinilor familiale, nu este nicio rușine ca munca unei femei să fie făcută de un bărbat, cum este cazul gătitului. Contactele acestor triburi cu lumea din afara pădurii au avut loc cel puțin acum 500 de ani, atunci când comunități agricole tot mai numeroase au ales să se stabilească la periferia junglei Ituri, urmând rutele arabe de comerț, precum și comerțul cu sclavi. În timpul ocupației belgiene, agricultorii congolezi au fost siliți, sub amenințarea unor pedepse drastice, să crească substanțial producția, aceștia fiind nevoiți să apeleze la Mbuti, pentru a-i ajuta la muncile agricole. Au existat chiar politici administrative drastice, din partea autorităților belgiene, pentru a-i transforma pe pigmeii Mbuti în agricultori, însă aceștia au reușit să scape din calea ororilor colonialiștilor, refugiindu-se în junglă. Odată cu instaurarea Guvernului independent zairez, politicile de sedentarizare și de transformare a pigmeilor Mbuti în agricultori și în fermieri au continuat. Aceștia au primit cetățenie zaireză și astfel au putut fi impozitați. Statul a construit sate în care a mutat, forțat, mai multe comunități, însă, neobișnuiți cu un astfel de trai, pigmeii au cedat în scurt timp în fața bolilor, a insolației și a deficiențelor de nutriție. Începând cu anii ’90, Guvernul congolez a instituit Rezervația Okapi, un prim pas pentru protecția modului de viață ancestral al pigmeilor și al comunităților acestora. Însă nu a fost decât un foc de paie, atâta vreme cât veșnicele conflicte și războaiele civile au făcut imposibilă punerea în practică a proiectului.
Sentinelezii Rezultatul unei migrații vechi de 70.000 de ani
Triburile sentinelezilor reprezintă, fără îndoială, cea mai cunoscută populație care trăiește în completă izolare și în același timp este cea mai misterioasă dintre toate. Membrii acesteia trăiesc, în exclusivitate, pe insula North Sentinele din arhipelagul Andaman, din estul Indiei. Această bucată de pământ, cu o suprafață de aproximativ 60 km pătrați, este acoperită, în întregime, de junglă. Nimeni nu cunoaște, cu exactitate, numărul membrilor comunității sentineleze, acesta fiind estimat de la circa 40 la 400 de indivizi. Un ultim recensământ realizat de Guvernul indian a înregistrat, în anul 2011, doar 15 membri, dintre care 12 bărbați și 3 femei, însă aceste cifre se bazează pe observații de la distanță, astfel că este imposibil de afirmat câți sentinelezi trăiesc încă pe insulă.
Tuyt Mâncătorii de maimuțe
Tribul Tuyt unește mai multe grupări etnice din provincia Binchitheen, din Vietnam. Numărul membrilor este de aproximativ 6.500 de persoane, iar acestea nu sunt agresive. Oamenii se ocupă cu vânătoarea și cu pescuitul, folosind unelte rudimentare. În a doua jumătate a secolului XX, membrii Tuyt au avut tentative de a se angaja în agricultură și de a crește păsări de curte. Tribul a început să cultive orez, porumb, tutun și cartofi dulci. În ciuda faptului că se ocupă și cu agricultura, casele membrilor sunt mai degrabă temporare, fiind vorba despre colibe improvizate sau despre peșteri situate pe versanții munților. Carnea preferată este cea de maimuță mică, alături de o pâinică făcută din făină de palmier sago.
Iadul plantațiilor de cauciuc
Primele mărturii referitoare la contactele cu acest trib provin din 1928, o perioadă în care au avut loc primele expediții de cercetare a regiunii Vale do Javari. La vremea aceea, 40 de membri Korubo au fost uciși într-un atac condus de un detașament peruvian. A urmat perioada de înflorire a afacerilor cu sevă de cauciuc, atunci când nativii amazonieni aveau de ales între a lucra pentru așa-numiții „patroni” sau a fi exterminați. De altfel, nici lucrul pe plantațiile de cauciuc nu oferea mari șanse de supraviețuire, mulți băștinași fiind mutilați sau uciși dacă nu îndeplineau norma impusă de acești veritabili stăpâni de sclavi. În această situație, unele triburi au ales să se ascundă în junglă și să ducă o luptă de gherilă cu cei care le ocupaseră teritoriile, iar printre acestea s-a aflat și Korubo.
Hrană otrăvită și măceluri
În jungla amazoniană au avut loc numeroase vărsări de sânge. În anii ’70, compania petrolieră braziliană Petrobras a pătruns în zona populată de nativi amazonieni. Testele seismice efectuate cu explozibili, dar și defrișările uriașe, cu scopul de a face loc sondelor, drumurilor și cabanelor muncitorilor, au dus la escaladarea conflictelor. Fundația Națională Indiană, principalul organism care luptă pentru drepturile nativilor amazonieni, a înființat primul post de observație pe malul râului Itaquai, aproape de comunitatea Korubo. De acolo, au încercat, de mai multe ori, să intre în contact cu populația Korubo, dar mai mulți muncitori au fost uciși de sălbatici, așa cum a fost cazul lui Sebastiao Bandeira, căruia i-a fost masacrată întreaga familie. A urmat moartea lui Jaime Sena Pimentel, iar din acel moment s-a declanșat un război tacit. FUNAI (Fundația Națională Indiană) a oferit nativilor Korubo hrană otrăvită, iar numărul victimelor a fost uriaș. În anul 2000, s-a anunțat că nativii Korubo au ucis trei angajați ai unei companii forestiere ce efectua defrișări pe teritoriul acestora. Ulterior, ancheta avea să dovedească faptul că un grup Korubo, condus de un lider războinic, Ta’Van, efectuase un raid de răzbunare după ce mai mulți muncitori înarmați uciseseră cu focuri de armă doi bărbați și o femeie și i-au rănit pe mulți alții, atunci când aceștia culegeau banane.
Ayoreo Un trib pe cale de dispariție
Tribul Ayoreo trăiește în pădurile din Paraguay și Bolivia, iar existența membrilor este adesea amenințată din pricina despăduririlor masive care au loc periodic. Dacă distrugerea pădurilor nu este oprită, tribul Ayoreo poate dispărea. Membrii grupului se disting printr-o stare excelentă de sănătate, fiind puternici și rezistenți. Este interesant faptul că acest trib a intrat o dată în contact cu civilizația modernă, dar asta s-a dovedit a fi o experiență fatală pentru Ayoreo. Reprezentanții sectei religioase „Triburile noi” le-au prezentat lumea civilizată. Este adevărat că, în locul beneficiilor mult așteptate, calea spre lumea nouă le-a adus pojarul și gripa. Mulți dintre reprezentanți ai acestui trib au murit din pricina acestor afecțiuni, iar astăzi Ayoreo mai numără doar aproximativ 4.300 de persoane.
Aborigenii australieni Necunoscuta perfectă
Populația tribului aborigenilor australieni este numită „lumea oamenilor noncontact”. Oamenii de știință încă nu au ajuns la un consens, dacă să le dea sau nu o mână de ajutor și să-i convingă de beneficiile civilizației moderne sau să-i lase să trăiască într-un mod specific tribului. De asemenea, membrilor tribului le este teamă să intre în contact cu necunoscuții. Din pricina izolării și a incapacității de a efectua un studiu aprofundat, nu există nicio informație precisă cu privire la numărul de populații necooperante din această zonă, ba, mai mult, chiar și denumirile triburilor sunt necunoscute. Conform estimărilor, la mijlocul secolului XX, numai în Australia erau peste 25 de astfel de populații.
Prigoana lui Jean-Pierre Bemba a adus canibalismul
Pigmeii Mbuti au traversat multe pericole. Spre exemplu, Mișcarea pentru Eliberarea Congoului (MLC), o grupare paramilitară condusă de Jean-Pierre Bemba, un politician congolez, a demarat operațiunea „Effacer le tableau” (Ştergerea tablei), care prevedea exterminarea tuturor pigmeilor Mbuti. Aceștia au fost declarați „suboameni”, iar miturile răspândite despre rebelii MLC spuneau că oricine gustă din carnea unui Mbuti capătă proprietăți magice. Astfel, canibalismul a devenit o practică foarte răspândită, la fel ca violurile și crimele în masă. Se estimează că, din anii ’90 și până în prezent, au fost uciși între 16.000 și 70.000 de pigmei Mbuti. Vicepreședintele țării, Jean-Pierre Bemba, a fost găsit vinovat de Tribunalul Penal Internațional de la Haga de crime împotriva umanității, însă, anul trecut, același for l-a absolvit de orice vină.
Korubo, „cei murdari de noroi“
Vale do Javari este cel mai întins teritoriu din jungla amazoniană braziliană, în care încă mai trăiesc triburi în izolare. Pe o suprafață de peste 85.000 km pătrați, în partea de nord-vest a Braziliei, la granița cu Peru, au fost identificate, din avioane sau din elicoptere, nu mai puțin de 14 triburi diferite, despre care nu se știa absolut nimic. Este cea mai mare concentrare de grupuri umane complet izolate, din Amazon și din întreaga lume. Nativii Korubo sunt cei mai cunoscuți dintre băștinași, dar termenul este peiorativ („cei murdari de noroi”), pentru că nimeni nu știe exact cum se desemnează pe ei înșiși. De altfel, „Korubo” este numele pe care îl folosesc la adresa lor membrii unui alt trib din zonă, Matis. Localnicii îi mai numesc „caceteiros” („cei cu bâte”), în timp ce alte triburi din zonă sunt numite, generic, „flecheiros” („cei cu arcuri”), denumiri care fac referire clară la armele preferate ale diferitelor comunități.
T.N. Pandit, coordonatorul programului de contactare paşnică
Mica populație sentineleză este descrisă ca „negrito”, termen care definește diferitele grupuri etnice care au trăit sau încă mai trăiesc în sudul și în sud-estul Asiei. Analizele genetice efectuate asupra diferitelor grupuri de negrito au demonstrat că acestea reprezintă reminiscențe ale unei migrații vechi de circa 70.000 de ani, astfel de populații trăind într-o relativă izolare până aproape de timpurile moderne. Foarte probabil, acesta este și cazul sentinelezilor, grup ai cărui membri poartă trăsături asemănătoare cu cele ale pigmeilor africani, dar și ale aborigenilor australieni. Diferitele încercări de a contacta această populație s-au soldat cu eșecuri, asta și din cauza faptului că sentinelezii sunt extrem de agresivi, atacând cu sulițe și cu săgeți pe oricine se apropie de insula lor. Încă din secolul al XVIII-lea există mărturii referitoare la diferitele interacțiuni cu această ciudată populație, însă niciuna nu este pașnică. Începând cu anul 1967, Guvernul indian a demarat un program de contactare pașnică a sentinelezilor, condus de antropologul T.N. Pandit. În ciuda diferitelor daruri pe care le lăsa de fiecare dată pe mal, sub protecția trupelor înarmate, T.N. Pandit nu a reușit să intre în contact cu membrii comunității decât pentru scurt timp, iar asta după 24 de ani de eforturi.