de Simona Lazăr
El este unul dintre ultimii lespedari din Apuseni. Poate chiar cel din urmă care știe a face celebrele tigăi de piatră - sau lespezi -, al căror meșteșug vine din vremea dacilor. Și tot el e poate cel din urmă șindrilar - meserie pe care o cunoștea bine și Horea din Albac, făuritorul de biserici de lemn, făptuitorul de istorie.
„M-o învățat tata a face căși de lemn”
Nicolae Tomuș locuiește în Bărăști, pe o coastă de munte, chiar deasupra Albacului, și este, asemeni tuturor bărbaților din Țara Moților, omul capabil să sfarme muntele cu pumnul și să înverzească pășunile cu sufletul lui. „Mi-s cel mai vechi meseriaș în șindrilă și cioplitor în piatră”, începe el a depăna povestea pe care m-am jurat s-o spun și eu mai departe, nesmintită. „Eu fac tigăi de piatră, de le mai zice și lespezi, și pe acestea se face plăcintă, dar se fac și clătite, se pot face și fripturi, de ies mai bune ca pe grătarele cu cărbune...” Las pe mai târziu rețetele potrivite și-mi zic că-i bine să-l pun pe om să-mi spună pe-ndelete, de când o fost de-a deprins meseriile acestea, până-n vremea de-amu’. „D-apoi, ce să zic. Meseriile de șindrilar și de lespedar le cunosc de la părinții mei. Când începusem a merge la școală, taică-miu m-o pus și pe mine să mai fac o șindrilă, să mai fac o piatră... pentru prieteni, pentru neamuri ori pentru vecini, că nu se găseau tigăi... și mie mi-o fost drag să lucrez în rând cu tata. Când m-am mai mărit, urcam pe căși, puneam șindrila împreună cu taică-miu, m-o învățat și cum se face o casă din lemn...”. Dar tot bătrânul zice că de la Horea din Fericet i se trage de-o construit biserici de lemn -„că asta o făcut el înainte să se-adune cu Cloșcuț (n.r. - Cloșca) și cu Crișan, de-o vrut să răstoarne împărăția și să le facă dreptate moților”. Despre Horea se știe sigur că a participat la construirea a patru biserici de lemn, dintre care una a fost chiar la Albac, pe când era ucenic. Biserica e una călătoare, căci spre sfârșitul secolului al XIX-lea a fost cumpărată de Brătianu și strămutată la Florica, în Argeș, de unde, în cele din urmă, a ajuns la Olănești, în stațiunea balneară. Dar asta e altă poveste de zis!
A pus acoperișul casei lui Avram Iancu din Vidra
Îmi imaginez că povestea asta a devenirii lui Nicolae Tomuș nu-i prea departe de cea a lui Horea, „moșu-su”, tot din Albac plecat în lume. „Pe la 30 de ani eram deja în plină meserie și de-atunci au trecut încă 40 și nu m-am lăsat, cu toate că nu se mai cere lucru ca aista așa cum se cerea altădată”. Aflu de la moș Nicolae Tomuș - Dumnezeu să-l ție sănătos! - că a lucrat deopotrivă case de lemn noi, dar a și restaurat acoperișuri de șindrilă pentru monumente istorice, cele mai multe dintre ele biserici mult încercate de timp. „Am construit și biserici noi: la Oradea, la Jandarmerie; la Aghireș... Eu nu mi-s departe de ce o fost cel mai fain om din zona noastră: Horea din Fericet. Sunt, ca și el, dulgher; om care lucră cu lemnul. Eu zic că nu-i întâmplare că eu, Tomuș din Bărăști, am acoperit cu șindrilă casa lui Avram Iancu din Vidra! Și-am lucrat și la Muzeul Satului la Cluj, mai ’nainte, și pe la București...” Oradea, Cluj, București - da-n câte alte locuri n-a fost moș Tomuș? „D-apoi, nu sunt așa mulți meșteri șindrilari, să se priceapă. Dintre ăi mai bătrâni, aș crede că eu mi-s cel mai vârstnic. Pe-aici, pe la noi, hai să mai zic că mai sunt doi cărora le place să lucreze... Am încercat să-nvăț și din ăștia tineri, am niște băieți de i-am luat cu mine la lucru... da’, ce să vă zic?, o meserie de șindrilar e și cam plictisitoare... Dar aduce și-un bănuț pentru traiul vieții.” Completez în gând: doar pentru acela care muncește fără un strop de dragoste pentru profesia lui vine plictisul. Or fi, azi, mai ușor de practicat meșteșugurile vechi decât erau odinioară? „Mă gândesc așa: când eram eu mititel, mergeau oamenii pe dealurile astea ale Albacului cu căruțele și după lemn, și după piatră. Până la Fântânele; până la Vidra de Sus... tot cu căruțele. Așa cum o’ mers și Horea, și Avram Iancu. Iar acu’ tineretul să duce în munte cu mașina și după două-trei zile să plictisește deja. Da’ n-am ce zice, am avut și câțiva ucenici buni și mă mândresc cu cei de i-am luat cu mine de-am lucrat și-n zona Aradului, Clujului, în Alba Iulia, la Hunedoara”.
Cum se restaurează un monument
A amintit Nicolae Tomuș de bisericile-monument la restaurarea cărora a participat. Curiozitatea mă-mpinge să aflu ce probleme pune o astfel de muncă, total diferită de ridicarea unui lăcaș de cult nou, din temelii. „De când ai intrat înăuntru trebuie să-i vezi toate defecțiunile. Urci în podul altarului sau în podul bisericii și faci cu ochii 360 de grade să vezi tot-tot. Trebuie să te uiți și la acoperișul vechi, la starea lui, dar să ții cont și de ce e înăuntru. Am acoperit biserici care aveau pictură numai pe lemn sau cu pictură pe pânză, cu icoane pe sticlă... Vă dați seama că am acoperit biserică din 1600, cu pictură pe lemn, cu Maica Domnului, cu Iisus Hristos, cu toți apostolii acolo, dacă eu nu aveam grijă de această construcție, nu se degrada? Sau dacă era de restaurat talpa de la biserică, prima grindă de pe fundație, dacă era degradată, trebuia să știi să o înlocuiești. După ce schimbam grinda exterioară, o carbonizam ca să apară aceeași culoare cu anii de-atunci. Și mie îmi plăcea, aveam răbdare, nu mă grăbeam la treburile astea. Făceam schele numai din lemn. La biserica din Curechiu, din Hunedoara, de lângă Brad, de unde o început Horea, Cloșca și Crișan răscoala, acolo am schimbat tot. Avea 43 m înălțime până la axă, avea două turnuri. Era și riscul vieții, dar erau și riscurile pentru construcție, să nu degradezi mai rău. Aia o fost cea mai grea. Și-atunci eram eu șeful lucrărilor, deci eu trebuia să o coordonez...” Nicolae Tomuș e mândru de tot ce-a realizat în aproape 40 de ani de meserie. Și-mi zice că și omul trebuie să-și păzească viața, sănătatea, că și el „îi ca lemnul, pe care dacă nu-l atinge apa și n-are nicio stricăciune, are viață lungă...”.
„Dacă lucrezi cu barda, nu strici fibra și păstrezi rezistența”
Când îl întreb pe Nicolae Tomuș cât timp i-ar lua să facă, azi, o casă nouă și de câți bani ar avea nevoie, îmi zice întâi, mai șuguind, mai adevăr grăind, că-mi face mie una, îmi dă el și locul, pe coastă, la Bărăști, numai să-i dau comandă de-o casă, „să lucre la ea”. Da’ cu socoata timpului și-a banilor... începe a măsura vremea de-acum cu cea de alt’dată. „Păi, cum să vă zic, trebuie să știi și cum vrei s-o faci, de câți metri cubi e nevoie. Înainte, te duceai la pădure și-ți alegeai lemnul trebuincios, împreună cu «silvicul»; după aia îl ciopleai cum era nevoie, dar numai din bardă îl ciopleai... Acuma, pune la circular, la gatere... Dacă faci o casă de lemn din bardă, aia costă și bănuți, dar îți ia și timp. Pentru că din moment ce lemnul l-ai băgat în gater, i-ai tăiat toate fibrele, i-ai tăiat rezistența. Barda merge pe fibră, ține seama de ea, deci nu i-ai stricat rezistența”. Și cu vorba asta m-aduce la meseria aia de „șindrilar”, despre care vorbirăm la început: „E exact ca la șindrilă, dacă o faci la gater sau la circular, nu mai are rezistență, nu mai are aspect, că ea se-ncovoaie, se face ca țigla”. Mi-aduc aminte că străbunicul dinspre mama mamei era constructor de case din lemn. Moment în care nea Tomuș mă-ncurajează să pun mâna pe bărdiță. „Da’ m-oi pricepe?” „D-apoi cum nu? Nu de la prima încercare, dar la a doua, da... că talentul ista se mai și transmite. Eu am fetița, are douăzeci și ceva de ani și are un băiețel. Și ea trage cu rindeaua la șindrilă, îi place să crape butucii. Nevasta la fel, ginerele iară la fel. Și trag nădejde că mi-oi lăsa meseria în mâini bune, că o prinde drag de ea și aista mititel. Meșteșugul ăsta e greu, dar dacă ai oleacă de aplecare îi mai ușor. Trebuie să știi conținutul lemnului, să știi să alegi lemnul. Înainte, dacă voiai să-ți faci o casă, nu se tăia materialul din pădure decât într-un anumit sezon, din luna lui decembrie și până la sfârșitul lui februarie, fiindcă atuncea seva e strânsă. Asta cam merge la rezistența materialului. Când să pornește primăvara, bradul începe să se dezvolte și atunci lemnu-i gras și rămâne cu seva-n el; se usucă, dar tot nu are rezistență. Din decembrie, seva se strânge și el îi ca și cum l-ai băga într-o uscătorie. Eu sunt de acord și cu uscătoriile, dar îl prea arde, îl coace, că-l forțează să se usuce. Pe când ăsta se usucă în natură, afară, îl tai și-l lași să-l bată ploaia, soarele și-atunci când ai nevoie de el te duci și-l prelucrezi și-ți faci materialul care-ți trebuie din el: șindrilă, scânduri, doage, roți de căruță, obezile... Și dintr-astea am învățat să fac. Era un compas din lemn și cu ăsta măsurai, le ciopleai cu săcurea și le rotunjeai frumos, lăsai un loc între obezile celea și-acolo se bătea un cui, un «melc» îi spunea, din lemn, și-apoi te duceai la fierar și el trăgea fierul cald pe roată. Și până ținea «raful», aia roată nu se mai spărgea. De-aicea făceau moții noștri drumul: de la Albac la Alba Iulia, la Huedin, la Deva, cu căruțele... Duceau ciubere, scândură, și-ncoace când veneau își aduceau cereale, ce găseau prin țară de cumpărat. Dădeau scândura sau șindrila pe bucate, pe grâu, pe porumb și așa iernau moții noștri aicea. Aurul lor cel mai de preț era lemnul, aurul verde”.
Lespedea - de la daci, de la romani...
Scriam, la începutul acestui reportaj, că Nicolae Tomuș e unul dintre ultimii șindrilari din Apuseni. Și unul dintre ultimii lespedari. De n-o fi chiar ultimul, e cel mai vârstnic care știe meșteșugurile astea două. Să lucreze piatra a învățat de la tată. „Și tata de la tata lui, și acela de la tată-su și tot așa... E acolo în dealul ceala o piatră și ei, săracii, cu târnăcopul sau cu sapa sau cu ce-aveau o scoteau. Și-o lucrau numai din daltă și din securiță. Am avut un unchi al meu, care mai lucra și el cu tata, și-o făcut o oală din piatră, unde să fiarbă sarmalele... o scobit-o cu dalta așa, frumos, și-o frumusețe de sarmale ce iese acolo; un gust bun”. Drept e că și eu am gustat din mâncarea fiartă/ coaptă/ prăjită în vase de piatră și știu că-i altfel decât cea în oale de tablă. Ba chiar nici în oală de lut nu iese așa de savuroasă! „D-apoi să fac și la noi țăsturi, dar tot din piatră, că așa am apucat de când or venit romanii aici”. Era și-un sat care se numea Țestari și-acolo toți ciopleau țesturi din astea din piatră. Povestea-i așa: că romanii când or venit duceau cu ei țesturi din astea de piatră, ca niște clopote nu foarte adând, și-n inel băgau câte un drug de lemn și-l duceau doi soldați, de-o parte și de alta... La Bărăști, șindrilarii știau să facă și lespezi. Și-au învățat să facă asta și de nevoie, și c-au aflat piatra aia acolo, în coasta satului. Că nu din orice piatră se fac tigăile Apusenilor! Și zice moș Tomuș: „Dacă țestele le-avem de la romani, eu cred că lespedea de plăcinte o avem de la daci, ei ne-o lăsat moștenire meșteșugul!...” Nu-l contrazic, știe el ce știe: „De la daci au provenit, că am fost și eu sus pe cetate, în Deva, și am văzut acolo tigăi cioplite în piatră, rămase de la strămoși”.
Despre o vorbă care a făcut carieră
Nu mă pot opri să nu-i pun lui Nicolae Tomuș întrebarea asta: „De unde vine vorba: a da piatra din casă?”. Am eu o bănuială și vreau să știu ce crede el. E culmea că-n Apuseni lumea n-a auzit de ea, deși punctul ei de pornire acesta ar fi (dacă nu cumva bătrânul lespedar are dreptate și dacii - prin tot locul - își făceau tigăi de piatră...). În Moldova, vorba înseamnă să măriți fata, s-o dai, care vra să zică, cu cununie, în altă casă. La început, referința era la zestrea fetei, care pleca odată cu ea, iar în zestrea aia era, demult-demult de tot, și-o tigaie de piatră. După aia „piatra” a devenit fata însăși, mai ales când se prea „cocea”, înainte de a-și pune voalul de mireasă... Ne punem de acord cu o informație: în Apuseni, multă vreme încoace, zestrea fetelor de măritat număra măcar o lespede. Acum, sunt alte oale de gătit. „Da’ acum să vă zic și eu o istorie: O bătrână avea multe fete și toate s-or măritat și ea o rămas singură. Și fetele o tot chemau pe la ele, la oraș. Și-o întrebau: Îți place, mamă, la noi? Și ea le răspundea: Îmi place, cum nu?, că aveți căși frumoase și de toate cele. Dar mie să-mi aduceți vatra mea, să-mi aduceți prispa și piatra... Iaca, lespedea asta de plăcinte îi lipsea ei!”.
Ce fac moţii, în vremea de-acu’?
Înțeleg unde bate Nicolae Tomuș cu pilda asta. Că moțul nu-i întreg decât la el acasă, unde continuă să trăiască în ritmul știut din bătrâni. „Și când îi timpul de animale, mai lași lespedea și te ocupi de ele...”, zice omul trecut prin greutățile și frumusețea vieții. „Animalele nu știu de sâmbătă, duminică, ele nu au sărbătoare; nici în ziua de Paști. Când are poftă să mănânce, trebuie să-i dai. Să-i dai apă, să-l scoți la păscut”. Timpul n-are hodină, în Apuseni. „Am mai fost și izolați, o mai fost și zăpezi grele, nalte la un metru treizeci; puneam boii și caii, aveam plug de lemn și «deschideam» zăpada și coboram în vale, după alimente... Avem drum acuma, dar drumul tot noi îl deschidem, cu animalele, dacă pică o zăpadă mare”. Continuăm vorba, agale, în vreme ce în tigaia de lespede se coc oarece bucate. Prilej să-ntreb ce se cuvine să știe românii despre Țara Moților. „Să le spuneți că Munții Apuseni sunt plăcuți - vara se găsește zmeură, se găsesc afine, ciuperci. Și să le mai ziceți că eu, cât am fost prin alte zone din țară și din lume, le explicam unde-o fost Horea, unde-o fost Avram Iancu și toți voiau să vină să vadă pe unde-or trăit ei”.
Ce bucate se pot găti pe piatră
Plăcinta pe lespede e o marcă a Apusenilor - piatra fierbinte o coace altfel decât cuptoarele electrice sau pe gaz. Dacă pui o bucată de carne pe lespede, piatra absoarbe toată grăsimea, se face numa-n sucul ei propriu. La fel și cu peștele. Poți face clătite în tigaia de piatră. Dacă-i mai adâncă, poți face niște cartofi pai... dietetici. Iar într-o cratiță ori oală scobită în piatră, tocanele și sarmalele ies mai gustoase decât le știţi.