de Simona Lazăr şi Sorin Dumitrescu

Vrând să impresioneze o artistă de varieteu, un tânăr beat se suie în automobilul prietenului său și... îl face zob. Un alt automobil se ciocnește de o căruță încărcată cu fier vechi și e distrus complet. În Bucureștii de acum un secol, mai degrabă birjarii neatenți provocau accidente mortale. Nu la fel se întâmpla în restul Europei, unde până și fabricanții de mașini mureau în accidente auto.

Partenerii de trafic - căruțe trase de boi, trăsuri, biciclete

În primul deceniu al secolului XX, accidentele de automobil erau discutate și descusute pe toate fețele de lumea avidă de informații spectaculoase, chiar dacă, privite din unghiul timpurilor actuale, ele nu sunt câtuși de puțin așa. Viteza nu era prea mare - și prin natura echipamentului de atunci, circulația nu era atât de intensă ca astăzi. Partenerii de trafic ai automobiliștilor de ieri erau: căruțe trase de boi, trăsuri, biciclete și tricicluri, tramvaie electrice ori trase de cai, armăsari purtând în șa „ofițiri” și „demoazele”... În orașe se mergea de-a valma, prin mijlocul străzilor, unde pe lângă multele vehicule întâlneai lume pestriță, de la olteni cu cobilițe la fete de pension și amploaiați grăbiți spre locul de muncă, în vreme ce la sate drumurile se umpleau la ceasurile dimineții și ale serii de turme de oi, cirezi de vaci ori cârduri de gâște. Iar dacă în mediul citadin se încetățenise a se circula numai pe partea dreaptă a sensului de mers, la țară obiceiul vechi era de a se circula pe stânga. Era anevoie să-i convingi pe țărani că pe dreapta trebuie să meargă, câtă vreme asta era împotriva firii și-a îndemnurilor vechi, de „hăis” și „cea”. Biciușca mânuită cu dreapta de căruțaș lovea vita în partea dreaptă, mânând-o către stânga... direct în fața unui automobil plin cu tineri voioși, care circula pe partea dreaptă a sensului opus. Cum să te aperi?

ACR s-a deschis la 5 aprilie 1904

România se află între primele zece țări din lume care au înființat un club al automobiliștilor. Automobil Clubul Român (ACR) s-a deschis la 5 aprilie 1904, iar școala de mecanici-conducători auto patronată de ACR elibera permise pentru șoferi amatori și profesioniști. Existau reguli clare în ceea ce privește eliberarea acestor permise. Dacă, de exemplu, nu practicai un timp șoferia, era obligatoriu să treci printr-un nou examen. Dar să vedem cam ce gen de accidente de automobil au avut loc în luna martie din ultimul an al Belle Epoque (1912). Marți - 13 martie. Zi cu ghinion pentru Ștefan Minculescu, domiciliat în Strada Plevnei nr. 158, proprietarul unui aşa-zis „automobil de piață” (ca și „trăsurile de piață”, acestea îndeplineau rolul taxiurilor de azi, conducătorii lor având nevoie de o autorizație specială, pe lângă cea de șofer, obișnuită). Mașina i s-a făcut zob, intrând într-o cuțitărie..., pe ușa din față, cu viteza ce nu depășea 35 de kilometri la oră. Botul automobilului s-a strivit, practic, de mașinăria pentru ascuțit cuțite. Ocupanții mașinii nu au pățit însă nimic. La volan nu era proprietarul, ci un amic, Ion Ionescu, cu care intrase la „Tunelul de sub Hotel Franța” pentru a bea împreună un pahar cu vin. Un pahar el - mai multe amicul, care, pentru a impresiona o artistă din local, a invitat-o la o plimbare cu mașina. Aburii vinului i-au dat curaj! De la Hotel Franța a luat-o pe Strada Belvedere și, voind să schimbe direcția, a pierdut controlul și a intrat direct în cuțităria lui Serafim. Cei doi au fugit de la locul accidentului, dar Poliției nu i-a fost greu să-i identifice și să-i pună să plătească o amendă și pagubele pricinuite.

Trăsura te omora, mașina te rănea...

Poate să pară ciudat, dar cu o sută de ani în urmă, accidentele provocate de trăsuri sau de camioane și tramvaie trase de cai ucideau mai mulți oameni decât cele de automobil. La 2 martie 1912, au avut loc două accidente. Unul, soldat cu un deces, celălalt, cu o rană ușoară. În Piața Matache Măcelarul, o bătrânică peste care a trecut o trăsură nu a mai putut fi salvată. Duba Salvării - și ea trasă de cai - a găsit-o în stare gravă. Nici asistenții de pe Salvare, nici medicii de la Spitalul Filantropia nu au mai reușit să o salveze. Cadavrul bătrânei a fost dus la Institutul Medico-Legal, iar nefericitul birjar a fost arestat. În aceeași zi, pe Calea Dudești, un automobil de piață condus de Dumitru Popescu îl calcă pe muncitorul Moscu Lemcovici, provocându-i o leziune pe spate. Cel lovit a fost pansat la Spitalul Brâncovenesc, iar șoferul - condus la secție, unde i s-a aplicat o amendă. 7 martie 1912. Alt accident. Pe Şoseaua Basarab, colț cu Strada Hagianoff, automobilul cu numărul 377 s-a ciocnit cu o căruță de țigani încărcată cu fier vechi. Ciocnirea a fost așa de puternică, încât automobilul s-a sfărâmat. Din fericire, șoferul a rămas neatins, iar cei din căruță au scăpat cu o sperietură. S-a declanșat o anchetă, pentru a se stabili a cui a fost responsabilitatea. Accidentele în care erau implicate automobilele erau însă, îndeobște, destul de ușoare.

Fabricanți de automobile și-au sfârșit viața în accidente grave

Care era cauza pentru care, în România de acum un veac, mașinile de lux erau surclasate de căruțe, birje și trăsuri, chiar și în ceea ce privește accidentele rutiere? E greu de explicat. Atunci când se așezau la volan, românii încă nu aveau atât de mare încredere în invulnerabilitatea unui automobil. Și bine făceau! Pentru că, iată, exact în timpul despre care vorbim, la 18 martie, doi fabricanți de automobile, un german și un italian, și-au sfârșit viața în accidente grave. Unul dintre fabricanți, pe nume Wolf, s-a izbit, din pricina vitezei necontrolate, de un copac de la marginea drumului. A murit pe loc. În aceeași zi, la Milano, fabricantul de automobile Lizini, probând un nou vehicul și alergând cu viteza de 120 de kilometri pe oră, din pricina unei defecțiuni la motor s-a răsturnat. Și el a decedat, pe loc. În aceeași zi, la Trieste, automobilul Prințului Thurn-Taxis s-a răsturnat, tot din cauza vitezei neadecvate, iar ocupanții mașinii au fost grav răniți.

Prinţul Valentin Bibescu și Aurel Vlaicu

În Bucureștii anului 1912 circulau pe șosele mai puțin de o mie de automobile. În jur de o sută îndeplineau funcția de taxi - sau „automobil de piață”, cum se spunea pe atunci -, celelalte aparținând unor familii cu dare de mână. Existau câteva garaje, unde erau aduse din străinătate, expuse și vândute cele mai noi modele auto, Garajele Leonida fiind printre cele mai mari. Aveam câțiva automobiliști pasionați, între ei numărându-se și Prințul Valentin Bibescu, care împărțea, în epocă, împreună cu Aurel Vlaicu și patima pentru aeroplane. Doar că Vlaicu le și fabrica, așa cum, cu mai puțin de două decenii înainte, fabricase automobile... ca tânăr inginer la fabrica Opel din Germania. Tânărul și pătimașul Aurel Vlaicu avea să moară într-un accident, nu peste mult timp, dar unul cu aeroplanul. În martie 1912, România devenea și ea semnatară a Convențiunii Internaționale de la Paris pentru circulația cu automobile, aprobată la 15 aprilie 1911. România era, astfel, al 26-lea stat care ratifica această convenție ce avea să schimbe, de atunci încolo, și regulamentele interne de circulație pe drumurile publice. Surprinzător, dar pe măsură ce aceste reglementări încep să se aplice, crește și numărul de accidente. Două decenii mai târziu, în 1933, o statistică arăta că, în România, avea loc, zilnic, cel puțin un accident auto grav.