de Simona Lazăr

Pătru Pop a Niții, nonagenarul din Breb ale cărui mâini știu să cresteze lemnul cum nimeni altul nu se pricepe, e vestit pentru lucrul lui pe tot pământul. Fusele cu zurgălăi, prescurnicerele, sărărițele, troițele și crucile maramureșene miniaturale și-au aflat locul și-n muzeul din Chicago, unde s-au întâlnit, într-un arc peste timp, cu gloria eternă a lui Brâncuși. Au poposit în casele iubitorilor de artă românească din Tokyo și Buenos Aires, au ajuns la Johannesburg, la Beijing și în Australia. Nu e continent pe planetă care să nu fi primit vreun semn trimis din Breb.

„Stejarul să să uște mult, ca să nu crepe”

„Apăi, multe din lucruri, cum le fac eu, n-am văzut să le mai facă altcineva pe planetă”, zice bătrânul, arătându-ne fusele cu zurgălăi și „stelele” lui de lemn care au uimit lumea. „Șî chiar m-am gândit să fac o expoziție, ca să rămână”, zice, rotind un fus împodobit între palme. „Șî pe toate piesele o să pun marca asta a mea, «POP», ca să documenteze că eu le-am făcut. Șî am așa o încredere-n mine că mi-or folosi aceste în viitor. Mi-or aminti viața. Că pruncii, prietinii, vecinii, do’r ti uitî la un timp, dar acești documentează că am existat”. Mă uit la porțile miniaturale cioplite în lemn de păr și din alte esențe care le dau o strălucire frumoasă și-l întreb dacă porți din cele mari a cioplit. „Am făcut porți, dar am făcut puțâne. După aceea, am făcut cruci pentru morminte. Da’ am făcut multe. Multe-am făcut. Am o poartă-n Libotin, la biserică. Șî în Budești. Porțile să fac din stejar. Asonezi lemnul, leși să să uște; trebe stejarul să să uște mult, ca să nu crepe, știi, și să nu defecteze. Șî... de-acole, te-apuci de lucru...” (transcriu acum cuvintele în graiul lui, cu forme și accente regionale, și-mi dau seama că se modulează asemeni unui cântec!) Reia „inventarul” celor cioplite de mâinile lui: „Am o lucrare aici la biserica nouă (n.n. - în Breb): ușorii de la ușa mare. Dacă aveți ocazia, să treceți s-o videți”...

Lanțul magic, cu zale fără tăieturi

Nu-s multe, poate, lucrările mari - deși tind să cred că nici el nu le mai știe pe toate. Nici nu și le-asumă pe-alea la care a lucrat în tinerețe, pe lângă cei care l-au învățat cum se face. „Dar de-aieste mărunte... or ajuns pe tot globul”, zice. „Că or fost turiști chiar și din Japonia. Și o fost un băiat din Australia pi la mine, șî o luat piese di la mine să li ducă acolo la prietini. Șî cu asta or ajuns pi tot globul”. Din lemnul unui singur stejar se pot face o poartă, o cruce și chiar o biserică-ntreagă. Tot dintr-un singur butuc de lemn meșterul Pătru Pop a Niții din Breb poate face lanțuri cu zale ce nu au nicio tăietură, nicio îmbinare. E magie, aici. Magia meșterului în lemn. „Fac belciuge, câte unul pe rând. Fac întâi un belciug într-o parte și unu-n ’alantî parte. Șî pe urmă scobesc cu dalta și fac cel’lanti belciuge. Le cioplesc aparte, așa fel încât sî «umble», să fie prinse da’ șî disprinse unul di altul. Să fie în forma unui lanț. I simplu...” Zice asta ca și cum e firesc ca lemnul să ia formă de zale înșirate, una-n alta, una după alta. „Cum faceți asta?”, insist, curioasă, „e un mister, acolo; e o taină. Cum faceți să se potrivească za cu za, fără să le tăiați?”. Se uită blând la mine și se hotărăște să-mi răspundă: „Că nu să bagă, dragă, să face câte una aparte. Din cioplitură. Ele sunt corp comun, din același lemn toate, chiar dacă fac două, trii sau cinci belciuge...” și-mi arată cu dăltița cum taie, cum desprinde lemnul și cum face ca, încet-încet, „belciugele”, cum le zice el, să iasă la iveală din inima materialului.

„Eeee... Apăi ești unicul!”

Pătru Pop a Niții din Breb n-a învățat meșteșugul cioplirii lemnului de la tatăl său. „Tata nu știa a face nicio coadă de greblă”, spune el. „Harul” i-a venit de altundeva. „Bunul Dumnezău l-o-nzestrat pe om cu har. Cu auz, cu videre, cu tăti, cu tăti, da’ la unii le-o mai dat un dar. Eu consider că meseria asta e un dar de la Dumnezău, că n-o moștenesc de la nimeni. M-o-nvrednicit Dumnezău. Câți n-ar cânta într-un instrument? Într-o vioară? Sau într-un clarinet?... Nu pot! Numa’ unii. Ș-aista-i un lucru!”. Lasă jos din mână bucata de lemn în care caută forma viitorului obiect și s-așază „mai bine” pe laviță. Începe-o poveste. „Mi s-o-ntâmplat o-ntâmplare. Eram aici la târg, la Breb, cu mărfuri. Și vine un cetățean și se uită, le cântărește șî zice: «Foarte frumoase, șî-s bune, da’ îs prea scumpe». «D-acord», zic, «da’ vă pui o întrebare: Câți oameni îs aicea?». «D-apoi sunt câteva mii.» «Câți șoferi îs?» «Păi îs mulți, câteva sute.» «Câți știu să cosască?», și i-am pus așa câteva întrebări, câți așe, câți așe...? «No», i-am zâs, «câți aflați aici, în adunătura asta, să facâ un obiect din ăsta? Nu zăci, cum li fac eu, să facă numa’ unul...». «Eeee... Apăi ești unicul!»”. Este moș Pătru Pop a Niții din Breb unic în felul său. Dar dacă n-a avut un înaintaș între ai săi, are un urmaș. Ceea ce bătrânul a imaginat cu obiecte mici, fiul său, Gheorghe Pop, sculptor cu școală, așază în forme mari. Cincizeci de cruci maramureșene, îmbinate într-un fel numai de ei știut, formează o uriașă „stea a Universului”. Și așa arta meșterilor cioplitori din Breb cucerește galaxiile.

Totul e însemnat cu „sigiliul“: ΠOΠ

În gospodăria lui din Breb, Pătru Pop a Niții a amenajat o expoziție care numără peste 500 de exponate. Meșteșugul l-a împărtășit fiului său, dar și nepotului. „Sigiliul” pe care-l așază pe obiectele sculptate - POP, scris însă cu litere chirilice: ΠOΠ - l-a transmis mai departe fiului, Gheorghe Pop. Cei doi sunt singurii din țară care realizează „obiecte” din 26 de cruci îmbinate (după principiul „zurgălăului” din Maramureș), pe care le numesc „cruci îmbinate în găvoazde sau cățăi”.