de Sorin Dumitrescu şi Alexandru Brădescu
Mulți dintre artiștii lumii se știe că au fost dependenți de consumul de substanțe care să provoace stări cu totul speciale. Scopul era fie pur și simplu dorința de a evada din cotidian, fie de a expasiona conștiința și intelectul pentru a crea opere de excepție în această stare. Artiștii români, în special scriitorii, nu aveau cum să facă excepție de la acest univers care a îmbinat la maximum geniul cu viciul. Unii prizau cocaină. Alți apelau la cafea în exces, alcool, eter, bromură, camfor sau mescalină. Îi interesa să aibă o minte foarte trează, mai ascuțită, nu mai cețoasă. Alții căutau să alunece pe valurile moi ale visării de opiu și morfină. Cert este că fiecare avea propriul său mod de a se raporta la droguri. Viciile şi depresiile i-au determinat pe unii dintre ei să se sinucidă.
Mihai Eminescu
Despre nebunia lui Eminescu s-a scris, probabil, cel mai mult. Titu Maiorescu vorbește despre cauze ereditare. Iată ce nota acesta în jurnalul său: „Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Viața lui era neregulată. Adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante: abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și în scriere, zile întregi petrecute fără mâncare. Și apoi, deodată, după miezul nopții, mâncăruri fără alegere și fără măsură. Așa era viața lui Eminescu”. Mihai Eminescu avea să fie internat la sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, motivația fiind nebunia poetului. Acesta a deschis primul azil privat de psihiatrie, „Caritas”, pe Strada Plantelor, din Bucureşti. Aici a fost adus poetul național și tratat cu opiu în primă fază. De acolo lucrurile au degenerat și Mihai Eminescu a devenit un fel de cobai, căruia i s-au administrat tot felul de substanțe, inclusiv mercur, ceea ce, până la urmă, avea să îi provoace și decesul.
Ion Barbu
Ion Barbu, poetul matematician, pe numele său adevărat Dan Barbilian, a fost și el un amator de substanțe halucinogene. Ocazional, poetul Ion Barbu priza cocaină împreună cu prietenul său, Tudor Vianu. Pe fondul consumului, depresia psihică prin care trece Ion Barbu se accentuează tot mai mult. În vara anului 1924, poetul se internează pentru tratament psihiatric și dezintoxicare la spitalul de boli mintale amenajat în Mănăstirea Mărcuța. Iată cum descrie însuși Ion Barbu într-o scrisoare motivul pentru care începuse să consume droguri: „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu viu pentru experiențe spirituale, am luat la Berlin obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină”. Din aceeași epistolă aflăm despre frecvența cu care se droga: eterul era folosit în fiecare zi și praful de cocaină, săptămânal. După perioada petrecută la spitalul de la Mănăstirea Mărcuța, Barbu depășește perioada de sevraj, se înzdrăvenește și părăsește spitalul în primăvara anului 1925.
Emil Botta
Pasiunea secretă a lui Emil Botta era morfina. Dependența de morfină a poetului Emil Botta ține de mitologia istoriei literaturii române. Se știa și se vorbea despre năravul acestui aristocrat al teatrului și al poeziei, dar nimeni nu scria despre el. Câteva dintre stările depresive ale poetului sunt redate în jurnalul regizoarei de teatru Jeni Acterian: „Botta a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri. Întâi Eminescu, apoi, nu chiar din senin, disperarea i-a atins un fel de demență și a recitat clocotitor, nebun, cu gesturi grele tot ce i-a trecut prin minte”. Declaraţiile sunt susţinute de jurnalul lui Arșavir Acterian, în care sunt menţionate deseori aceste aspecte ale vieţii de narcoman a lui Emil Botta: „În bârlogul în care se încuie îl surprind răvăşit, prăbuşit. Are o voce cavernoasă, parcă ţâşnită dinlăuntrul lui, încât cu greu percep ce spune. L-am descoperit cu greutate mai deunăzi în singurătate şi în tăcere. Respira cu mare dificultate, bea totuşi cafele cu căni mari şi fuma ca un posedat, rebel oricărui sfat şi oricărei asistențe”.
Alexandru Odobescu
În literatura română, una dintre victimele dependenței de morfină a fost Alexandru Odobescu. El a decis să se sinucidă în casa lui din București în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, la vârsta de 61 de ani. Încercarea sa a fost, însă, ratată. Odobescu a ingerat o doză prea mare, iar efectul a fost paradoxal. Tocmai pentru că doza înghițită a fost enormă, el a vomitat-o. Soția scriitorului s-a rugat de el și astfel acesta a luat „contra otravă” și a scăpat. Dar Odobescu totuși era hotărât să moară. A reușit să se sinucidă două zile mai târziu, injectându-și o doză masivă de morfină.
Eugen Ionescu
Un alt mare scriitor român care s-a abandonat viciului a fost Eugen Ionescu. Dependenţa sa de alcool era de notorietate în lumea filosofilor și eseiştilor români. Emil Cioran aminteşte următoarele în scrierile sale: Eugen îmi telefonează din Lucarno, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10:00 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă. Nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Eu, însă, nu beau şi i-am spus lui Eugen că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern. Din păcate, sfaturile lui Emil Cioran nu au fost ascultate de Ionescu, iar căderea acestuia s-a accentuat tot mai mult, pe parcurs apărând, ce e drept, rar, și episoade în care acesta se droga.
Mircea Eliade
Au existat şi autori care au utilizat drogurile în scopuri mai degrabă spirituale. Un exemplu în acest sens este Mircea Eliade, care consuma cannabis şi opiu pentru a-și aprofunda stările obţinute în urma meditaţiilor yoga. Eliade vorbeşte îndeosebi despre tufe de marijuana, cannabis indica. Frunzele acestei plante, fierte sau fumate, produc o toropeală mult gustată de misticii indieni. Fumatul de marijuana le facilitează acestora concentrarea mentală şi le clarifică meditația. Eliade a plecat în 1929 în India. Avea doar 22 de ani. A încercat opiu în cartierul Chinatown din Calcutta. Apoi, s-a retras într-un ashram, un fel de schit călugăresc din Himalaya, devenind discipol al unui brahman din Nepal. Acesta l-a învăţat să folosească o plantă de cannabis pentru a-şi folosi mai bine mintea, inclusiv în timpul meditaţiilor. După ce s-a întors în România, pe la începutul anilor ’30, fosta sa gazdă din Calcutta i-a scris că i-a făcut rost de ceea ce Eliade i-a cerut: o pipă pentru opiu. În 1936, într-o scrisoare către Emil Cioran, când acesta era depresiv, Mircea Eliade îl întreabă: „Dar ce-i cu tine? Nu ai vreun opiu la îndemână?” Apoi, între anii 1941 și 1945, Mircea Eliade a fost ataşat cultural la Ambasada României din Lisabona. Acolo, lua passiflorina, nişte narcotice calmante. Eliade traversează la Lisabona o puternică depresie: îi moare soţia, rebeliunea legionară este înnăbuşită, iar apoi începe „sovietizarea” României. Eliade foloseşte şi pervitin, o metamfetamină inventată de nemţi şi băgată cu zecile de pastile în ranițele soldaţilor germani plecaţi pe frontul de Est. Pervitin era bun nu doar pentru anihilarea foamei, setei şi frigului, dar şi pentru anihilarea stresului şi a fricii. Plecarea în Statele Unite îl plasează pe istoricul religiilor în plin avânt al contraculturii hippie din anii ’60-’70. Consumul de droguri şi libertatea sexuală ale acestei mişcări care a schimbat lumea au fost atent studiate de Eliade, iar cărţile sale au devenit best-seller-uri. Mircea Eliade chiar a comparat mișcarea hippie cu creştinismul primitiv, şamanismul sau vrăjitoria.