de Adrian Barna şi Sorin Dumitrescu
Andrei Dicu este colegul nostru, care scrie la „Taifasuri” de aproape zece ani. Recent, a debutat editorial cu romanul „Carla”, o carte nonconformistă, originală potrivit criticilor și interzisă ignoranților. Autorul vorbește despre nemurirea sufletului, despre Înviere și Renaștere și crede că Dumnezeu se află în „puterea de a redeveni”. Romanul, publicat la Editura Pavcon, îmbină străvechile concepte rozacruciene și zona inițiatică, mascându-le sub fardul unui stil colorat și lipsit de inhibiții.
„În copilărie mă deranja prototipul adolescentului perfect, mereu premiant și devreme acasă”
„Niciodată nu mi-a plăcut să trăiesc după reguli. Mereu am adorat apusul, simțind că răsăritul se naște din pântecul său”, își începe povestea autorul, emoționat la… discuția pe care o are cu colegii… revistei „Taifasuri” la care el însuși se produce. „Carla” este un roman ezoteric și, în același timp, burlesc. Este încărcat cu personaje fascinante, provenind din zone diferite, cu o documentație serioasă și mai ales hrănit din pofta de revanșă a unui tip iritat de cutumele societății românești, de azi și de ieri. „Este, dacă vreți, un manifest anti-Cireșarii. În copilărie mă deranja prototipul adolescentului perfect, mereu premiant și devreme acasă, și mai ales mă supăra ignoranța față de sufletul aproapelui. Să le luăm pe rând… Adolescentul comunist vorbea ca din Enciclopedia Britanica, deşi habar n-avea decât de textele «Tovarășului» și de textilele colegelor de bancă. Iertați-mă, nu vreau să par ireverențios, dar acesta este adevărul. Junele din acele perioade era artificial, cosmetizat. Au existat autori care au îndrăznit să facă un cult al personalității din profilul unui tăntălău istoric, fapt care ne distruge societatea chiar și în ziua de azi. Doamne ferește să înjure româneşte vreun copil «ceaușist»! Doamne ferește să gândească!… Doamne ferește să nu fie «moralist», în sensul de morală falsă! Ei bine, Carla și prietenii ei de drum beau vin, vorbesc metaforic, au personalitate, înlocuiesc infantilismul cu învățătura principiilor supraviețuirii, nu și ale compromisului, mor și învie! Ei trăiesc între două Lumi, a vieții pământene și a vieții Cerești. V-ați gândit vreodată ce poate însemna «I.N.R.I.» dincolo de ce știm cu toții? Poate însemna «Ignae Naturae Renovatur Integra». Iar Dumnezeu este Natura. Cea din fiecare dintre noi”, și-a început expozeul autorul.
Stelian Nistor și Cătălin Pavel, principalele „spade”
Cartea lui Andrei Dicu n-a fost ușor de scris (cinci ani i-au trebuit până când „a născut”, cum glumeşte colegul nostru), așa cum nu e lesne de citit. Cătălin Constantin Pavel, scriitor cunoscut și directorul Editurii Pavcon, Stelian Nistor, actor, intelectual născut și nu „făcut”, semnatarul „Cuvântului Înainte” al romanului, sunt vizionarii care au crezut în Andrei Dicu. El spune că se simte într-o mare familie și dincolo de emoții mai ţine să amintească pe cineva: „Horia Ivanovici, Claudia Mîțoi sunt oameni care m-au sprijinit sufletește și logistic. N-aș fi putut duce la capăt această carte, blestemată de insomnii și încununată de sute de pachete de țigări, un viciu la care încerc să renunț, fără părinții mei și fără iubita mea, Ana-Maria. Coperta cărții este creația domnișoarei Alexandra Costin, care debutează alături de mine, iar doamna Mariana Dinu m-a convins să renunț la anumite durități din roman, pentru că, trebuie să vă spun, «Carla» este și un manifest împotriva ignoranței. Prietenul Horia Ivanovici mi-a spus: «Nu vreau să văd niciun cuvânt, nu vreau să citesc niciun PDF, vreau, când ajung seara acasă, să trăiesc un roman care să mă „miște”». Sper că am izbutit să fac asta. Cred că vă va «mișca» și că veți visa frumos”, a continuat Andrei.
Personaje reale sunt nişte artiști imaginari
„Carla” abundă în personaje pitorești. Unele dintre ele reale sau inspirate din realitate. Colegul nostru și-a „înscris” în roman inclusiv… motanul, Albert Pike, nume inspirat de filosoful și ezoteristul Albert Pike, o eminență în zona inițiatică. Ei bine, motanul Pike joacă rolul unui Luntraș. Apar mai mulți luntrași în carte, ascunși subtil, dar punți solide către alte lumi. „Nu am dorit și nu am simțit niciodată că e cazul să schimb ceva din roman. Cu toate astea, l-am... rescris de trei ori. Nu pentru că aș fi avut dubii, ci pentru că eu și Carla ne certam în fiecare zi. Ea spunea că Lumea trebuie vorbită într-un fel, eu am zis că drumul e altul. Important e că nu ne-am mințit reciproc și că Dumnezeu stă și în om și în... coadă de pisică”, zâmbește Andrei Dicu, adăugând: „O să râdeți, dar motanul a scris alături de mine. N-a existat noapte în care să nu mă fi vegheat...”
Inițiere și Nemurire
Precizam la început că acest roman se găsește în strânsă legătură cu Rozacrucianismul. Manifestul „Fama Fraternitas” și mai ales „Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz”, la care Andrei face referire în roman, sunt puncte de plecare ale acestui curent care și-a găsit mai puțin matca în țara noastră decât în alte zone. Dumnezeu („Elias Artista”, așa cum este numit în unele lucrări de profil) respiră în fiecare dintre noi. Creatorul ne sprijină în misiunea noastră, însă numai atunci când îl căutăm, nu în lozinci, ci în ceea ce construim practic, uneori chiar după fiecare... Apocalipsă. Din păcate, România este săracă în izvoare rozacruciene, dar pe câteva dintre acestea Andrei le-a descoperit. „Carla” mai reprezintă o intrare în arealul societăților discrete și în zona ritualistă. A presupus muncă de cercetare și în același timp bucuria emoțională în a pătrunde într-un teritoriu magic. O lume ascunsă privirilor indiscrete și mai ales celor dornici s-o viziteze doar în scopuri mercantile. Un spațiu magic, aflat undeva înlăuntrul lăuntrului...
„Am întârziat 45 de ani la întâlnirea cu autorul“
Domnul Stelian Nistor, autorul „Cuvântului Înainte”, scrie: „Am întârziat la întâlnirea cu autorul acestei cărţi. Am întârziat 45 de ani. Cam de pe la 15 ani m-am crezut pregătit să întâlnesc un personaj cu structură aproape renascentistă. Un personaj capabil să-şi trudească un Univers propriu şi pe care să-l împartă apoi cu Fraţii săi. Dar pentru a împărţi i-a trebuit puterea de a-şi cuprinde Universul într-o carte. („Suntem, în aceeași măsură, oameni și personaje. Au existat și există războaie în care oamenii au pierdut și personajele au învins”, Andrei Dicu, Carla, pagina 311.) Nu am căderea de a judeca valoarea literară a demersului său. Nimeni dintre contemporani nu ar trebui să o aibă. Măcar şi din cauza neşansei de a ne fi contemporani unii altora şi ca urmare a neputinţei de a ne evalua exhaustiv. Am simţit însă spumoasa dar, paradoxal, adunata risipă de informaţie culturală, filosofică şi iniţiatică. Noi nu căutăm perfecţiunea, ci perfecţionarea. Perfecţiunea în raport cu un sistem de referinţă poate deveni imperfecţiune în raport cu altul. Dar indife- rent cum, ideea de perfecţiune pune o limită absolută. Ceva peste care nu se poate trece. Ceva care încremeneşte. Perfecţionarea este un proces în mişcare continuă, aproape fără sfârşit, care scapă de limitarea pusă de perfecţiune, devenind mai aproape de imperfecţiunea omenescului”.