de Ştefania Băcanu

La doar 27 de ani, Lidia Leahu a semnat cel mai dureros contract. S-a legat pe viață de un scaun cu rotile, după un diagnostic crunt: distrofie musculară. A continuat o luptă crâncenă cu ea însăși, cu prejudecățile, cu limitările și barierele care aveau să-i iasă în cale și a reușit. Azi, la 33 de ani, a absolvit un master, este speaker motivațional, ajută oamenii cu dizabilități și-și continuă viața ca un om normal. Povestea Lidiei este despre puterea de a o lua de la capăt, chiar și atunci când ești la pământ, zdrobit de durere, despre determinare, ambiție și credință.

„Aveam să aflu că sufăr de o boală genetică - distrofie musculară”

- Care este povestea ta?

- Povestea mea ar fi fost, probabil, ca și povestea oricărui alt om, care a avut parte de o copilărie fericită, asta dacă, la un moment dat, viața mea nu ar fi luat o altă turnură. Aveam 14 ani și, dacă până atunci eram perfect sănătoasă, aveam să aflu că sufăr de o boală genetică - distrofie musculară - care mă va imobiliza într-un scaun rulant. A trebuit să mă războiesc cu viața și să mă încăpățânez să trăiesc ca și când aș fi perfect sănătoasă în continuare, deși cădeam de peste 20 de ori pe zi. Eram numai răni pe picioare. Umblam pe vârfurile degetelor de la picioare, pentru că mi se scurtaseră tendoanele și-mi pierdusem foarte mult echilibrul din cauza acestui fapt. Mâinile au fost și ele afectate. Am ajuns să mă târăsc pe jos până la un copac sau la un zid, ca să mă pot ridica. M-am războit cu boala și datorită ei am devenit un om puternic, care nu se clatină și nu se sperie de orice bătaie a vântului sau de orice problemă măruntă și neînsemnată.

- Cum ai ajuns în scaunul cu rotile?

- După ce a debutat boala, muşchii s-au deteriorat și puterea mi-a scăzut considerabil. Am mai umblat vreo şapte-opt ani singură, fără însoțitor, deși am ajuns în situația de a cădea și de a nu mă mai putea ridica deloc de jos. Rugam oamenii de pe stradă să mă ajute. Apoi, a urmat o perioadă în care mergeam însoțită, pentru că trebuia să mă țin de brațul cuiva pentru a avea echilibru. Pentru că boala este progresivă, situația mea s-a schimbat și, în urmă cu vreo şase ani, am început să folosesc scaunul rulant. De atunci suntem de nedespărțit.

„Mi s-a declanșat frica de moarte”

- Ce sentimente te-au încercat atunci când ai aflat că nu vei mai putea merge?

- Nu am luat vestea foarte tragic. Am știut ce va urma, dar nu m-am speriat. Am încercat să fiu puternică și am învățat să zâmbesc, pentru ca aceia din jur să nu fie afectați văzându-mă tristă. Am învățat să-mi port suferința singură. A zâmbi atunci când doare nu înseamnă că ești prefăcut, ci înseamnă că vrei ca aceia din jur să fie fericiți. Vrei să nu împovărezi pe nimeni cu suferința ta. Atunci când mi-a fost mai greu, m-am gândit că fiecare lucru e îngăduit de Dumnezeu cu un scop, și chiar de nu înțelegeam pe moment de ce mi se întâmplă mie un anumit lucru, eram încredințată că e spre binele meu, chiar dacă pentru moment eu îl percepeam ca fiind un lucru rău. Aurul trebuie curățit prin foc pentru a deveni curat și cred că și noi trebuie să fim curățiți și șlefuiți de problemele vieții pentru a deveni cea mai bună versiune a noastră.

- Au fost momente în care te-a lovit depresia?

- Am avut un moment în care am ajuns într-o depresie groaznică și asta din cauza faptului că îmi muriseră doi prieteni având aceeași boală ca și a mea, distrofie musculară. Atunci mi s-a declanșat frica de moarte. Am ajuns să fac atacuri de panică, să nu mai pot dormi noaptea, să nu mai pot înghiți mâncarea. A fost o perioadă cumplită și mi-am dat seama că mintea mea m-a îmbolnăvit și tot ea trebuie să mă vindece. Am conştientizat că Dumnezeu m-a salvat de mai multe ori de la moarte cu un scop, iar dacă eu mă îngrijorez, nu pot face nimic bun. Am conştientizat că, oricât m-aș îngrijora, nu pot schimba anumite lucruri, dar ceea ce pot eu face e ca fiecare zi din viață să o trăiesc cu folos, iar atunci când nu voi mai fi, să fi putut lăsa ceva bun în urma mea.

- Te-ai gândit vreo secundă să abandonezi lupta cu viața?

- Nu m-am gândit niciodată să cedez în lupta cu viața, pentru că eu consider că indiferent câte probleme și greutăți vom avea, într-o zi vom putea ieşi din ele, și chiar dacă nu vom reuși să ieșim cum ne dorim noi, e mai demn să trăiești decât să mori. Viața e o luptă pentru fiecare dintre noi. Fiecare om are cel puțin o problemă, dar atât timp cât nu renunțăm, avem toate șansele să câștigăm lupta.

„Nu m-am simțit inferioară. Oricine putea fi în locul meu”

- În scaunul cu rotile ai ajuns unul dintre cele mai cunoscute modele…

- Da, prin multă muncă. Am încercat întotdeauna să fac câte ceva, pentru că așa mă simțeam eu utilă și valoroasă, deși pentru fiecare efort, pentru stresul acumulat și pentru lipsa de somn a trebuit să plătesc un preț. Dar o viață am și vreau să nu o trăiesc degeaba! Mi-am înființat o asociație, Abilidy, și acum, cu pași mărunți, încerc să duc proiectele mele la un alt nivel. Vreau să-i pot ajuta mai mult pe cei din jurul meu, pe cei care, poate, nu au puterea și curajul meu de a înfrunta viața. Poate pentru alții e un lucru neînsemnat, dar a face asta înseamnă că salvezi suflete, lucru care nu se poate răscumpăra cu nicio avere pe lumea asta.

- Care este cel mai mare vis al tău?

- Dacă ar fi să-mi doresc ceva pentru mine, mi-aș dori să-mi pot construi o casă care să fie adaptată nevoilor mele. Să pot avea mobila la nivelul meu, atât în cameră, cât și în bucătărie, pentru că nu-mi pot ridica mâinile prea mult, astfel încât să mă descurc cât mai ușor, dar cu pensia de handicap din România e puțin probabil să se întâmple asta. Mi-aș mai dori să fiu cât de cât sănătoasă, pentru a mă implica mai mult în societate, să pot ajuta mai mult, să pot motiva și ridica mai multe suflete care sunt zdrobite și nu mai au nicio speranță în inimă. În rest, am tot ce am nevoie. Am o minte sănătoasă și sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

- Cum ai fost privită de cei din jur?

- În ultimul an de facultate mergeam deja foarte greu, iar din primul an de masterat am avut nevoie de însoțitor, pentru că nu mă mai descurcam singură. Oamenii îmi spuneau să renunț la școală chiar de la debutul bolii, în clasa a VIII-a, deoarece a fost extrem de agresivă de la început și mă descurcam destul de greu să urc și să cobor din autobuz, de exemplu, iar eu trebuia să fac naveta pentru a ajunge la școală. Dar mi-am continuat studiile pe care am visat să le fac. Nu m-am simțit inferioară. M-am considerat întotdeauna o persoană normală, care doar mergea într-un mod diferit față de ceilalți, iar modul în care mă deplasez nu ar trebui să mă facă să mă simt inferioară, pentru că nu eu am ales să fiu așa, iar ceilalți nu au niciun merit că sunt sănătoși. Oricine ar fi putut fi în locul meu.

„Vreau să-i pot ajuta mai mult pe cei din jurul meu, pe cei care, poate, nu au puterea și curajul meu de a înfrunta viața“

„Nu e o ruşine să fii trântit la pământ“

- Ești și speaker motivațional. Ce le transmiți oamenilor?

- Mesajul meu, în general, este unul de încurajare și de reușită. Îmi doresc ca oamenii să știe că indiferent din ce familie vin, cu ce probleme se confruntă, pot reuși în viață. Atunci când au un vis, trebuie să și muncească pentru a se îndeplini. Dacă eu am reușit, poate oricine! Nu e o rușine să fii trântit la pământ și zdrobit. Trebuie să te ridici și să mergi mai departe.

- Ce sfaturi le dai celor aflați în situația ta?

- Să încerce să vadă partea bună a lucrurilor și indiferent de câte lovituri vor primi de la viață sau de la cei din jur, să se ridice și să meargă mai departe. Cu mine viața nu stiu dacă a fost dreaptă sau nedreaptă, dar știu că datorită problemelor, obstacolelor, suferințelor și a neputinței, am devenit omul care sunt astăzi.