de Andrei Dicu şi Adrian Barna
Poate că încercarea cea mai grea pentru un actor este să rămână proaspăt în fața mai multor generații succesive. Fie că trăiește pe scândura scenei sau în fața camerei de filmat, actorul este condamnat la nemurire, atâta timp cât nu-și trădează emoția. Iar publicul, mereu tânăr și nevaccinat în fața geniului, „prinde” în sinele său „boala” și n-o mai lasă să plece. Este un ritual fascinant, de care numai artiștii grandioși se pot bucura. În grația sa, Tamara Buciuceanu-Botez și-a iubit iubirile, prima dintre acestea fiind publicul românesc, croindu-și din ele o mantie care o poartă, acum, spre nemurire. Nu vă lăsați cuprinși de „știrile de buzunar”, n-a fost niciodată bolnavă. Poate doar patima artei i-a jucat feste, ca într-un poem de Păunescu: „O, biet actor, o, biet artist, rolurile mor, viața e un teatru trist...” Și chiar și așa, Tamara Buciuceanu rămâne zâmbetul întruchipat. S-a dus să se plimbe într-o stea și râde de noi...
„Dacă cineva m-ar striga «Doamna Isoscel», i-aș transmite: «Fiți cuminți, puișori!»”
„Titanic Vals”, „Chiriţa în provincie” sau seria „Liceenii” au fost doar câteva dintre filmele care au făcut din Tamara Buciuceanu una dintre cele mai apreciate actriţe de comedie din România. Însă cine a văzut-o în „Gaițele” a descoperit un dramatism feroce, un fel de... Gheorghe Dinică feminin, fără a părea ireverențioși, prin comparația dintre o doamnă și un domn. Numai că, dincolo de percepția generală, doamna Buciuceanu nu a fost, câtuși de puțin, o „comediantă”, ci un artist polivalent. Asta înseamnă să ai har, să te „cheme” meseria, iar tu să n-o percepi ca pe o meserie, ci ca pe o chemare.
Actriţa s-a născut la Tighina, în 1929, pe când istoria României se scria până la Nistru. Este originară din Basarabia, iar în 1944 s-a refugiat în România. Peste tot pe unde a ajuns, la Londra, Madrid, Roma, Sydney sau la Montreal, românii au primit-o cu bucurie şi au fost încântaţi să o revadă, pe scenă.
Micuţă de înălţime şi cu o privire vioaie, actriţa a mărturisit că şi-a iubit toate rolurile pe care le-a interpretat, întrucât a considerat că fiecare i-a transmis câte o trăire diferită. Nici nu era greu, pentru că buciumul talentului lui Buciuceanu striga spre înalt, chiar și numai când ea zâmbea... Și, totuși, cum credeți că ar fi reacţionat Tamara Buciuceanu dacă cineva i s-ar fi adresat cu apelativul „Isoscel”? „Dacă m-ar striga «Doamna Isoscel» i-aş transmite: «Fiţi cuminţi, puişori!» E adevărat că toate cele cinci serii din „Liceenii” au fost foarte iubite. Şi astăzi acest film are o audienţă foarte bună. La un moment dat, sora mea, Iulia Buciuceanu, care a fost prim solistă a Operei, mi-a dat telefon şi mi-a spus să mă uit la televizor, pentru că iarăşi sunt «Liceenii». Iată că şi acum, la peste 30 de ani de la lansare, filmul are succes. Regizorul Nicolae Corjos a înțeles foarte bine sufletul şcolarului, al liceanului. A reuşit să capteze atenţia publicului cu multă simplitate şi cu adevăr. Dacă mă credeți, eu, profa’ de mate, cum mi se spunea în film, şi astăzi aud, câteodată, pe stradă, şoptindu-se în spatele meu: «Uite-o pe doamna Isoscel!»”... Era și firesc, pentru că actrița a transformat o - probabil - rigidă „tovarășă” profesoară de matematică într-o doamnă profă de mate! Noblețea are șarmul său și... invers.
Viața la loz în plic. Decizia: Teatrul Muncitoresc!
Când vorbea despre soartă, doamna Buciuceanu spunea că munca influențează destinul omului. Iată cum i-a surâs Dumnezeu domniei sale, imediat după ce și-a încheiat studiile: „Am terminat Institutul de Teatru de la Bucureşti, la clasa marelui actor Nicolae Bălţăţeanu şi, la sfârşit de an, am fost invitată să joc la Teatrul Giuleşti și la Teatrul Armatei, cum se numea atunci. Ca să fiu liniștită și să nu-mi pun problema că poate am greşit, că m-am dus într-un loc şi nu în altul, am pus într-o pălăriuţă două bileţele şi am scris pe unul Teatrul Muncitoresc, aşa se numea pe atunci Teatrul Giuleşti, iar pe celălalt bileţel am scris Teatrul Armatei. Am extras Teatrul Muncitoresc! Eu zic că am ales foarte bine, pentru că exact din prima săptămână în care am fost chemată, am devenit salariată. Am avut plăcerea să fiu într-o distribuţie cu actori foarte cunoscuţi şi talentaţi”...
„E mult de lucrat cu autorii textelor umoristice”
Paradoxal, umorul este foarte greu de „dresat”. Mulți dintre noi, profanii, nu știm cât de anevoioase sunt rolurile de comedie. Paradoxal, poate, „drama aproape că se joacă singură, însă pentru comedie actorul trebuie să aibă ceva în plus”, spunea regretata actriţă. Și asta nu e nimic. „Pentru a juca roluri de comedie, e obligatoriu ca Dumnezeu să mai aprindă o steluţă în plus, care să ardă. Umorul, în general aş zice, se găsește mereu într-o căutare. Să vedem unde va ajunge. De peste 60 de ani, m-am obişnuit cu un anumit lucru, pe care azi nu-l văd şi îmi pare rău. E încă mult de lucrat cu autorii textelor umoristice”, ne explica domnia sa. Și câtă dreptate sălășluia în cuvintele unui om cu ditamai experiența...
Cum „poartă” zeii demnitatea
Tamara Buciuceanu a primit de-a lungul timpului 15 premii naţionale de interpretare şi a devenit societara de onoare a Teatrului Naţional. De la început a realizat cât este de iubită și a înțeles că mereu va avea timp să ne dăruiască, să ni se dăruiască. La un moment dat, cuprinsă de emoție, ne-a adresat tuturor o rugăminte, la microfonul postului național de radio. Puțini își amintesc, dar haideți să rememorăm: „Să nu ne uitaţi, că nici noi nu vă uităm! O să vă aduceţi aminte şi de Coana Chiriţa, şi de Aneta Duduleanu din filmul «Cuibul de viespi», făcut după piesa de teatru a lui Kiriţescu. Dacă românii mă mai cunosc şi astăzi înseamnă că nu m-au uitat, iar eu le mulţumesc pentru asta şi vreau să-i rog să înţeleagă că noi avem o profesie foarte grea şi dacă eşti foarte sobru, serios în munca ta şi dacă ai inclusiv o demnitate pe care o porţi cu fruntea sus, înseamnă că ţi-ai făcut datoria. Cred că în toți acești ani mi-am făcut datoria şi că am dreptul să fiu mulţumită. Uneori, poate că m-aş gândi că nu am făcut chiar tot ce trebuie sau că mai am timp. Să vedem... Eu nu-mi ascund numărul anilor.”
„Dacă nu mă convingeți în 30 de minute, plec!”
Probabil că vă întrebați, însă, care era figura „nefardată” a acestei actrițe colosale, dincolo de scenă sau în umbra camerei de filmat. În urmă cu doi ani, la Sinaia se desfășura un festival de film. Doamna Tamara, invitată de onoare... Le-a permis organizatorilor să facă uz de numele său pe afișe și pe toate materialele promoționale. A avut, însă, o singură condiție. Să-și cunoască, personal, colaboratorii: „Dacă nu mă convingeți în 30 de minute, plec!” Ce s-a întâmplat mai târziu? Actrița a coborât din mașină (avea șofer personal) și s-a așezat la masă, pe terasa hotelului. I-a „interogat” pe toți, la rând, ca la Poliție. Cine sunt, ce lucrează, ce vor de la ea... După o jumătate de oră, i-a spus șoferului: „Descarcă! Rămânem!”. Și a „debarcat” acolo. Legenda spune că doamna Buciuceanu s-a bucurat atât de mult de companie, încât a rămas cu interlocutorii săi până la ora 2:00 noaptea și că, în fața unui păhărel cu țuică, a decurs o discuție prietenească, nicidecum protocolară. Asta ca să dărâmăm un mit fals. Gurile rele susțineau că „madam Tamara e cam înțepată, inabordabilă”.
În căruța buclucașă, cu Horațiu Mălăele
Și pentru a continua în același registru, să reamintim un episod petrecut la filmările piesei „La prima vedere”, montată de redacția Teatru TV, evident la Televiziunea Română. Tamara Buciuceanu și Horațiu Mălăele se aflau într-o căruță, în mijlocul unui câmp. Într-o clipă dragă zâmbitorilor de ocazie, caii s-au împotmolit, iar Horațiu a coborât, mintenaș, să tragă gloabele din noroi. Aș, ce „gloabe”! Imediat, caii au zbughit-o în galop, cu tot cu Tamara în căruță. Toată asistența a fugit după ei, strigându-i doamnei Buciuceanu cum să strângă hățurile. În final, a izbutit, dar era speriată foc.
Triumfală în rolul mutei, pe scena Odeonului
Vorbeam mai devreme despre diferențele dintre „zodia” comediei și cea a dramei. În piesa „Cumetrele”, preluată de Teatrul Odeon, Tamara Buciuceanu juca rolul unei doamne care era condamnată la scaunul cu rotile. Nu a scos niciun sunet, pe tot parcursul spectacolului. Criticii și mai ales spectatorii își amintesc și acum acea reprezentație. Indiferent ce se petrecea în jurul său, modul în care juca în piesă şi charisma o aduceau în centrul atenției. A fost cea mai aplaudată, la final, dintr-o distribuție din care făceau parte nu mai puțin de nouă femei.
Stela Popescu: „Tamara, ești nebună!”
Între Tamara Buciuceanu și Stela Popescu, alt ulcior de suflet uns pe umbra lui Dumnezeu, s-a clădit o relație de prietenie și mai ales de camaraderie, cum nu prea găsim în lumea teatrului, oricât am scotoci. Asta pentru că, dincolo de zâmbetele de fațadă, templul scenei este și va rămâne cutreierat de invidii. Asta e, nu avem ce face, nu există alb și negru, ci doar nuanțe de gri. Ei bine, aceste două doamne s-au iubit și s-au biciuit una pe cealaltă. Am spus „camaraderie”. Iată dovada... În timpul unui turneu petrecut în Australia, Tamara și-a fracturat umărul, dar a ascuns incidentul. Apoi, a urcat pe scenă, împreună cu Stela. A scrâșnit din dinți, dar a jucat. La finalul spectacolului, i s-a făcut rău. Când a aflat despre ce era vorba, Stela Popescu s-a învinețit la față, dar Tamara Buciuceanu a liniștit-o: „Nu puteam să te las singură, că te mâncau ăștia!”. Replica a fost copilărească: „Tamara, ești nebună!”.
Povestea Stelei primite de la George Ivaşcu
Biografia doamnei Tamara Buciuceanu poate „dura” cât toate paginile revistei. Este cunoscut faptul că a urmat cursurile Institutului de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași, transferându-se ulterior la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, pe care l-a absolvit în 1952. E greu să spui care au fost rolurile ori spectacolele care i-au marcat cariera. „Titanic Vals”, „Anecdota”, „Ion, blestemul pământului. Blestemul iubirii”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Cuibul de viespi”, „Chirița în provincie”, „Declarație de dragoste”, „Nunta mută”... Acestea sunt doar episoade în viața unui serial fără sfârșit. Știm, însă, că a iubit și s-a lăsat iubită. A fost decorată de Casa Regală a României, primind distincția din mâna Alteței Sale, Principesa Margareta. Actorul George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, i-a făcut o surpriză teribilă „doamnei comediei românești”. Tamara Buciuceanu a primit o Stea din cerul artei românești și a plecat cu ea, în eternitate. N-a uitat niciodată acel moment, care nu a însemnat o „distincție” (în paranteză fie spus, mai fusese decorată de statul român), ci o bucată ruptă din noi toți. George Ivașcu era bolnav atunci când l-am căutat să vorbim despre Tamara. Nu din pricina gripei sau a oboselii, ci asemenea poetei sârbe Desanka Maksimovici, care la auzul veștii morții lui Nichita Stănescu a împietrit, George a preferat să tacă. Așa cum glăsuiește într-o liniște majestuoasă întregul Univers, la trecerea unei Zeițe. „Bucuria mea este că nu m-ați uitat. Când nu veți mai mirosi flori de câmp pe scenă, seara, poate vă veți întreba atunci, unde o fi plecat Tamara”, a spus Ea. Îl înțeleg și îl trăiesc pe prietenul meu George Ivașcu. Ce mai poți spune, în plus?...
Mătuşa lui Mihai Constantin, alias „Ionică“
Marea iubire a Tamarei Buciuceanu a fost medicul anestezist Alexandru Botez. Au fost căsătoriți timp de 33 de ani, până când el a fost chemat să „adoarmă” îngeri, în 1996. „Ducu”, așa cum îi spunea ea, i-a zis: „Când nu voi mai fi, să-mi pronunți și numele de familie, ca să-ți aduci aminte de mine”. Comentariile sunt mute. Sora actriței, doamna Iulia Buciuceanu, a fost căsătorită cu marele actor George Constantin, iar din iubirea lor s-a născut un băiat: Mihai. Mihai Constantin, unul dintre „granzii” scenei românești de azi și nimeni altul decât neastâmpăratul personaj „Ionică”, din seria „Liceenii”, pe care „tovarășa Isoscel” îl trăgea de urechi la foc continuu.
Constantin Dicu: „Era suplă şi timidă. Îşi iubea colegii... Cânta excepţional!“
Regizorul Constantin Dicu, un alt artist aproape inabordabil, vorbește emoționat despre Tamara Buciuceanu: „Am cunoscut-o în tinerețile noastre. Eu eram elev în clasa a X-a, iar domnia sa era proaspăt angajată la Teatrul Giulești. Abia absolvise. Era o femeie suplă și foarte timidă. Juca rolul unei secretare, în piesa «Baia» de Maiakovski, iar numele personajului său era cel al mașinii de scris: Wunderthon. Amuzant este că am filmat împreună după ce m-am supărat pe o altă actriță, pe care am vrut s-o dau afară. Tamara m-a sunat acasă, rugându-mă să n-o concediez pe respectiva. Își iubea foarte mult colegii. Am mai lucrat împreună la musicalul «Pantofi de damă», la fostul Teatru Mundi, actualul Metropolis. La un moment dat, am vrut să montez opereta «Ana Lugojana» și mi-am dorit-o în distribuție, pentru că este cunoscut faptul că Tamara cânta excepțional. În cadrul unui concert susținut la Sala Radio, a cântat alături de soliști de calibru, precum Leontina Văduva, fiica Mariei Ciobanu, sub bagheta dirijorului Paul Popescu. Am mai făcut împreună spectacolul «Hai, țațo, la Iunion». E adevărat, Tamara Buciuceanu era uneori capricioasă, dar asta stă în firescul lucrurilor. În schimb, era foarte decentă și, repet, foarte apropiată de colegi. Dacă se isca vreun conflict, întotdeauna încerca să aplaneze situația, pentru ca atmosfera să rămână destinsă. În ultimii ani, mă suna nu doar ca să ne mai auzim, ci mai ales să plănuim alte colaborări...”