de Valentin Țigău

Aţi ajuns în Maramureș? Apăi... e musai să intraţi „o țâr” și prin Dragomirești, unde, la poarta Muzeului Țărăncii Române, vă așteaptă Maria Zubașcu. V-așteaptă la poartă și nu în curte, nici la ușa casei bătrânești, pentru că poarta în sine e piesă de muzeu. Sculpturile în lemn sunt de fapt semne identitare și, fără deslușirile Mariei Zubașcu, n-aţi înțelege de ce la Dragomirești există un „muzeu al țărăncii” și care era (și este) importanța femeii în societatea de tip arhaic rural.

Semne pe poartă

„Cocoșul îi simbolul comunei noastre. Fiecare comună are o poreclă. Nouă ne zic «cocoși». Aici, îi steagul dacilor, la mijloc: lupoaica cu Romulus și Remus. La prima intrare (n.r. - a porții, pentru că aceasta are două deschideri, una mare și una mică) e o mireasă și cu ea îs două «druște», adică două domnișoare de onoare. La a doua intrare e un grup de femei pâng-un (n.r. - pe lângă) legănuț. La noi, e un obicei: la botez mărg numai femeile. Bărbații stau acasă, cu copchiii, cu animalele; numa’ ceterașii îs bărbați între femei. Vă-nchipuiți câte 20-30 de femei, cetera le cântă... să-i hie (n.r. - să-i fie) cât să-i hie la bărbat de femeie, nu vine după ea; vin ele acasă, când pot. Da vin... (râde). Aicea la poartă îi pomu’ vieții și lângă el soarele, colacul, Sfânta Treime și fagurele de miere. Gardu-i împletit în spicul grâului și-i făcut din nuiele de alun. Troița e închinată femeii. Pe ea îi pusă Cuvioasa Teodora, ori Parascheva, ori Maica Domnului, iar aici îi muzeul țărăncii, muzeul închinat femeii”, îşi începe povestea Maria Zubaşcu.

Legenda „fusului cu țârgalău”

„Ce vedeți aici îi fus cu țârgalău (n.r. - zurgălău). Când torci, face un zgomot. Și-așa-i făcută piesa, dacă iei din fus o bucată, să desface tăt. Are o legendă fusul: «Se făcea șezătoare; sara, veneau feciorii la fete în șăzătoare. Când pleca fecioru’ acasă, trebuia fata să-l conducă până în tindă. Nu să săruta nime decât în tindă. Da’ fata care nu i-a fost drag de fecior, nu l-o condus. A mai venit al doilea sarî, tăt așa, nu l-o condus, și s-o gândit el... cu ce să-i atragă atenția? Când o venit al treilea oară, i-o adus fus cu țârgalău. Ce măreață o fost fata când i l-o dat, că nime-n șăzătoare n-o primit așa ceva! Da’, i-o zâs fecioru’ când i-o dat fusu’ - atuncea să să despartă ei când s-o despărți fusu: o piesă dacă iei din el, să desface tăt. Da, da’ care-i piesa? No, la fată i-o dat de gândit - s-o uitat la fus, n-o știut să-l desfacă, n-o aflat piesa... Pân’ la capăt, i-o fost drag și de fecior, da’ și de fus. O rămas împreună; niciodată nu s-o desfăcut nici fusul, da nici ei nu s-or despărțât, batăr că-n viață o avut urcușuri, coborâșuri, ei tăt împreună o rămas. Vedeți ce băiat inteligent, cu ce și-o cucerit fata? Nu tăte lucrurile să pot cumpăra cu bani”. Maria Zubașcu se oprește din vorbă, să vadă... oare ce impresie a lăsat ălora de-o ascultă? Apoi, că tot e vorba despre fete, băieți și măritișuri, arată într-un colț al ogrăzii, spre prepeleacul plin cu oale (după obiceiul din Maramureș): „Vedeți când e oala roșie sus, înseamnă că-i fată gata de măritat în casă. Cu cât sunt mai multe oale, cu atât fata e mai bogată și are zestre mai multă. După ce se mărită fata, se ia oala roșie jos, rămân doar vase la aerisit. Vedeți că nu-s dulapuri. N-aveai unde să le pui - de aici, le foloseai la mâncare.”

Despre fete de măritat și mame cu copii

Mai afăm, despre casă, că-i veche de trei sute de ani: „Casa e din 1720, o fo’ locuită până după Revoluție, așe cum videți, așe o stat stăpâna casei. După moartea stăpânei s-o renovat șî s-o deschis muzeul. Stăpâna casei o fo’ fată nemăritată, o murit la 74 de ani, așa că ne-o rămas oala roșie sus. Sculpturi avem aice cu tot ce fac femeile, de la tinerețe pân’ la bătrânețe. Prima e o bătrână c-un copchil în cârcă. Una culege flori, alta se roagă, cealaltă toarce șî aici îi mama cu copchiii”, zice ea, arătând, rând pe rând, sculpturile așezate pe laturile curții. Sub un acoperiș sprijinit numai în stâlpi, chiara (n.r. - războiul de țesut): „Aici, iaca, v-arăt cum lucrăm noi la chiară. Asta-i cânepa. După ce-ai cules-o, ai pus-o la baltă, ai lăsat-o în baltă vreo două-trei săptămâni - noi zâcem: la topchit. Ai scos-o de-acolo, ai spălat-o bine pe apă, ai uscat-o ș-ai dat-o pân’ (n.r. - prin) meliță ca să chice tulpina - noi zâcem: pozdările. Oricum, mai rămâneau pozdării mai mărânțăle și să dă pă ravilă. Să alege câlții, trăsurile șî fuioru’. Să toarce, să face scul pă rășchitor, punem sculul pă vârtelniță, facem ghem. Aici cătră părete îs urzoile. Le desfaci șî urzăști chiara, adică hirele ăsta. Să nevedea chiara, să dă pân’ iță, să dă pân’ spate, asta de-aice îi sucala cu care faci țăghii. Pui țăghea în suveică șî să țăsă. Da’ eu aici nu lucrez cu suveica, că-i cu model. Ce-i cu model (n.r. - pânzele lucrate cu model), nu să poate lucra cu suveica, decât cu mâna. Vă-nchipuiți ce greu era la o mamă când avea câte opt și zece copchii - numai câte un rând de haine să faci la unul - că n-avea mai mult, decât un rând de tăte zile șî un rând de sărbători. Șî când avea mama câte patru-cinci fete să nu le poți mărita dacă nu le dai zăstre, să n-ai nici de unde să le cumperi, da’ nici bani pace (n.r. - dar nici bani să nu ai). Dă mici îș punea mama copchilele să toarcă. Întâi le da câlții, să se-nvețe, dup-acee fuiorul, dup-aceea lâna; ș-ai prins umăr la umăr cu mama. Era foarte greu pentru mamă. Mama torcea, mama țesea, mama croia hainele, mama le cosea cu mâna. Norocosul era fratele mai mare cu sora mai mare. Ei aveau haine noi. Țâie (n.r. - ție) îți rămâneau de la ei. Rar când să nimerea c-aveai șî tu câte un costum de haine noi. Tot ce vedeți în muzeu e făcut numai de mână și la război - noi îi zâcem la hiară. Iarna, erau hainele din lână, vara, din cânepă. Era întruna muncă.”

Obiceiuri de Crăciun și de Paști

„O să intrați în șatră, în chindă (n.r. - tindă), în casă și în cămară. Aici e chinda. Aici avem măști, cum e obiceiul nost’ de Crăciun. Să face o piesă religioasă cu 22 de băieți și o singură fată care joacă rolul de Maria - Viflaimul îi zâce. Să știți că e fain în sara de Crăciun, la noi, să îmblă colindând pă toate ulițele. Ce vedeți aici îs măști de drac. Dracii îs înainte, ei fac zgomot, alaiul e tot înapoia lor, colindând. Vă-nchipuiți ce frumos colindă 22 de voci de bărbați! Se simte că-i sara de Crăciun și toată lumea mere la biserică și se face piesa la biserică. Se îmblă, apoi, cu Steaua. De Anul Nou să îmblă cu capra, ș-aici îs tăte obiceiurile noastre dă peste an”, mai zice Maria Zubașcu, arătând exponatele înșirate pe pereți. Îi colacul mirilor, stolnicul... și nu era femeie găzdoaie care în sara de Crăciun să n-aibă pe masă un stolnic! La zî mare, noi așa facem. Asta-i pasca de Paști. Cozonacul. Când moare cineva, să dă colaci la oamini, la popă, la copchii...”

Unelte din bătrâni

Și-acum, e rândul ustensilelor din bucătărie să fie și ele prezentate, pe rând: „Aista îi de făcut pireu de cartofi - erau copchii mulți - unul îi curățea, unul îi fărâma și mintenaș era gata mâncarea și se face și pchita (n.r. - pâine) cu cartofi... Aici îs oale de sarmale, barbînță pentru lapte șî brânză, cofă de lapte, putinei de făcut unt. O cană di măsurat: îi 3 kilograme. Ț-o dat o cană de farină, îi 3 kile. Aici îi covata în care frămânți pchita”. Nu prididești să privești cu încântare toate aceste piese de muzeu care, spune Maria Zubașcu, n-or ajuns noi în muzeu, ci „îs din cele de le-o folosit odată oaminii”: „Fundul pentru coleașă (mămăligă). Ciupă pentru făcut baie la copchilu mic. Covata-i mai largă, ca să frămânți, și ciupa-i mai adâncă, să nu cadă copchilu, că era mama sângură la ciupăit”.

Ce mănâncă moroșenii

Fără îndoială, locul în care țăranca maramureșeană este regină e... bucătăria. Iar ea știe, ca nimeni alta, toate rosturile casei! „Ați intrat într-o casă de oamini de gazdă. Rare căși avea cămară. Când ai avut cămară, trebuia să ai ce să țâi în ea. Șî cum mâncarea de bază îi laptele, brânza, în cămară să puneau berbințe cu lapte, cu brânză. Acolo sus: cârnații, slănina. Aici îi cântariu - cu ce câtăreai; ciubărul în ce spălai hainele și-aici jos îi toc la slatină, adică vasul în care aduceai apă sărată de la ocnă. Bătrânii nici n-au știut să cumpere sare din magazin. Pe cela mare îl puneai pe cal, pe cel mic îl puneai pe umăr și câte 3 kilometri, la deal, mereai după sare. Noi și amu aducem de-acolo. Când tăiem porcul, când punem slănina pa vară...; poți s-o lași un an de zâle că nu să strică, că-i sărată tare. Cârnații, după ce i-ai afumat în pod cum ț-o trebuit, i-ai adus în cămară, i-ai lăsat pân’ o-nceput să să-ncălzască și i-ai pus într-o budacă (n.r. - un fel de putină): puneai slănina, puneai carnea, cârnații și turnai slatină peste ele; nu că nu erau bune și în unsoare, da’ de unde unsoare? La porc trebuie să dai mălai, să fie de un lat de-o mână slănina, așa, era de două-trei degete ș-aceea o cruțai tătă vara, trebuia să te țână un an de zâle. Da-mi pare rău că ați venit cam târziu și s-o gătat toți cârnații...” (aici, gazda râde, iar noi înțelegem că orișicând am fi venit, tot „gătați” erau cârnații, doar ne găsim la muzeu).

Despre familie și tradițiile ei

„Bărbatul era mai mult plecat la pădure. Femeia era talpa cășii”, zice ghida noastră din Dragomirești, Maria Zubașcu. „Ea era cu copchiii, cu mâncarea, cu îmbrăcatul, la curățenie, în grădină, la fân... Făceai un cuptor de pchită, îți puneai în sac pchită și mâncări și mergeai câte 10-15 kilometri pă jos, la țarină ori la pășune. Când ajungeai acolo, tătă lumea te lua de odihnită. Împrăștie brazdele, toarnă fânul, fă căpchițe, sara vină înapoi. Copchiii de 5-6 ani rămâneau acasă, cu meii, cu purceii, cu puii, cu găinile, fiecare după posibilități. Erau umăr la umăr. Toată lumea făcea ceva, lucra cumva. Cât de grea era viața țărăncii maramureșene, mereu grijind casa și familia? Ați observat că pragurile îs înalte? Asta-i ca să nu vină frigul și să nu iasă copchiii afară. Pân’ la 3 ani, nu puteau trece. Tătă zâua îi lăsai pă jos șî tu îți vedeai de treburi”, explică Maria Zubașcu. Iar când venea vremea de odihnă, toate erau și ele bine rânduite. „La cuptior durmea copchiii, că era mai cald. Șî sî durmea roată, pă lăiți. Lăițele îs dintr-o sângură bârnă. Or fost băgate în părete. Când s-o făcut casa, s-o făcut deodată cu laița, nu au chicioare de sprijin. Să știți că o fost o problemă cu durmitu iarna; vara, era mai ușor, durmeai în podu grajdului, în șopru, în căpchiță (căpiță de fân), iarna cine nimerea pe cuptior era fericit că era cald”. Locul cel mai de fală al casei era... ruda, scândura pe care se așeza zestrea fetei de măritat, dar și zestrea cu care a venit tânăra nevastă în casă. „Nu ț-o dat mă-ta nimic, n-ai avut nici cu ce-așterne un pat. Cerga se pune pă pat. Lepedeul îi cearcaful. Țolurile să pun la părete, mai te ș-învăleai cu ele cum durmeai roată pă lăiți...”

Întemeietorii

Muzeul Țărăncii din Dragomirești există azi datorită lui Timiș Nicoară, un om de cultură local. Stăpâna casei, Ileana Chiș, a avut doi frați. „După moartea ei, frații ei au vrut să strice casa șî să facă un grajd; ș-atunci, o intervenit Timiș Nicoară, șî n-o lăsat să să strâce casa, s-o dus la Primărie și Primăria o cumpărat casa de la frații ei, după 1990. Ileana Chiș n-o fost femeie hâdă. Da’ nu s-o născut bărbatu’ ei, și-așa o fost ea fată nemăritată”. Casa unde-i azi Muzeul Țărăncii e în același an făcută cu biserica de lemn din Dragomirești, pe care, în 1936, a luat-o Dimitrie Gusti și-a mutat-o în Muzeul Satului de la București. Oamenii din Dragomirești merg în fiecare an, la hramul bisericii, să participe la slujba ținută de preotul lor acolo.

Miri, mirese, oameni harnici

Muzeul din Dragomirești etalează și câteva modele de costum tradițional, specific pentru diferite sate din Maramureș, nu doar pentru acela în care te afli. „Să știți că fiecare comună are costumul ei, nu trebuia să întrebi: Tu de unde ești? Când ai văzut mireasa îmbrăcată, ai știut de unde e. Vedeți acolo pă laiță primul costum e Săcelu. Al doilea e Săliște, al treilea e Borșa. Cu cheptari, cu cămeșe, cu zade, dar totu-i diferit, șî modelu’ șî culorile. Așa arată o mireasă, cum vedeți în fruntea mesei. O dată în viață ai voie să intri, ca femeie, cu cunună în biserică și mirele cu steag. A doua oară nu mai mergi cu cunună și cu steag. Se mai întâmplă amu șî de astea (n.r. - a doua căsătorie), da’ atunci te duci îmbrăcată normal.” După ce „mereai” la biserică, intrai în ritmul vieții de familie, cu rutinele ei: „Vedeți scaunu’ de-aice? Legai acolo de laiță. Puneai copchilu pe scaun, legai scaunul, puneai aice să mănânce, știai că nu mere copchilu la foc, că nu vine la iestălalt să-l deie jos din leagăn. Până mulgeai, până râneai, până adăpai, copchilu’ stătea în scaun. Zghiera câte un pic, avea glas! Mai cătră ușă să lega ghițălu’ (vițelul - n.n.). Când făta vaca, îl băgai iarna în casă câteodată, nu puteai să-l lași să moară. Pă ușă îs dăsagii - să pune cât înainte cât înapoi că era mai ușor de dus, țânea echilibrul. Acolo, pă stalaje, pui linguri, blide, coleșări, sucitori... La grindă, să pune ulcioarele. Jos, e lut cu balegă de vacă. Dacă nu pui balegă, să sfarmă tăt. După moartea stăpânei casei s-o renovat casa, s-o instalat curetul... Da’ restul îi cum era pe vremea ei. V-am întors în timp, nu-i așe?”