de Laura Zmaranda şi Florica Pintea
Sara Stroici este violonistă. Am auzit-o cântând la vioară și felul în care instrumentul acesta atât de delicat, dar cu o rezonanță atât de puternică a cedat atingerii sale a fost dincolo de puterea de percepție a minții. În schimb, sufletul a vibrat fără să pună întrebări pentru că a înțeles în melodia pe care tânăra și vioara o cântau că povestea ei este una excepțională. Sara Stroici este unul dintre oamenii profunzi veniți pe acest pământ pentru a împărtăși cu noi din experiența ei spirituală. Un accident de mașină a adus-o aproape de moarte, dar a fost salvată de Dumnezeu. Ce altfel de poveste am putea asculta în apropierea Sărbătorilor de iarnă decât una despre speranță și credință? Crăciun fericit tuturor!
„Nu îmi amintesc nimic de atunci, ce rețin este doar schimbarea de acum”
- Sara, primul lucru la care m-am gândit când am auzit povestea ta a fost că ai fost supusă unui extraordinar exercițiu de răbdare.
- Cred cu tărie că Dumnezeu este dirijorul vieții mele. Și am văzut asta de când eram mică. Am văzut asta prin pauze, prin repetiții și prin rateuri. Dar toate astea se întâmplă în repetiții pentru ca atunci când ești în timpul concertului să poți da tot ce este mai bun. În timpul repetițiilor trebuie să ai răbdare chiar dacă te doare, chiar dacă simți că nu mai poți. Dacă nu ai răbdare să rămâi până la capăt și să vezi exact de ce se întâmplă lucrul respectiv și să ai încredere că dirijorul știe de ce îți cere acel lucru la concert, va fi ca și cum nu ai fost niciodată la o repetiție. Perspectiva ta va fi mereu limitată. Însă când știi că cineva deasupra vede în ansamblu și știe cu ce ochi să privească, ai certitudinea că tot ce face el este pentru reușita unui concert minunat.
- La 6 aprilie 2015 viața te-a invitat la un tango halucinant. A fost ziua în care, pe un drum pe care l-ai făcut de sute de ori, ai murit și ai înviat.
- Eu nu mai îmi aduc aminte absolut nimic și mulțumesc și pentru lucrul acesta. Ce rețin este numai schimbarea de acum. Nu îmi aduc aminte momentul impactului, dar ce știu este că luni eram la facultate cu o cutie mare de pizza în mână, am clipit, iar când m-am trezit era joi. Eram pe un pat de spital la Iași și nu știam ce s-a întâmplat. Am văzut că nu pot să mă mișc, că sunt plină de tuburi, că nu pot respira bine. Nu știam ce s-a întâmplat. Aveam o doctoră care mă mângâia pe păr și îmi spunea să fiu liniștită că totul va fi bine. Însă aveam o grămadă de întrebări, unde sunt, ce s-a întâmplat? Am aflat că am avut un accident foarte grav de mașină și că am fost foarte aproape de moarte.
„În noaptea aceea au fost înălțate peste 6.000 de rugăciuni pentru mine”
- Știu că medicii le-au spus părinților tăi că șansele de supraviețuire sunt minime, iar ca o confirmare starea ta s-a înrăutățit și ai intrat în stop cardio-respirator.
- În noaptea aceea au fost înălțate peste 6.000 de rugăciuni pentru mine. Și nu rugăciuni formale. Au fost oameni care s-au rugat plângând și care au stat în genunchi o noapte întreagă pentru mine. Și Dumnezeu a făcut minunea aceea. M-a readus la viață. A făcut minunea prin medici, spun foarte mulți. „Dacă nu erau medicii mureai”. Medicii au fost, dar muream oricum. Nu mai aveau ce să facă. Pierdeam atât de mult sânge, deși primeam sânge. Mai ales după ce am intrat în stop cardio-respirator. Masajul cardiac era făcut pe o zonă distrusă total, coastele și toracele erau zdrobite. Și mi-a povestit apoi doamna doctor că îi venea să plângă numai când își imagina durerea din sufletul meu în momentul în care îmi făcea masajul cardiac. Însă a trebuit să trec prin asta ca să pot ajunge la o altă parte a vieții mele.
„Fiecare respirație a mea era un chin pentru că am trăit niște dureri pe care nu pot să le explic”
- Mărturiseai că toată povestea aceasta și în special experiența de la spital este partea aceea în care la repetiție trebuie să înduri. Este momentul acela în care dirijorul te întoarce prin același pasaj și găsește soluții.
- Dacă cineva mi-ar fi spus prin ce urma să trec și că Dumnezeu mă va salva pe mine de acolo, nu l-aș fi crezut sub nicio formă. Am auzit tot felul de povești extraordinare de viață și mereu mă minunam când aflam cum un om a fost salvat de la moarte sau i s-a întâmplat o minune. Și tot timpul spuneam că omul acela are ceva special, dar nu credeam că ar putea face asta și pentru mine pentru că eu sunt foarte, foarte jos. Și de aceea atunci când am aflat toată povestea aceasta și m-am văzut cum eram, am înțeles că fiecare respirație a mea este un dar de la Dumnezeu. Fiecare respirație a mea era un chin pentru că am trăit niște dureri pe care nu pot să le explic. Au fost insuportabile, deși am primit doze extraordinar de mari de calmante. Dar nu făceau față. Doctorii mă îndemnau să tușesc pentru a elimina tot sângele acumulat în plămâni, dar prin acest efort mișcam toate coastele rupte, toracele zdrobit, omoplatul și mâna rupte. Absolut tot ce era în mine era distrus. Era îngrozitor. Îmi prindeam unul dintre părinți de mână și știam că trebuie să respir și să tușesc și știam că am nevoie de putere. Și spuneam că nu mai pot. Doamne, nu mai pot! Și spunând asta înțelegeam din ce m-a scăpat Dumnezeu și căpătam forță să mai rezist.
- Au fost clipe de răscruce pentru tine. Cât a durat recuperarea?
- Accidentul a fost pe 6 aprilie 2015, iar pe 6 mai am început să merg. La final de iunie am putut să alerg. Însă recuperarea a durat până în toamna acelui an. La vioară am reînceput să cânt în iulie, dar abia în noiembrie mi-am revenit cu sunetul normal al viorii.
„Aş fi putut să mă revolt, dar ce aş fi câştigat?“
- Spuneai că atunci când treci printr-un astfel de moment ești îndreptățit să ai atitudinea pe care o simți și că unii se înfurie, alții învață, dar oricum Dumnezeu este acolo.
- Tot timpul avem libertatea de a alege, Dumnezeu niciodată nu ne constrânge. Aș fi putut să mă revolt, să mă întreb de ce mie, de ce trebuie să trec prin asemenea dureri, să îmi văd părinții distruși. Sunt singurul lor copil și omul în care și-au investit toate planurile și speranțele. Asta a durut mai mult decât durerea mea fizică. Dar ce aș fi câștigat în urma revoltei mele? Aș fi câștigat frustare, teamă, ură și nici nu știu dacă aș fi reușit să mă refac complet. Psihicul meu a fost tot timpul sus, chiar dacă am aflat că trebuie să stau mai mult la pat decât știam inițial și că existau temeri ale doctorilor privind complicațiile precum tromboza, nu mi-a fost nicio clipă frică. Pentru că știam că odată ce Dumnezeu m-a scos de acolo, nu face nimic cu jumătăți de măsură.