de Andrei Dicu şi Alexandru Brădescu
Ștefan al III-lea din Dinastia Mușatinilor, binecunoscutul Ștefan cel Mare, este apreciat drept cel mai important voievod din istoria Moldovei. Mulți îi atribuie faima mai ales datorită victoriilor militare repurtate împotriva otomanilor și mănăstirilor ctitorite, însă puțini cunosc amănunte legate de veleitățile diplomatice ale domnitorului şi nu numai... Este drept, Ștefan cel Mare și-a cucerit tronul prin luptă (ajutat de Vlad Țepeș), dar faptul că Moldova a înflorit impresionant sub oblăduirea lui s-a datorat și altor factori, rămași în umbră până acum...
Moldova, săracă şi prinsă în cleşte
În 1457, când a devenit domn al Moldovei, detronându-l pe Petru Aron, țara era săracă și ajunsese la voia vecinilor puternici. De la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), nu mai fusese liniște în Moldova, iar luptele fratricide dintre urmașii legitimi sau ilegitimi ai voievodului și-au pus amprenta pe acest declin. „Legea pământului”, principiul electiv-ereditar care a făcut atât de mult rău Țărilor Române, oferea dreptul de domnie oricărui pretendent, cu singura condiție ca acesta să fie „os domnesc”. În vreme ce Moldova era trecută prin foc și sabie de înșiși conducătorii săi, în Polonia, vecinul dinspre nord, pe tron se afla puternica dinastie a Jagellonilor, care proveneau din Lituania. La vest erau ungurii, care nu au arătat respect Moldovei decât pe vremea lui Dragoș Vodă. În 1458, pe tron a urcat orgoliosul Matei Corvin, fiul avid de faimă al lui Iancu de Hunedoara. Sub conducerea sa, maghiarii au încercat să domine Europa de Est și să pozeze în atleții luptei antiotomane.
Cum a scăpat de alunecosul Petru Aron
Pentru a-și consolida domnia, Ștefan cel Mare a încercat să se înțeleagă ba cu ungurii, ba cu leşii. A continuat să plătească tribut otomanilor, ca și unchiul său, Petru Aron, care, refugiat în Polonia, pândea să-i ia tronul și să-l ucidă. Pentru a nu le oferi polonezilor pretextul de a-l ajuta pe Petru Aron, Ștefan s-a recunoscut vasal al Regelui Cazimir al IV-lea, tratatul fiind semnat la Overchelăuți, în 1459. Voievodul nostru se obliga să sprijine militar Polonia, dar se asigura că va primi și el ajutor, în caz de pericol. Totuși, pierdea cetatea Hotinului. Cu toate acestea, prin negocieri, a scăpat de o iminentă amenințare. Lui Petru Aron nu doar că-i era interzis accesul în Hotinul controlat de leşi, dar nu-i era îngăduit să se mai apropie de granița cu Moldova.
Rana de la picior care nu s-a vindecat niciodată
Scăpat de pericol, Ștefan a încercat să cucerească Chilia și Cetatea Albă, cetăți de o mare importanță strategică. A profitat de invazia otomană în Țara Românească și a asediat Chilia, ce aparținea Munteniei, dar care avea o garnizoană maghiară. A fost învins și, mai mult, lovit la picior, o rană care, ulterior, l-a chinuit toată viața! Mai mult, asediul eșuat al Chiliei i-a stricat relațiile cu Matei Corvin. În căutare de aliați, Ștefan s-a căsătorit cu o prințesă din Ucraina, Evdochia de la Kiev, sora cneazului Simeon Olelkovici. Până la urmă a reușit ce și-a propus și a cucerit Chilia, după un asediu care a durat numai o zi. Mai mult, i-a încurajat pe sașii și pe secuii din Ardeal să se răscoale împotriva regelui Ungariei. Matei Corvin nu a suportat afrontul și a invadat Moldova, în 1467. Înaintarea a fost, însă, oprită la Baia, după una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria maghiarilor. Pentru că relațiile cu ungurii se degradau tot mai mult, voievodul moldovean a întărit jurământul făcut regelui Poloniei, sperând că acesta va media relația cu Matei Corvin sau măcar îl va apăra „de toate părțile și de toate neamurile de pe lume: de turci și de tătari și de unguri, cu un cuvânt de păgâni și de creștini și de orice persoană care va fi împotriva noastră”.
Mariajul cu Maria de Mangop i-a extins relațiile până în Persia
Prin 1469-1470, Ștefan a reușit să scape definitiv de Petru Aron. L-a învins și l-a ucis pe vechiul său dușman, care venise să-i ia domnia, de această dată cu ajutor maghiar. În 1472, Ștefan, căruia îi murise prima soție, s-a căsătorit cu Maria de Mangop, care provenea din familia domnitoare a unui mic principat din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, purta titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Maria de Mangop era de sânge ales, descendentă a familiilor imperiale bizantine. De atunci, relațiile diplomatice ale lui Ștefan s-au extins până în Persia.
Cu jalba-n proțap la Papa Sixtus al IV-lea!
În 1473, Matei Corvin a acceptat și el ca neguțătorii moldoveni să facă afaceri în mai multe orașe transilvane, mai ales că relațiile ungurilor cu polonezii erau deteriorate. Împăcarea dintre unguri și moldoveni a fost forțată și de situația politică din Europa și de pericolul otoman. În decembrie 1473, turcii au invadat Țara Românească și l-au înscăunat pe Radu cel Frumos, apoi au năvălit în Moldova și au jefuit-o. Astfel că Ștefan cel Mare a căutat noi aliați. La 29 septembrie 1474, s-a adresat Papei Sixtus al IV-lea și i-a cerut să formeze o uriaşă coaliție antiotomană.
Rege mizer, Matei Corvin și-a asumat meritele după victoria de la Podul Înalt
Ca să-și păstreze tronul, Laiotă Basarab, domnul Munteniei, a trecut de partea turcilor și i-a însoțit cu armata sa spre Moldova. Otomanii aveau o armată de aproape 120.000 de oameni, la care se adăugau cei 17.000 de soldați ai lui Laiotă. Ștefan nu a primit decât un ajutor infim, 5.000 de secui, 1.800 de unguri și 2.000 de polonezi, de la Suveranul care ar fi trebuit să-l protejeze. La 10 ianuarie 1475, l-a atacat pe Suleyman Pașa la Podul Înalt. I-a lăsat pe otomani să creadă iniţial că au câștigat bătălia și s-a aruncat împotriva lor. Victoria a fost totală! „Foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, dar chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși de moldoveni, ce aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă”, scrie cronicarul polonez Ian Duglosz. Însă uriașa victorie nu i-a adus lui Ștefan cel Mare niciun ajutor din partea creștinătății. Regele Ungariei și-a asumat toate meritele, scriind cancelariilor europene că Ștefan este „căpitanul său”. Ca urmare, Papa a trimis subsidiile regelui maghiar... Ștefan a primit doar vorbe, deși solii săi i-au explicat Papei că nu este supusul regelui Ungariei.
Molima tătărească
Amenințat de riposta otomană, Ștefan cel Mare a acceptat în 1475 să fie vasalul regelui Ungariei. A fost inutil, pentru că a venit primăvara și ajutorul nu s-a arătat. Turcii au luat Caffa și alte cetăți din Crimeea și au atacat Mangopul. Căsătoria lui Ștefan cu Maria de Mangop s-a încheiat prin divorț, iar domnul moldovean s-a căsătorit cu Voichița, fiica defunctului voievod al Țării Românești, Radu cel Frumos. N-a fost, însă, timp de petrecere, pentru că, în 1476, Ștefan a trecut printr-o mare cumpănă. 15.000 de tătari au pustiit Moldova, la ordinul lui Mahomed al II-lea, „Cuceritorul”. Ștefan i-a zdrobit pe tătari la Ștefănești, pe Prut, dar a fost nevoit să-i lase pe răzeși să se întoarcă la gospodăriile lor, pustiite de păgâni.
Bătălia de la Războieni și furia lui Mahomed „Cuceritorul”
Când armata de 200.000 de osmanlîi a lui Mahomed a atacat, voievodul nu mai avea lângă el decât Oastea cea Mică, 12.000-15.000 de viteji. Bătălia s-a dat la Războieni și în ciuda unor succese inițiale împotriva cavaleriei ușoare a otomanilor și a ienicerilor, nici strategia lui Ștefan și nici bravura boierilor nu au putut opri puhoiul turcesc. Însuși Mahomed al II-lea a intrat în luptă, alături de garda sa și de trupele de spahii. Frontul moldovenilor s-a rupt la căderea serii, dar Ștefan lăsase în rezervă 1.000 de călăreți. Pierderile au fost cumplite, de ambele părți. Peste 30.000 de turci uciși, la fel, mii de moldoveni, inclusiv 11 boieri din Sfatul Țării. Cei 1.000 de luptători care acopereau retragerea au fost luați prizonieri, dar cetățile au rezistat. Oastea cea mare, pregătită de luptă, s-a adunat în nordul Moldovei, iar lipsit de cavaleria ușoară, care l-ar fi ajutat să se aprovizioneze prin jaf, marele Mahomed a fost nevoit să se retragă. Ștefan a trimis soli la Roma, la Veneția și la Praga, pentru a convinge forțele creștinătății să continue lupta cu turcii.
Alianță şi cu... otomanii
În 1484, turcii au cucerit Chilia, iar aliații lor, tătarii, Cetatea Albă. Deși Matei Corvin i-a oferit lui Ștefan cel Mare două domenii în Transilvania, regele maghiar a încheiat un tratat de pace cu turcii, pe cinci ani. Ca urmare, domnul Moldovei a fost nevoit să se închine, din nou, polonezilor, în speranța că va reuși să recâștige cetățile de la Dunăre. Tratatul s-a încheiat la Colomeea, iar leşii l-au ajutat pe Ștefan să-i bată pe turci la Cătlăbuga, dar la Șcheia, voievodul moldovean a evitat cu greu dezastrul, într-o altă luptă cu otomanii. Ioan Albert, succesorul Regelui Cazimir al IV-lea, ar fi vrut să ofere Moldova pe tavă fratelui său, Sigismund, dar diplomația moldoveană a reușit să-i blocheze planul. Nu de alta, dar cu abilitate, Ștefan cel Mare a purtat tratative secrete inclusiv cu sultanul turc Baiazid al II-lea. În 1497, Ioan Albert a atacat Moldova, dar Ștefan, ajutat de trupe... ungurești și otomane, i-a învins pe polonezi în bătălia epică de la Codrii Cosminului. Iată, așadar, ce înseamnă diplomația de mare clasă, aranjamentele de moment și mai ales cum se învârte roata istoriei...
Olena, fiica pierdută în temniţă, înainte de a deveni ţarină
Povestea urmașilor săi a suscitat, de asemenea, interes. Cea mai puțin cunoscută dintre vlăstarele lui Ștefan a fost Olena sau Elena Voloșanca, așa cum este ea trecută în cronicile rusești. Născută (probabil) în 1465 sau în 1466, rod al mariajului cu Evdochia, Olena s-a căsătorit cu Ivan Ivanovici, moștenitorul cnezatului Moscovei. Deși poziția lui Ivan cel Tânăr era aparent sigură (încă din adolescență îl însoțea pe tatăl său în expedițiile armate), acesta s-a îmbolnăvit și s-a stins la 7 martie 1490, otrăvit, se pare, de propriul medic. Lupta pentru putere era aprigă, iar Olena născuse deja un fiu, Dimitrie, care avea să fie și înscăunat. Ulterior, însă, atât mama, cât și fiul au fost întemnițați, iar Olena a murit, de frig și de foame, intoxicată cu fum, la 18 ianuarie 1505, la doar un an după tatăl său, Ştefan.
Cronicarul Marcin Bielsky: „O armată de «hânsari» şi un serviciu de spionaj bine pus la punct“
Cronicarul polonez Marcin Bielsky spulberă teoria potrivit căreia armata lui Ștefan cel Mare se baza, în general, pe plugari: „Voievodul avea trupe de mercenari, o armată de elită și mai ales un serviciu de spionaj bine pus la punct. Redutabila cavalerie ușoară a Moldovei hărțuia, în permanență, oastea adversă, provocându-i pierderi constante și scăzându-i moralul. Acei oșteni erau numiți și «hânsari». Totodată, cavaleria moldoveană dădea atacuri de temut cu sulița. Aveau o armă specială, cu două vârfuri, unul drept și ascuțit ca un stilet, celălalt strâmb și încârligat. Pe lângă cavaleria ușoară, soldații din cavaleria grea a boierimii și a «vitejilor» (n.r. - mercenarii) purtau cămăși grele de zale, căști de oțel și chiar armuri”.
4 mituri decăzute despre Domnul Moldovei
S-a scris enorm despre Ștefan cel Mare, dar este cazul să demontăm o serie de legende false. În primul rând, voievodul arăta complet altfel decât ne-a fost prezentat. Din epocă datează un singur chip al lui, care apare în Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor. În cartea respectivă, Ştefan e zugrăvit ca un om scund, subțire, evlavios, îmbrăcat într-o mantie cu pietre prețioase. Apoi, Mănăstirea Putna nu a fost ctitorită, inițial, de el. Dragoș Vodă a construit o biserică din lemn la Volovăț, pe care a mutat-o la Putna. Bogdan I Întemeietorul a pus bazele mănăstirii, iar Ștefan cel Mare a refăcut-o și a dezvoltat-o, practic rectitorind-o. Alianţele cu vărul Vlad Țepeș au fost mereu bazate doar pe interes. Relațiile dintre ei s-au stricat în 1462, după celebrul atac nocturn al voievodului valah asupra taberei otomane, la vremea aceea Ștefan fiind aliatul turcilor. De altfel, unii istorici susțin că Ștefan cel Mare era chiar mai crud decât „Dracula”. În fine, este de notorietate faptul că sabia voievodului se află la Istanbul. Totuși, potrivit istoricului vasluian Laurențiu Chiriac, este posibil ca aceasta să nu fie sabia originală a lui Ștefan!
A.D. Xenopol: „Niciodată doi duşmani, ci întotdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă cu celălalt“
Marele istoric român A.D. Xenopol a precizat: „Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor, în lunga și viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci întotdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă cu celălalt”. Potrivit istoricului Keith Hitchins, „Ștefan cel Mare a plătit tribut otomanilor, dar numai când a fost avantajos, și l-a recunoscut pe Regele Cazimir al Poloniei ca suzeranul său atunci când asta părea cea mai înțeleaptă soluție. A recurs şi la arme când celelalte mijloace au eșuat”.
26 de biserici, ctitoriile „Atletului lui Hristos“
Cu frica lui Dumnezeu, Ștefan Vodă obișnuia să construiască biserici, mai ales după victoriile militare obținute împotriva otomanilor. 26 de lăcașuri de cult se leagă de numele Domnului Moldovei, 7 aflate în județe românești și unul la Muntele Athos (biserica Mănăstirii Zografu, pe care a refăcut-o). Cele mai cunoscute sunt, fără îndoială, Mănăstirea Putna, Voronețul, Mănăstirea Neamț, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși și Biserica Adormirea Maicii Domnului din Borzești. Papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Ștefan, într-o scrisoare de mulțumire (ianuarie 1477), „Atletul lui Hristos”. Formula a fost interpretată ca un gest de curtoazie făcut de papalitate, față de voievodul-apărător al creștinătății.
Pomenire ţie, Ştefan cel Mare (versuri de Dominic Stanca)
Zaci sub această lespede rece
Dar tu ești pretutindeni.
În fiece bruș de pământ;
În bobul de grâu, de mei, de tămâie
În sabia frunzei, în piatra din râu
Peste tot înflorești, primăvară eternă
În inimi, în sălcii, în spic, în cicoare.
A cui e dumbrava?
A lui Ștefan cel Mare!
A cui e fântâna? A lui Ștefan cel Mare!
Cine-a dat pomilor umbra-n cărare?
Ștefan cel Mare!
Turnul, acum povârnit înspre apă,
Numele tău îl păstrează pe zid,
Râul când sapă sub albii
Dezgroapă bourul tău pe fiece blid.
A cui e cetatea? A lui Ștefan cel Mare!
Polobocul din zid, mucezit sub firidă,
Ulcica de lut... A lui Ștefan cel Mare!
Toate sunt ale tale...
Ale tale sunt colinele,
Movile cu cerul pe umeri și stânele.
Te-ngână în spume de armi Durăul
Te leagănă-n frunze vița-de-vie
Cotnarii-s ai tăi şi Hârlăul!
Stejarii bătrâni poartă numele tău,
Codrii din munți și codrii din văi
Poartă numele tău.
Duzii cei drepți ca lumânarea de său,
Străjeri lângă drum, poartă numele tău!
Pe-aici a trecut Ștefan cel Mare,
Aici a rămas în popas Ștefan cel Mare,
Aici a vânat căprioare,
Aici hoarde tătare,
Aici a zvârlit o săgeată mai departe de Soare,
Aici a băut din smălțate pocale
Vinuri dulcii și pelinuri amare.
Pe-aici a trecut Ștefan cel Mare,
Aici a săpat o fântână
Și colo pe brână Şapte Izvoare.
Tot ce-i în țară, și om te îngână.
Tu, tu ești sângele bun al câmpiei
Tu ești piatra, tu ești izvorul,
Tu ești ochiul din munte,
Tu ești piatra și vatra,
Tu… tu ești inima Moldovei bătrână!
Piatra, ceara, fierul, mormintele
Îți poartă săpate în palme cuvintele
De-aceea astăzi când trecem un vad,
Când batem un drum, când urcăm o cărare
Știm fiecare că pe-aici, într-o zi a trecut şi Ștefan cel Mare.