de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu
Beletristica abundă în scrieri legate de „blestemul egiptean” și de alți factori nevăzuți care asmut blesteme asupra celor care tulbură viața veșnică a unor personaje. Totuși, dincolo de mituri și de legende, de filmele horror sau de diversele speculații istorice legate de profanatorii de morminte, acest tip de blestem antic a bântuit, nu demult, România. Întâmplarea la care facem referire s-a petrecut acum trei decenii, la Hârșova, și nu a fost uitată nici până în zilele noastre, dând naștere unor ipoteze năucitoare.
Obiectivele economice planificate în „Epoca de Aur” s-au dus pe Apa Sâmbetei
Povestea „blestemului roman”, dacă putem să-l numim astfel, a început cu profanarea mormântului unui înalt demnitar imperial din Antichitate, un funcționar care lucra în administrația Daciei Romane. Se pare că incidentul a declanșat furia unui alt cerber multimilenar, cu puteri supranaturale, asemănător cu acela care provenea din Egiptul Antic. Startul nebuniei s-a dat în anul 1986, când, din ordinul lui Ceaușescu, au fost demarate lucrările de construcție a Întreprinderii de Sârmă și Cabluri, a Centralei Termoelectrice și a Șantierului Naval din Hârșova. Prima victimă a blestemului antic a fost chiar acel complex de industrializare. Deși au costat foarte mulți bani, cele trei obiective economice planificate în „Epoca de Aur” n-au funcționat, cu adevărat, niciodată. În zilele noastre, din Portul Hârșova n-au mai rămas decât schelele unor macarale de mari dimensiuni, care urcă spre cer precum niște fiare sordide. Asemenea portului, atât Fabrica de Sârmă, cât și Centrala Termoelectrică s-au dus pe Apa Sâmbetei. Vechea necropolă romană de la Hârșova se afla exact sub ceea ce ar fi trebuit să devină „Platforma industrială”. Istoricii sunt convinși că acolo existaseră câteva sute de morminte antice. Având dimensiuni modeste și fiind sărace în inventar funerar, majoritatea au fost rase de lamele buldozerelor, înainte ca arheologii să fie anunțați.
Milițienii au plecat, scăpați de grija muniției ascunse...
Cavoul demnitarului roman a ieșit la lumină în ziua de 30 iunie 1987. Era o zi caniculară, în care specialiștii, chemați la finalul excavațiilor, plecaseră alungați de căldură. Dar, în ciuda arșiței, pe șantierul propriu-zis se lucra nonstop. La un moment dat, mecanicul unui utilaj a observat câteva cărămizi ciudate, care, smulse din pământ, dezveliseră o cămăruță subterană. Intrigat, omul și-a anunțat șefii, iar aceștia, bănuind că ar putea fi vorba despre un depozit de muniție rămas din timpul ultimului Război Mondial, au oprit lucrările și au anunțat Miliția. Organele statului au luat „atitudine” așa cum se proceda pe vremea aceea și au trimis la fața locului... un echipaj de circulație! Echipajul a venit, a „investigat” cazul și, până la urmă, au trimis un muncitor să vadă ce se află în vizuina de sub pământ. Omul a intrat și ulterior a povestit că văzuse un obiect care semăna cu un sicriu de lemn și niște oase. Apoi, le-a întins milițienilor un obiect dintr-un metal galben. Lămuriți, astfel, că nu este vorba despre niciun fel de muniție, investigatorii și-au strâns catrafusele și au lăsat totul pe mâna civililor.
„Profesorul trăsnit” a înțeles valoarea monedelor
Directorul Muzeului „Carsium” Hârșova (care poartă denumirea fostei cetăți romane construite aici), Constantin Nicolae, a povestit întâmplarea petrecută acum mai bine de peste trei decenii: „Zvonurile despre descoperire s-au împrăștiat rapid, iar noi, cei implicați în săpăturile de salvare, am mers acolo. La vremea aceea, eram profesor de istorie și îmi obișnuisem elevii să aducă la școală orice obiect vechi pe care îl găseau. Dar, în ziua aceea, am trecut printr-o întâmplare care mi-a amintit de Păcală. Pe drumul către șantier am întâlnit o femeie care fugise de acolo și alerga în continuare, făcând un zgomot ciudat, de parcă ar fi cărat o sacoșă plină cu mărunțiș. Am oprit-o și ea a recunoscut că are o ulcea cu bani vechi, pe care urmează să-i ducă fiica ei la școală, pentru că are un profesor care dă note mari pentru tot felul de potcoave de cai morți... Evident, mi-am dat seama că eu sunt fraierul cu pricina. Mi-a dat monedele și am realizat că erau de proveniență romană, din secolul IV d.Hr., iar apoi, evident, i-am dat copilului nota 10...”
Un sicriu din lemn de stejar, bine conservat
Cercetările ulterioare au scos la iveală detaliile descoperirii. Era vorba despre un cavou zidit, care conținea patru sicrie. Unul dintre acestea aparținuse unui demnitar, pe nume Valerianus. Celelalte două aparțineau unor femei, probabil soția și fiica acestuia, iar cel din urmă, unui alt bărbat. Confecționat din lemn de stejar, sicriul demnitarului Imperiului era foarte bine conservat. Nu se știe exact dacă este un fapt real sau o anecdotă, dar se spune că, atunci când racla cu pricina a fost dusă la Muzeul Național de Istorie, cei de acolo au crezut, inițial, că le murise un coleg, iar acela era un sicriu nou, pregătit pentru funerariile aceluia. Ulterior, arheologii au descoperit că romanul a fost îngropat după ce fusese îmbrăcat cu toate cele cuvenite unui militar de rang înalt și purta fibule de aur și un inel cu sigiliu, pe care le primeau doar demnitarii Imperiului. Alături de acestea, mai erau și foarte mulți bani, precum și alte piese din metal nobil, care făceau parte din echipamentul de paradă al unui comandant de rang înalt. Printre acestea se afla și o fibulă masivă, de 120 de grame, confecționată din aur. Potrivit unui ritual antic, morții aveau gurile acoperite cu foițe subțiri, modelate special și confecționate tot din aur, iar cele două femei purtau cercei. Piesa cea mai stranie era, însă, un pumnal de paradă, care a permis identificarea decedatului, deoarece pe el stătea scris textul „Valeriane Vivas!”, adică „Să trăiești, Valeriane!”.
Mecanicul care „vedea” cu ochii minții
Se spune că, după învălmășeala produsă după acea descoperire, mecanicul unuia dintre utilajele de pe șantier care, pe vremea în care lucrase în Orientul Apropiat, mai trecuse prin astfel de experiențe, a arătat asistenței un colier de aur găsit și a spus că a văzut totul cu ochii minții și că știe totul despre moartea romanului. Însă acest capitol depășește granițele arheologiei. Chiar în noaptea aceea, la Hârșova s-a deplasat o echipă de investigații de la Județ. Anchetele au început. Inventarul de obiecte din material prețios a fost recuperat aproape în întregime. În cursul cercetării, în acel cavou antic, au fost descoperite monede din perioada anilor 337-341 d.Hr., dar și din perioada 318-320 d.Hr. Bărbatul s-a dovedit a fi un ofițer de cavalerie de rang înalt, fapt demonstrat de garnitura de argint care îi însoțea veșmintele. Mormântul fusese tencuit și pregătit pentru a fi pictat. Interpretarea descoperirilor monetare a arătat că Valerianus a murit primul, iar înmormântarea sa precipitată a împiedicat ornarea pereților interiori, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu un mormânt pictat, descoperit de arheologi la Tomis.
Piesele din aur, prezentate conducerii de Partid și de Stat
Nu peste mult timp, piesele din aur au fost prezentate, pe rând, conducerii de Partid și de Stat, în casete plușate, de culori diferite, pentru familia Ceaușescu. Oamenii locului au povestit că, ulterior, construcția blocurilor din partea centrală a orașului a tulburat liniștea din acel sector al necropolei romane, de unde fuseseră colectate respectivele bijuterii. Cercetările preventive, prilejuite de construc- țiile industriale și civile de la Hârșova, s-au prelungit până în anul 1988, dar povestea legată de generalul roman a fost prima experiență din întâlnirea comunității locale cu propriul trecut.
Avalanșa morților subite a început cu un copil
Blestemul generalului s-a declanșat imediat după deschiderea cavoului antic. Ajunși la fața locului, arheologii au decis că mormântul trebuie păzit peste noapte. Cel care a stat primul de gardă a deschis lista tragediilor. După câteva ore, omul a fost anunțat că băiețelul său în vârstă de 3 ani a căzut peste oala cu supă clocotită. Copilul a fost internat cu arsuri grave pe 25% din suprafața corpului și a stat mai bine de trei luni internat în spital. A doua victimă a fost tot un copil, rudă a unuia dintre cei care au pătruns primii în cavoul antic. La câteva săptămâni după deschiderea mormântului, nepotul acelui om a murit lovit în cap de o cărămidă, căzută de pe un bloc aflat în construcție. Poate că a fost sau nu vorba despre o coincidență, dar cert este că, în ziua aceea, pe șantierul cu pricina nu lucra nimeni!
Opt victime, printre care și familia prezidențială!
Lanțului tragediilor i s-a adăugat o nouă verigă, după alte câteva săptămâni, când tatăl unuia dintre arheologii care lucraseră la deschiderea cavoului a murit într-un accident stupid de circulație. Ceva mai târziu, unui alt arheolog i-a murit profesorul coordonator la lucrarea de doctorat, o pierdere la fel de grea precum decesul unuia dintre cei mai dragi prieteni. După un an și la fel de neașteptat, a trecut în neființă sora altui specialist. Puși în fața avalanșei de nenorociri, doi arheologi, soț și soție, au făcut tot posibilul să stea cât mai departe de mormântul generalului, iar ceva mai târziu, când li s-a ivit ocazia, au plecat definitiv din țară. Și se pare că au scăpat... Însă o soartă tragică au avut-o și cei care, indirect, au dus la profanarea mormântului în care se odihnea Valerianus. Iar aici nu a mai fost vorba despre arheologi... La doi ani după ce a ordonat deschiderea, în mare grabă, a șantierelor de la Hârșova, Nicolae și Elena Ceaușescu picau, secerați de gloanțe, sub zidul unei unități militare din Târgoviște. Apoi, în timp, doi dintre copiii acestora, aflați încă în floarea vârstei, și-au urmat părinții, în moarte. Așadar, cu excepția celor doi cetățeni care au reușit să scape de blestem, părăsind România, furia din mormânt a generalului roman Valerianus a ucis nu mai puțin de opt oameni, care au avut, direct sau indirect, legătură cu săpăturile de la Hârșova!
Oamenii străzii au folosit relicva pe post de... toaletă
Acum, podoabele din aur care l-au însoțit pe generalul Valerianus, pe ultimul drum, se află la Muzeul Național de Istorie, expuse în vitrinele blindate ale Sălii „Tezaur”. În schimb, din cavoul demnitarului roman n-a mai rămas decât o carcasă din cărămidă. Încercând să protejeze acea relicvă, specialiștii au ridicat-o în picioare și i-au zidit intrarea. Numai că oamenii străzii din Hârșova au spart-o și au folosit „cabina” creată pe post de... toaletă. Dar, până acum, nimeni nu a avut curiozitatea să afle câți dintre cei care au pătruns acolo, fie și pentru o singură dată, au rămas în viață... Cert este, însă, că după 1990, îngrozite de blestemul care le-a lovit orașul, autoritățile de la Hâșova au cerut unui sobor de preoți să sfințească apele Dunării... Acum, în acest oraș defavorizat, care, paradoxal, trăiește deasupra unei comori (s-au descoperit urme ale civilizației de la perioada neolitică și până la epoca Imperiului Roman!) subiectul blestemului lui Valerianus a devenit tabu.
Tragedia care l-a lovit şi pe Lordul Carnarvon
Blestemul lui Tutankhamon, numit și „blestemul faraonilor” sau „blestemul egiptean”, se referă la tragediile cărora le-au căzut victime toți cei care au profanat mormintele și sarcofagele faraonilor, începând cu cel al celebrului Tutankhamon. Mormântul lui Tutankhamon a fost găsit în Valea Regilor din Egipt, în anul 1922, în timpul unei expediții conduse de arheologul Howard Carter, care fusese „sponsorizat” de Lordul englez Carnarvon. Din acest motiv, expediția a mai fost numită și „Carter-Carnarvon”. Povestea spune că Lordul Carnarvon a concesionat un teren cu relicve arheologice de la sultanul Egiptului și l-a angajat pe Carter să efectueze cercetările și săpăturile, urmând ca artefactele să intre în posesia nobilului britanic. După o perioadă de săpături, Carnarvon a decis oprirea lucrărilor, dar Carter a insistat să prelungească săpăturile. A descoperit un mormânt, care scăpase, ca prin minune, fără a fi jefuit. Apoi, Carnarvon și Carter s-au certat asupra modului de împărțire a comorilor descoperite, care, până la urmă, au ajuns în posesia egiptenilor, după moartea subită a lui Carnarvon. Acesta a decedat la 5 aprilie 1923, la doar câteva luni după deschiderea mormântului, iar moartea i-a fost cauzată de o infecție complicată de o pneumonie. Carter a mai trăit până în 1939, când a murit, la vârsta de doar 64 de ani. Până în anul 1929, 11 oameni care au avut legătură cu descoperirea și-au pierdut viețile în urma „Blestemului Faraonului”.
Diamantul Hope a „decapitat-o“ pe Marie Antoinette
De-a lungul anilor, s-a vorbit despre o suită de astfel de blesteme. Unul dintre acestea, aproape la fel de cunoscut precum cel legat de faraonul Tutankhamon, se referă la diamantul Hope, piatra prețioasă de 112 carate care a fost găsită în India. Se presupune că bijuteria a fost furată din mormântul zeiței Sita și ulterior a ajuns în posesia regelui Franței, Ludovic al XVI-lea, și purtată, pe rând, de prințesa Lamballie și de Regina Marie Antoinette. Despre cea dintâi se spune că a fost ucisă de o mulțime de francezi furioși, în timpul Revoluției, iar Marie Antoinette a fost decapitată, alături de soțul său. Acestea nu sunt singurele victime ale presupusului blestem. Se spune că o bună parte din proprietarii diamantului Hope au sfârșit teribil, după ce au purtat piatra.