de Simona Lazăr

La 30 de ani de la Revoluție și la șapte decenii distanță de perioada în care, în România comunistă, se instaurase practica „reeducării” deținuților politici, filmul „Între chin și Amin” a avut, în doar câteva luni de la lansare, un impact covârșitor. Toma Enache, regizorul filmului, este cunoscut pentru faptul că aduce „pe peliculă” povești pentru care există de multă vreme „o așteptare”, dar pe care nimeni nu se încumetă să le abordeze.

„Încă, în toată țara, sunt foarte multe răni vii”

- De la „Fenomenul Pitești” la „Sfinții închisorilor”, tema „reeducării” din închisorile comuniste a fost pusă în cărți, dar nu și… în film. Ați făcut-o dumneavoastră, acum. Cu ce impact?

- Dacă e ceva care mi-a depășit așteptările, este impactul extraordinar pe care l-a avut filmul, în toată România. Și încă ceva la care nu mă așteptam, deși citisem atât de mult despre subiect, este că încă, în toată țara, sunt foarte multe răni vii. Adică: urmași direcți ai celor care au fost acolo. Pe lângă cei câțiva dintre ultimii supraviețuitori chiar ai fenomenului Pitești, trebuie să adăugăm și pe acei supraviețuitori dintre foștii deținuți politici care nu au făcut la Pitești, dar să nu ne imaginăm că dacă au făcut la Jilava, la Sighet, la Râmnicu Sărat, la Gherla, la Aiud a fost vreo feerie pe-acolo. Și trebuie să mărturisesc emoția pe care am văzut-o la urmașii celor care au pătimit în închisorile comuniste, atunci când au vizionat filmul care spune acest adevăr despre ce a fost acolo. Este ca un balsam peste toate aceste răni faptul că s-a spus adevărul, că se arată ce au pătimit acei oameni în acele temnițe. Dar foarte multă lume habar nu are că a fost posibil așa ceva, că a existat așa ceva în România. Am fost cu filmul la Iași, la a treia proiecție specială, și o doamnă a spus: „Nu mi-am imaginat vreodată că au fost în stare să facă așa ceva”.

„Pentru torționari, eram ca într-un Tabel al lui Mendeleev”

- Am văzut și eu multe mesaje în social-media. Unul dintre ele spune așa: „Înainte de a te duce să vezi «Între chin și Amin» trebuie să citești măcar câteva pagini despre «Fenomenul Pitești»”. Este nevoie ca spectatorul să fie pregătit?

- Pentru unii, e nevoie să fie pregătiți, pentru că șocul poate fi prea mare, dar așa cum a spus atât de frumos Mihai Buracu în cartea lui, „pentru ei, eram ca într-un Tabel al lui Mendeleev, așa cum toate elementele se topesc la o anumită intensitate, așa și noi: unii au cedat la o palmă, alții, după luni sau ani întregi de bătaie”. Pentru unii poate părea ceva greu de suportat, pentru alții, mai ușor; unii au nevoie de mai multe informații ca să fie pregătiți pentru subiect. Eu cred că filmul este foarte lămuritor, și asta pentru că e ceva care s-a întâmplat foarte des, în zecile de proiecții speciale și sunt peste 60. Toată lumea înainte să vadă filmul ar vrea să mai pună întrebări, să afle mai mult. După ce se vede filmul, întrebările sunt mai puține.

- Oamenii tac.

- Oamenii tac, se așterne liniștea. E ca și cum nu mai vrei să mai afli, ai aflat suficient de mult ca să mai întrebi altceva.

- Unii dintre acești deținuți de pe „Tabelul lui Mendeleev” n-au mai cedat, dar nici n-au supraviețuit…

- Unii s-au sinucis. Primul student, Niță, s-a aruncat în cap. Apoi, încă unul. Pe scări. După care au pus plasă, ca să nu mai poți să mori. Ei spuneau că cel mai simplu ar fi fost să moară și să scape. Dar nu puteau nici măcar să moară.

- Vorbim despre „Fenomenul Pitești”, dar la fel de bine putem spune și „Fenomenul Aiud”, „Fenomenul Sighet”…

- Da, pentru că au încercat extinderea reeducării și în celelalte penitenciare. Era ceva care „funcționa” și care trebuia multiplicat în proiectele lor.

„Comuniștii au vrut să demonstreze că sângele se poate face și apă”

- Îmi amintesc istoria unui deținut care cedase, trecând „de partea” torționarilor. Când a fost eliberat și când s-a aflat adevărul, a fost luat la întrebări de familie, de grupul lui de prieteni, iar el a făcut un singur gest: și-a dat jos cămașa și le-a arătat cicatricele de pe spate. Deci, fiecare om are limitele sale și e de înțeles când nu mai poate face față. Ați surprins în film foarte bine aceste limite.

- Pe cine alegeau ei considerând că trebuie reeducați? Pe cine forțau, ca să cedeze? Umilința nu înceta, nici pentru cel care „cedase”. Să-l bați pe cel mai bun prieten al tău, pe profesorul pe care-l stimai cel mai mult. Trebuia să dovedești că nu ai niciun fel de milă. Fratele să-l bată pe frate. Firul conducător al filmului este replica: „Sângele apă nu se face”, iar comuniștii au vrut să demonstreze că este tocmai invers: că sângele se poate face și apă. Că sângele se face ce vor ei. Din nefericire, acest experiment cutremurător și-a atins, într-o mare parte, aceste scopuri oribile: de a transforma omul într-o mașină care nu mai răspunde de ce face. Cei din interior au înțeles că nu cei care îi băteau erau vinovați, deoarece erau transformați în „altcineva”. M-a impresionat modul în care părintele Calciu-Dumitreasa explică: „Uneori, parcă ne e dor de închisoare. Unii cred că suntem nebuni, dar când spunem asta ne referim la prezența lui Dumnezeu acolo, în închisoare - nu am mai resimțit-o niciodată așa în libertate”. Da, închisoarea era malefică, dar cu ei în celulă era și Iisus, salvator. Prezența lui era la fel de puternică.

- Asta ne aduce aminte de poeziile din celulă ale lui Radu Gyr...

- Da. Are poezii de mare sensibilitate, dar surprind realist atmosfera aceea de temniță. Fabuloasă este și poezia lui Mandinescu, „Amin”: „În noaptea aceea, unii și-au pierdut mințile/ Alții și-au pierdut veșnicia”. Versurile astea rezumă atât de bine... De aceea a existat în film un poet în celulă. Am încercat să pun în celulă toate tipologiile. Și pentru că multe arestări erau făcute în Dobrogea, numele din film sunt multe de aromâni.

- Asta explică, de exemplu, opțiunea pentru rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” în aromână...

- Indiferent de limba în care se spune, o rugăciune era ultima frontieră dincolo de care se putea refugia un deținut.

Simboluri vizuale

- Am remarcat, în „Între chin și Amin”, imagini care mi-au adus aminte de primul dumneavoastră film: „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”: lanurile cu maci ale Dobrogei…

- Așa am crescut. Mă gândeam că trebuia să echilibrez iadul (pușcăria) cu o reprezentare filmică a raiului pe pământ. Combinația reală dintre câmpul cu maci și mare există în Dobrogea. Și cerul albastru, și pescărușii… Toate sunt acolo. Sigur, se adaugă toate conotațiile pe care le aduce culoarea roșie în filmul meu. Legătura cu sângele apă nu se face, cu sângele în general… Faptul că aceste imagini sunt răsturnate spune că în pușcărie valorile erau răsturnate. Mihai Buracu a scris o carte în care a întors cuvântul Pitești, „Tăblițele de la Itșetip”, pe același principiu: totul era invers. Adevărurile biblice erau răstălmăcite, spuse invers.

- Pe de altă parte, lanul de grâu ne amintește că pe fiecare bob e chipul lui Iisus.

- Nu e întâmplător. Când apare lanul de grâu, ea e însărcinată. Apoi, în lanul de grâu și de maci, apare și fetița. M-am gândit cu multă atenție cât să dăm din pușcărie, cât din Dobrogea… ca să avem un tot unitar și să facem filmul suportabil. Dar în același timp, să reflecte cruzimea, teroarea care a fost în penitenciare și în special la Pitești.

- Ați creat un echilibru între imaginile din interior și cele de exterior…

- Înăuntru se întâmpla totul; partea din afară e o amintire a vremurilor bune. Toate ieșirile astea sunt niște supape. Tase Caraman s-a ancorat în primul rând în iubirea pentru Lia, care era logodnica lui. Și, apropo, au fost zeci de oameni reali în situația lui, cu logodnice care i-au așteptat 2 ani, 10 ani, 23 de ani… Aceste iubiri lăsate acasă au fost o puternică ancoră în realitatea care-i aștepta, cumva, afară. De aceea erau răsturnate imaginile și se îndreptau după aceea, acolo era lumea normală din care ei au plecat, în care iubirea lor era încă prezentă, îi aștepta…

„Crucea reeducării”

- Să vorbim și despre documentarea filmului...

- Este vorba despre George Cușa, Tache Rodaș, Ion Băurceanu, plus cărțile care au fost scrise chiar de cei care au trăit nenorocirile de acolo. Iată ce titluri! „Crucea reeducării”, „În subterană cu Dumnezeu”, „În mlaștina disperării”, „Reeducarea studențimii române”… titluri numai unul și unul. Ficțiunea constă în a asambla anumite povești în viața lui Tase Caraman, care este un personaj fictiv. Dar ceea ce i se întâmplă lui este realitatea pe care au trăit-o mai mulți oameni, în acele temnițe. Dacă ne referim la torturi și la nenorociri, acestea sunt doar o mică parte din ceea ce s-a întâmplat acolo. Scena Paștilor, cu răstignirea pe cruce, de acolo vine… Era Crucea reeducării.

- Scenarista Elena Enache a avut pe cineva în închisoare. Și unii dintre actori au avut o legătură de familie…

- Da, în familia Kirei Hagi au fost mai mulți, inclusiv străbunicul ei… Familia a fost anunțată că a murit cu o zi înainte să-l elibereze de la Aiud. Kira și bunicul ei se duc mereu acolo și am fost și anul acesta, la Aiud, pentru a aprinde o lumânare în memoria străbunicului.

- A contat când i-ați ales să joace?

- Nu, n-a contat, când am făcut distribuția. Dar e ceva care se leagă. Cred că nu întâmplător a fost să joace Kira. Am ales-o pentru că e foarte talentată, a făcut una dintre cele mai bune școli de film din America, și când i-am povestit și i-am spus că vreau să vină să joace în film m-am dus și am cunoscut un unchi al mamei ei, Papu Cota, care, tot așa, făcuse pușcărie, cred că vreo 19 ani de coșmar, și soția lui l-a așteptat, veneau la el și-i spuneau: „Uite, soția ta vrea să divorțeze de tine, semnează, că nu mai vrea să știe de tine”. Și el spunea „Niciodată! Nu voi semna în veci, pentru că ea mă așteaptă.” Și, invers, se duceau la ea și îi spuneau: „Uite, soțul tău a zis că vrea să divorțeze de tine, că nu mai vrea să aibă nicio legătură, că el e în puşcărie”. Și ea răspundea: Nu, niciodată. El se va întoarce, îl aștept”. Iar eu i-am cunoscut, vă dați seama…? Avea 92 de ani.

„Au reuşit să supravieţuiască prin credinţă!“

- Cineva povestea cum s-a reîntâlnit, după ani, cu cel care îl „reeducase”, un deținut care trecuse de partea „cealaltă”: „Credeam că am să-l urăsc până la capăt, dar când l-am văzut mi-am dat seama că nu pot decât să-l iert”. Dincolo de închisoare, supraviețuitorii au realizat că au suferit la fel de mult și cei care au rezistat, și cei care au cedat. Filmul este o sublimare a unor trăiri, fiindcă nu puteau fi puse toate cazurile pe peliculă. Întreb: cum ați ales subiectele?

- Mulți dintre cei care au ieșit au declarat că au reușit să supraviețuiască prin credință. Știm bine că mulți au fost supuși torturii tocmai datorită credinței lor. Au fost numiți „mistici”, dar nu erau doar preoți, ci și studenți la Teologie sau tineri din familii foarte credincioase. Am ales un personaj care să aibă credință și să fie rezistent la atacurile care vin din această zonă. Apoi… a fost cineva care a compus muzică în pușcărie și m-a impresionat acest lucru: Traian Popescu a compus din cap bucăți muzicale care, după 1990, s-au cântat cu Orchestra Radio, la București și la Sibiu, unele și cu cor. Piesele lui n-au intrat în coloana sonoră a filmului, dar inspirația de a alege personajul care să compună muzică a fost de la Traian Popescu. Sunt povești reale, înglobate în această poveste a lui Tase Caraman, care esențializează lucruri și întâmplări care s-au petrecut în mai multe etape ale reeducării și chiar în mai multe locuri, în penitenciare diferite. Au existat doi frați care au vorbit prin perete, unul dintre ei a dat gaură. Domnul Gavrizzi din America nu mai trăiește, mi-a dat cartea lui, la New York, în care am citit cum el și fratele lui au vorbit prin perete, printr-o gaură.

- Care e cea mai tragică poveste despre care ați auzit/citit, documentând filmul?

- A fost un tânăr din Timișoara, care făcuse Conservatorul. Era unul dintre cei mai blânzi oameni și a ajuns unul dintre cei mai răi torționari. Și când a început a se da drumul din pușcărie, mama lui tot întreba: „Unde e fiul meu?”. Și unii i-au spus că fiul ei a devenit torționar, și ea se ducea mereu să întrebe când iese fiul ei. Iar Virgil Ierunca scrie atât de frumos într-o carte: „Da să-i spună cineva că nu e adevărat, că nu fiul ei făcea toate acele orori!”. De această transformare, toți cei care au trecut pe-acolo spuneau că nu poți învinovăți un deținut devenit torționar, pentru că nu el era de vină. El n-ar fi făcut vreodată asta, ci constrângerile, șantajul, toate au determinat cedarea, într-un fel sau altul.

Premii şi nominalizări

- Cine sunt cei cu care „ați făcut echipă” la acest film? Mulți dintre ei au fost nominalizați la diferite festivaluri de film...

- Sunt multe festivaluri la care am câștigat sau am fost nominalizați pentru cea mai bună scenografie - Medeea Enciu și cu Diana Samuilă. Nu mai spun ce imagine extraordinară a făcut Alexander Sachs. A compus special pentru film Adrian Flautistul, care a și cântat tot ce este la contrabas în film; Eduard Gore a compus toată bucata muzicală care este pe răstignire de la început până la sfârșit, la asta adăugăm muzica clasică din Edvard Grieg și Balada lui Ciprian Porumbescu. La scenariu s-a lucrat foarte mult. Elena Enache cu mine și cu Eugen Cojocariu. Elena, care a lucrat cel mai mult la scenariu, a avut în familie pe bunicul ei care a făcut pușcărie politică și a fost trimis la Canal. Eu am avut detașarea de a nu avea pe nimeni apropiat în închisoare. Eugen a venit cu viziunea finală. Sunt trei unghiuri diferite, dar eu țin la structura scenariului pentru că asta ajută foarte mult ca să-ți pui în practică ideile regizorale și mai ales să poți lega filmul într-un montaj mai dinamic, așa cum îți dorești. Dar, revenind la premii și nominalizări… Sunt foarte multe festivaluri la care filmul a fost nominalizat pentru scenariu, pentru best design, pentru machiaj, pentru imagine, selectat și premiat pentru regie, selectat și premiat pentru cel mai bun film. Ultima oară am fost la Londra, unde am fost nominalizați pentru regie, pentru scenariu, pentru best production design și pentru costume și pentru cel mai bun actor în rol secundar - Constantin Cotimanis -, care a fost premiat, nu doar nominalizat. La Five Continents Festival suntem nominalizați, pe lângă scenariu, regie, imagine, best design, costume, machiaj, și pentru montaj, pentru cea mai bună actriță în rol secundar - Kira Hagi, pentru cel mai bun actor în rol principal - Vali V. Popescu, și pentru cel mai bun actor în rol secundar - Constantin Cotimanis. La Viena, suntem nominalizați pentru cel mai bun scenariu și cel mai bun film. La Florența, am luat premiu pentru cea mai bună regie și machiaj și suntem nominalizați la regie, best design, costume. Inclusiv la New York am fost premiați, pentru regie, la unul dintre festivalurile importante, The Indie Fest.