de Valentin Țigău
Obiceiurile vechi, unele dintre ele părând a avea rădăcini pre- sau protocreștine, se pierd din satele noastre, o dată cu bătrânii care știau a le împlini. Anul acesta, restricțiile legate de distanțarea socială lovesc și mai tare în astfel de cutume locale, care aveau frumusețea și sensurile lor adânci. Iată de ce reporterul crede că acum, anume, are o datorie de onoare de a rememora, măcar, cele aflate, în alți ani, de Sfintele Sărbători Pascale, în drumurile pe care le-a făcut în satul românesc. Cum este și această frumoasă poveste aflată în „bătătura” familiei Vasile, din Grădiștea, județul Călărași.
Lepădarea lui Petru
Hristos prezisese lepădarea lui Petru. „Nu va cânta cocoșul, și tu te vei fi lepădat deja de trei ori de mine”, i-a spus acesta ucenicului său. „Niciodată, Doamne!”, i-ar fi răspuns Petru. Dar pe când Iisus era mutat de la Ana la Caiafa, de trei ori L-a renegat Petru pe Învățătorul său. Proorocirea s-a împlinit. Ce legătură tainică să fie, însă, între acest moment, pe care-l relatează toți cei patru evangheliști, și obiceiul cocoșilor albi din Noaptea de Înviere, în satul călărășean Grădiștea? Aurica Vasile, nevasta lui Nicu - cel care a fost, ca și Sfântul Iosif, tâmplar - octogenara cu mintea sprintenă și inima plină de credință (pe care-am întâlnit-o cu vreme în urmă, în preajma unor alte sărbători pascale, mai pline de bucurie decât cele de-acum), tușa Aurica, zic, avea să-mi spună multe despre acest obicei.
Pomenirea morților, datorie împlinită de cei vii
„Dar de ce cocoșii?”. „Da’ oare nu știți asta? La noi, în noaptea de Paște, lumea care are morți dragi și scumpi ia câte un cocoș alb și se duce la Sfântul Altar, la părintele. Îi dă cocoșul și un pachet cu ce are el acolo să-i dea. Și părintele i le primește și citește pe urmă, pentru fiecare care-a dat, numele morților, pentru pomenire”. Firesc, zic eu, se ridică o întrebare: Ce va fi făcând, oare, părintele, cu atâția și atâția cocoși albi, din noaptea de Paști? „Păi...”, îmi zice bătrâna, „dă la toți ăștia care sunt în biserică. Dă și lu’ dascălu’, și lu’ ctitoru’... O mai da și la alții, de pomană, care-s mai nevoiași prin sat. Eu știu? Nu mai știu!... Acu’ niște ani în urmă o păstrat din cocoși pentru că s-o făcut pomana aia mare în biserică, de s-o dat șase săptămâni la nevoiașii ăștia de-s de-aici, din comună. La oameni amărâți... Și-o dat părintele din cocoșii ăia, dar am mai dat și noi câte unele, am mai și gătit mâncare, pentru pomană...”
„La noi așa-s oamenii, de înțeles...”
Mă uit în ograda familiei Vasile și văd acolo fel de fel de orătănii. Nu doar cocoși... Ba, chiar, numai un pintenat se arată privirii mele curioase. „Tușă Aurica, dar de ce se dau numai cocoși? Găinile nu-s bune? Dar gâștele? Rațele? Că văd c-aveți din toate, pe-aici?” „Da’ n-ați văzut la evanghelie sau la predică, n-ați văzut că zice că atunci când a cântat cocoșul, atunci «a auzit Glasul», că atunci zice-se că a fost prins, înainte de a cânta cocoșul. Și de-astea se jertfește el, ca să fie de suflet la ăia de sunt morți și-s în Împărăția lui Iisus, acum. Da’ acu’, că mă întrebați, eu nu pot să vă explic mai multe, doar că zic că așa știu că se făcea și înainte. Așa s-o prins la noi obiceiul...”
Tușa Aurica mai zice că atunci când era copilă nu înțelegea ce se întâmplă, dar acum, că știe și că înțelege nu lasă an să treacă fără să împlinească datina. Mai am eu o nedumerire: de unde-o fi sămânța asta de cocoși albi, la Grădiștea de Călărași (și, aveam să aflu, și-n alte câteva sate de primprejur, la o aruncătură de băț de Dunăre). Tușa mă liniștește: la biserică, acum, nu mai vine toată lumea, în noaptea de Paști, cu câte un cocoș alb în coșul de pomenire. „Acu’ dă numa’ ăla de i-o murit de curând cineva drag: i-o murit nevasta ori soțul, i-o murit mama, tata ori vreun copil... Și chiar și-așa, nu mai vin nici din aiștea toți-toți, că... ia, cum să vă spui mai pe-nțeles: nu e toată lumea avută. Sunt oameni sărmani... Da’ cine vrea și n-are cocoș alb, schimbă cu un vecin care are... Că la noi așa-s oamenii, de înțeles, și s-ajută între ei. Zice unul: «Vecine, uite, ia-l pe aista roșu și dă-mi-l pe-acela albu’»...”. „Când te împărtășești, n-ai voie să calci cu piciorul gol pe pământ” O mai întreb cum era în copilărie? Ce alte obiceiuri își amintește și câte le mai țin oamenii și azi? „Noi, de mici, țineam postul. Și ne duceam la biserică, să ne spovedim, să ne împărtășim. Și aveam mereu haine noi, de Paște, pentru că ni le făcea mămica, cu croșetul. Așa ne-a ținut pe toți. Ne făcea călțuni cu croșetul... Mai mergeam noi și desculți, dar când te duci să te împărtășești, n-ai voie să calci pe pământ, trebuie să te duci încălțat. Și-avea grijă biata mămica să nu fim desculți de Paști. Pe-atunci, nu umblam încălțați decât când ne-mpărtășeam... Și muncea, biata mămică, să fim și noi în rând cu lumea când ne duceam la biserică. Și eram cinci fete și doi băieți...”
Horă în sat ori normă dublă la CAP, la ceasul liturghiei
Învățată de-acasă cu postul, Aurica, măritată la 18 ani (în 1952) cu Nicu, a găsit în casa socrilor nu mai puțină credință (că, zice ea, „nu era drept să judece”), dar oameni mai puțin respectuoși cu regulile bisericești. „Că ei, vedeți dumneavoastră, nu țineau postul, și eu când am vrut să-l țiu, mi-a pus tata socru o bucată de pește în mâncare și m-a-ntrebat:
«Și-acum, ce-ai să faci? N-ai să mai mănânci?». Și eu în ziua aia m-am supărat și n-am mai vrut deloc să mănânc”. În anii ăia și conducătorii comunei, comuniștii, au încercat, în felul lor, să „dea oamenii înapoi” de la dreapta credință. Au pus hora satului să se facă la ora la care în biserică se ținea Liturghia. Dar nici măcar asta nu ajuta. „Așa că știți cum au făcut de nu ne-au lăsat să mergem la biserică? Munceam și duminica, la colectiv. Și când era să ne mai ducem și la biserică? Duminica, dacă ne duceam la câmp, ne punea normă dublă. Și uite-așa, lumea, ca să ia mai mult, a început a se duce la câmp și a lăsa biserica. Așa era atunci...” Și părintele, ce zicea, singur, în biserică? „Ce să zică și el, sărăcuțul? Se obișnuise, că așa era lumea pe-atunci!...”
„Cu moartea pre moarte călcând”
În ultimii treizeci de ani, lucrurile par să se fi așezat din nou, în matca lor. Lumea a regăsit drumul la biserică; în Săptămâna Mare credincioșii merg la Denii, tușa Aurica și alți săteni cântă în corul bisericii... „Îmi place foarte mult, cântam de când eram copil. Aveam treișpe ani și atunci în biserică era părintele Dinu Nistor, care avea repetiție la cor, de două ori pe săptămână...” Și-ncepe a cânta, ca la biserică... „Hristos a Înviat din morți,/ cu moartea pre moarte călcând/ și celor din morminte/ viață dăruindu-le...” Lăsăm în urmă amintirea mătușii Aurica și a lui nenea Nicu din satul călărășean Grădiștea. Anul acesta, sărbătorile de Paști nu seamănă cu nimic din ceea ce a fost odinioară. Distanțarea socială, impusă de criza mondială a coronavirusului, pune surdină obiceiurilor vechi. Credința nu va pieri, la ceasul de mare încărcătură spirituală al Învierii lui Hristos, deși... ca și Petru, odinioară... poate unii se vor dezice, de trei ori, până la strigătul cocoșilor... albi! Dar, ca și lui Petru, în cele din urmă, încercarea de-acum le va întări Credința.