de Valentin Ţigău
În Maramureș, la Poienile Izei, cel mai cunoscut om din sat este Ion de la Cruce. Ceterașul. Urmașul dacilor liberi și al nobilului Ilieș din Rozavlea, care întemeia satul la 1430. Ion de la Cruce a bătut lumea în lung și-n lat cu cetera lui, necontenind a hori. Multe gânduri și doruri i s-au împlinit. Dar uncheșul Ion are un gând ascuns: să cânte la un Stradivarius...
Cu călușul tăiat la mijloc
Popas am făcut și noi la Poienile Izei, ca să ascultăm încă o dată muzica Maramureșului, cea cu inflexiuni celtice, dar și ca să-l iscodim pe Ion de Cruce despre cântec, ceteră și „hori”. „Ce e cetera?”, l-am întrebat după ce și ultimul sunet scot de instrumentul artistului a încetat să vibreze. „Cetera îi o vioară cu căluşul tăiat la mijloc, ca să sune tare. Noi, la-nceputul începuturilor, n-am avut amplificare și-am cântat în săli mari, și la nunți mari, în corturi și pe-afară. Și trebuia să sune cetera tare, să te-auză toți. Că dacă nu suna cum treb’e, apoi cred că trebuia să pleci acasă! Și noi niciodată n-am pățât o rușine ca aiasta, niciodată n-am plecat acasă de la o nuntă.” Mă uit la cetera care odihnește pe masă și nu-mi vine a crede că asta-i tot, că „gâtul” acela scurtat al viorii „face toată treaba”, că el dă acest sunet neobișnuit, pentru care muzicologi din lumea întreagă au ajuns până în Maramureș, „să se dumirească” ei cum e cu „horile Maramureșului”. „...În vremurile mai vechi, călușul se tăia la mijloc și asta îi dădea foarte mare rezonanță, mai mare decât la o vioară care era «bună», netăiată”, insistă ceterașul.
Legenda despre Valea Talianului
Gândul tainic al ceterașului Ion de la Cruce e să cânte la un Stradivarius... „Dar nu ajung banii!”, spune el. Și nici nu-s multe viori Stradivarius în lume... duc eu gândul mai departe. De ce nutrește însă maramureșeanul nostru așa o dorință? Răspunsul lui mă pune pe gânduri. „Cântecele noastre, horile noastre ar suna foarte bine pe un Stradivarius pentru că eu știu un secret: că pentru viorile Stradivarius lemnul s-o dus tot din România, cu carul cu boi!” „Cum așa?”, întreb eu mai departe, așteptând firești deslușiri. „Păi, să vă spui! De la Reghin, mai departe, este un loc de-i spune «Valea Talianului». «Talianul», doar vă dați seama după cum sună, era cum să zicea la noi «italian». De-acolo s-o dus lemnul pentru aieste viori. Nu-i lemnul din Italia... Numai meșterul o fost italian șî el le-o făcut să fie cunoscute. Dar lemnul - vă zic eu că adevărat este - lemnul lor e de aici, de la noi. Sunt oameni care nu știu legenda asta despre viorile Stradivarius”.
Un violonist remarcabil, un instrument muzical unic
Îi vorbesc lui Ion de la Cruce despre vioara din România, aflată acum în mâinile unuia dintre cei mai mari violoniști români din secolul al XXI-lea, Alexandru Tomescu. Acesta a obținut dreptul de a cânta, până în 2023, pe acest instrument excepțional. Vioara Stradivarius Elder-Voicu (numită așa după cel care a deținut-o în trecut, dirijorul și violonistul Ion Voicu (1923-1997), este identificat acum ca obiect de Patrimoniu Național, categoria Tezaur. Alexandru Tomescu a câștigat, în 2018, pentru a doua oară dreptul de a cânta, timp de cinci ani, pe această vioară. Și foarte scumpă, dacă ne gândim că ea valorează de 500 de ori greutatea ei în aur. „Este o onoare și o responsabilitate uriașă să știi că poți călca pe urmele marelui nostru violonist Ion Voicu. Vioara Stradivarius a devenit un simbol cultural național, a reuşit să aducă numeroși oameni pentru prima oară în sala de concert și a schimbat în bine viețile a sute, poate mii de oameni datorită campaniilor umanitare și sociale promovate în cadrul Turneului Stradivarius. Mă bucur din toata inima că voi avea ocazia de a duce povestea mai departe în următorii cinci ani de prietenie cu acest instrument minunat”, a declarat Alexandru Tomescu în 2018, atunci când a câștigat concursul național pentru atribuirea viorii.
„Îmi place muzica la infinit”
Ion de la Cruce știe multe lucruri despre tânărul violonist român, pe care îl admiră, conștient fiind că, deși împart aceeași pasiune pentru muzică, aparțin unor genuri și culturi muzicale diferite. „Eu aș vrea să cânt cu oricine din lumea asta, că mie îmi place muzica la infinit. Mi-ar plăcea și să simt care e diferența dintre o vioară normală, o ceteră și o vioară profesională”, mai spune ceterașul din Poienile Izei. Nu-i vorbă că la ei, la moroșeni, „horile” (n.r. - cântecele) se învață din leagăn. „De prunci învățăm a cânta”. Și el, Ion Ilieș, stră-stră...-stră-nepotul nobilului Ilieș din Rozavlea, întemeietorul așezării din Poienile Izei, ține cetera în mână de pe la 6 ani. La 15 ani - deja cânta la nunți. Azi e cel mai vestit din satul lui, propus pe o listă scurtă de păstrători de tradiție, pentru a intra în patrimoniul imaterial UNESCO, ca „tezaur uman viu”. A cântat prin toată România și prin toată Europa. Îl întreb pe unde-a fost și el zice „peste tot; și la Versoix, acasă la Regele Mihai, am fost, în anul 1993. Șî lui i-am cântat, acasă, șî tare i-o plăcut. Ia, stăteam lângă el numai la așa distanță cum stau acum cu dumneata”. Îl întreb de unde crede el că vin toate horile Maramureșului? „De la strămoșii noștri, dacii liberi”, îmi răspunde. „Că aici la noi or trăit dacii liberi. Și noi țânem multe legende și obiceiuri ca pe vremea lor. Și să vă mai zâc ceva: bunicul meu o fost ultimul țăran dac de prin locurile acestea. Era mândru tare de asta și purta pletele lungi, alăturea cu umerii (n.r. - lung până la umeri), și să îmbrăca numai cu haine de-ale noastre, țăsute de bunica, la hiară (n.r. - război de țesut). Șî eu de la el știu toate câte le știu”.
Antonio din Cremona şi lucrul mâinilor lui
Antonio Stradivari (1644-1737), lutierul din Cremona, a făcut 1.100 de viori, din care 600 sunt identificate azi, unele în muzee, dar cele mai multe în mâinile unor mari violoniști. O astfel de vioară există și în România. Una originală. Pentru că, de-a lungul timpului, s-au făcut milioane de copii după cele lucrate de lutierul italian. De ce sunt perfecte? Există multe supoziții și legende. Unii spun că lacul cu care le dădea meșterul avea o compoziție unică. Alții - că lemnul era cel mai important (și aici, să adaug că pe lângă legendele despre originea lui din Carpați, fie din acea Vale a Talianului despre care vorbește și Ion de la Cruce, fie de pe partea cealaltă a Carpaților Orientali, dintr-o pădure de pe lângă Putna; fie din Munții Balcani). Dar Emiliano Sacconi, un lutier contemporan care a studiat câteva sute dintre viorile Stradivarius care au ajuns până la noi, spune că singurul „secret” este „lucrătura”, adică modul special în care Antonie, cremonezul, a lucrat lemnul, dându-i forme și virtuți speciale.