de Andrei Dicu şi Adrian Barna
Când amintești azi de Clejani, te gândești instinctiv la cunoscuta formație de muzică lăutărească, faimoasă pentru unii, mai degrabă controversată pentru alții. Dar, înainte de Viorica și Ioniță, localitatea giurgiuveană Clejani avea o cu totul altă tradiție... Știu că pare greu de crezut, dar... era o „fabrică” de cărturari. Iar toate acestea s-au datorat, acum 150 de ani, unui aventurier de origine sârbă, în jurul căruia s-au țesut multe legende.
Școala, înființată de Alecu Villara și preluată de un aventurier sârb
Școala din Clejani a fost înființată în anul 1834, de Alecu Villara, în timpul domniei lui Alexandru Ghica, pe vremea căruia apăruseră mai multe instituții de învățământ, în provincie. Vorbim despre prima școală rurală din această zonă a țării, căreia Comisul Villara i-a pus bazele „pentru a învăța copiii carte și cântări” și care, din 1839 dobândise deja notorietate, pentru că acolo veneau și alți tineri din comunele învecinate, care visau să devină „logofeți sau cântăreți”. Adevărata perioadă de înflorire a început, însă, după 1853, când maiorul sârb Mișa Anastasievici a cumpărat de la Alecu Villara moșia Clejanilor, unde și-a înălțat un palat după modelul celui imens pe care îl avea la Belgrad. Anastasievici a clădit la Clejani o școală nouă, pe care a întreținut-o pe cheltuiala sa. Cel mai important aspect este, însă, acela că Institutul de băieți „Maior Mișa Anastasievici” de la Clejani a fost prima școală de arte și meserii din Principatele Române. Din nefericire, din acest edificiu, astăzi au rămas doar ruinele...
Peste 150 de elevi, din toate mediile sociale
Scriitorul George Pavelescu, fost elev al acestei instituții, a scris în volumul său de amintiri, publicat în 1911: „Cu toate că era străin, noului proprietar îi clocoteau în suflet simțăminte nobile. Nu era român, dar îi întrecuse pe români. S-a arătat demn de marea ospitalitate dobândită pe pământul românesc”. Finalizarea construcției școlii s-a încheiat abia în 1864. Era o construcție trainică, având zece încăperi mari și cinci mici, pe o suprafață de 650 de metri pătrați. Existau două dormitoare mari pentru școlarii interni (cei care locuiau chiar acolo), cu 32 de paturi de fier, două camere de clase, fiecare având 16 bănci de lemn, o infirmerie cu şase paturi de fier, o sală de sufragerie și meditație și o cameră care funcționa ca bibliotecă și cancelarie, o baie comună și o spălătorie de haine. Celelalte încăperi le erau destinate institutorilor. În spate, funcționau bucătăria, un cuptor de pâine și o cămară pentru păstrarea legumelor, pe timp de iarnă. Anual, școlarii interni erau, în general, în număr de 32, iar cei externi, 120. Și mai interesant este faptul că elevilor externi, care erau săraci și nu izbutiseră să devină interni, proprietarul le procura cărți și toate lucrurile trebuincioase pentru școală și pentru întreținere.
40 de bursieri, anual, profesori universitari și preoți, rodul investiției
În fiecare an, școala de arte și de meserii avea în jur de 30-40 de bursieri externi, care erau întreținuți din banii maiorului, care scotea din buzunar 27.880 de galbeni, în fiecare an. Rezultatele înregistrate la finalul fiecărui an școlar sunt mărturia faptului că, pe atunci, la Clejani se învăța carte, iar cuvântările elevilor distinși și rapoartele delegațiilor Ministerului Instrucțiunii, publicate în Monitorul Oficial, dovedesc grija deosebită pe care o avea Anastasievici pentru școala sa. Prețuirea de care se bucura în rândurile oamenilor mari ai țării a făcut ca Școala din Clejani să fie deseori vizitată de marii promotori ai învățământului din România, printre care și Titu Maiorescu. Potrivit lui Victor Brătulescu, scriitor și istoric de artă „dintre elevii școlii din Clejani, mulți au ajuns oameni mari, profesori universitari, ca V. Niculescu, sau juriști de seamă, cum a fost Scarlat Popescu”. De asemenea, o generație de preoți și de învățători din ținutul Vlașca i-au datorat știința de carte maiorului sârb.
Dincolo de scris, citit și religie, se studiau fierăria, rotăria și cizmăria
Dacă despre prima școală, înființată de Villara, nu au rămas date referitoare la rezultatele obținute de elevi, în schimb, din timpul „mandatului” lui Anastasievici există informații. Mai mult, se menționează că la instituția respectivă, dincolo de faptul că se studiau cititul, scrisul, noțiunile de calcul, muzica și - foarte mult - religia (asupra acestui aspect vom reveni!), în plus se învățau și meserii utile satului, precum fierăria, rotăria și cizmăria. Peste numai un deceniu de la momentul achiziționării sale de către maior, școala a înființat o secție specială de meserii, devenind prima instituție de acest gen, din ținutul Vlașca. Vorbind despre comuna Clejani, se cuvine să menționăm și faptul că, tot grație eforturilor lui Anastasievici, în satul aparținător, Podul Doamnei, la 10 decembrie 1882, s-au deschis cursurile primei școli primare comunale mixte. Primul învățător, Demetru I. Găsceanu a avut 55 de copii înscriși la cursuri, dar numai 34 dintre aceștia au frecventat orele de clasă.
Învățătorii, aduși de la București, Giurgiu și Kladovo
Cadrele didactice erau aduse, în general, din orașele aflate în apropiere, adică de la București și de la Giurgiu, pentru că, din Clejani sau din zonele limitrofe erau greu de găsit oameni în măsură să-i învețe carte pe micuți. Interesant este că, spre exemplu, la „studiul cifrelor”, adică la matematică, Mișa a apelat și la profesori sârbi, îndeobște din orașul dunărean Kladovo. Aflat „peste drum” de Turnu Severin, Kladovo devenise practic un orășel românizat, pentru că majoritatea locuitorilor cunoșteau limba noastră, grație relațiilor comerciale cunoscute dintre cele două părți. De altfel, românii ajunseseră să numească orășelul respectiv „Cladova” sau „Cladovă”...
Mișa Anastasievici, omul care l-a adus în secret pe Carol I
Destinul lui Mișa Anastasievici s-a împletit cu acela al României. Înființarea acestei școli a contat enorm, în condițiile în care, chiar și după Revoluția de la 1848 (care a însemnat nu doar o renaștere istorică, dar și una spirituală și mai ales culturală), învățământul din Țările Române încă „scârția” serios. Dar, parcă sârbului i-a fost menit să apară, ca din senin, pe meleagurile noastre. Încă din perioada premergătoare revoluțiilor europene de la 1848, Mișa a obținut concesiunea pe 9 ani a ocnelor de sare din Țara Românească, iar ulterior, din pricina luptelor pentru putere care măcinau Serbia, s-a mutat definitiv pe meleagurile noastre. Aici, până să cumpere de la boierul Alecu Villara moșia Clejani, unde a refăcut școala, a achiziționat și a concesionat mai multe terenuri. A devenit ulterior unul dintre marii armatori europeni, iar, în 1866, unul dintre vasele fluviale ale lui Mișa l-a adus, în mare secret, la Turnu Măgurele, pe un „anume” Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, mai exact pe cel care avea să devină inițial Principele și ulterior Regele Carol I al României.
L-au cântat bătrânii lăutari
Potrivit aceluiași Victor Brătulescu, care a publicat în anul 1925, în „Revista istorică” a lui Nicolae Iorga, articolul „Maiorul Mișa Anastasievici”, „acesta se născuse în 1803 în Serbia, din părinți săraci, dar de tânăr devenise comerciant, iar la 30 de ani era deja un om ajuns. Un timp a stat alături de cneazul Miloș Obrenovici, care, în anul 1833 l-a făcut „căpitan pe Dunăre” și astfel a ajuns să dețină 74 de corăbii, cu care transporta sare”. În 1865, a fost printre acționarii primei societăți anonime române, înființate la 28 noiembrie, pentru monopolul tutunului. Anastasievici s-a implicat chiar și în luptele politice din Serbia, susținând familia Caragheorghevicilor împotriva Obrenovicilor, care îl ajutaseră să facă avere. La 1868, după asasinarea lui Mihai Obrenovici, a încercat să-l pună pe tron pe ginerele său, Garașanin, dar nu a izbutit și s-a retras la Clejani, unde a trăit până la moarte. A fost căsătorit cu Cristina, în cinstea căreia, în anul 1857, a ridicat pe Neajlov moara de apă „Fântâna rece”. A avut patru fete și un băiat. Pentru ginerele Garașanin a înălțat la Belgrad un palat cu 365 de camere, pe care l-a dăruit apoi statului sârb și care este acum clădirea Universității. După ce a făcut o mulțime de acte de caritate, împrumutând chiar și visteria Moldovei, cu 2.500.000 de lei vechi, a murit aproape sărac, în 1885, la București. Pe „maior Mișa” l-au cântat bătrânii lăutari din Clejani, iar în cântecele lor povesteau despre bogăția lui Anastasievici și despre cum a fost prădat, într-o noapte, de haiducul Mihalea, care se prefăcuse că este un negustor de grâne.
Biserica a fost construită în completarea școlii
Spuneam că la școala din Clejani studiul religiei ocupa un rol foarte important. De altfel, Anastasievici era un tip conservator din acest punct de vedere și considera că școala trebuie să se desfășoare la „umbra” bisericii. Din acest motiv, a hotărât să facă o nouă investiție, într-un lăcaș de cult. Biserica „Sfinţii Mihail și Gavril” este o construcție impunătoare, de culoare albă, cu o turlă-clopotniță ascuțită, cu ceas. În zilele noastre, în fața bisericii este amplasat bustul ctitorului, străjuit de steagurile României și Serbiei. Deasupra ușii, se află pisania scrisă în chirilică și în românește, care arată că biserica a fost zidită în vremea lui Cuza Vodă, mai exact în 1864, „de proprietarul moșiei Clejanii și cetățeanu Belgradului din principatul Serbiei, maiorul Mișa Anastasievici”. 120.000 de galbeni a costat ridicarea acestei biserici, realizată în stil gotic și împodobită cu 30 de icoane de pictorul religios Gheorghe Tăttărăscu. Candelabrele argintate au fost comandate la Viena, unde au fost confecționate și stranele, din lemn de nuc din livada de la Clejani. Pardoseala este din mahon și marmură de Carrara. Construirea lăcașului de cult a făcut atâta vâlvă în acea vreme, încât la sfințirea bisericii a participat însuși Mitropolitul Nifon.
Un tunel secret, între... sala de clasă și lăcașul de cult?
Construcția bisericii în apropierea școlii a dat, însă, naștere unor incidente. De-a lungul timpului, s-a crezut că o mare parte a averii fabuloase a filantropului sârb s-ar putea afla ascunsă undeva în apropiere. Bătrânii spuneau că există un tunel săpat între fostul conac, școală și biserică. Pe vremuri, căutătorii de aur au săpat după aurul maiorului, dar nimeni nu a găsit ceva. Când comuniștii au construit IAS-ul din sat și au descoperit un stâlp de piatră, au crezut că acesta indică locul unde fusese ascunsă comoara. Drept și prin urmare, au intrat cu buldozerul în stâlp și au scormonit, disperați, pământul, dar a fost în zadar.
Incidentul trist provocat de neatenția muncitorilor
Maiorul sârb a fost înmormântat în biserica din Clejani. Trupul său a fost îmbălsămat de doi medici legiști austrieci și apoi a fost adus în satul în care Anastasievici își desăvârșise opera și depus în cavoul bisericii de aici. O fereastră din geamul de cristal care acoperea sicriul a permis ca multă vreme să poată fi observat chipul neschimbat al omului de afaceri. Se pare că în anul 2005, muncitorii aduși de preotul paroh cu scopul de a muta sicriul au crăpat geamul ermetic care acoperea trupul lui Anastasievici. Aerul care a pătruns în sicriu după mai bine de 100 de ani a condus către formarea condensului și la imposibilitatea de a mai zări figura maiorului, astfel că mai târziu, fereastra a fost vopsită în negru.
Minunea din biserică s-a petrecut în 2014
Destinul inedit al artizanului școlii de la Clejani n-avea cum să nu fie completat de o minune... În anul 2014, chipul celui care a făurit atât instituția de învățământ, cât și biserica a apărut pe unul dintre pereții lăcașului de cult. Pentru că, la început, nu le-a venit să creadă, localnicii au încercat să văruiască locul. Însă, totul a fost în zadar, iar chipul maiorului Mișa a apărut din nou. „Această apariție este un semn divin. Am văzut fața maiorului Mișa în criptă și este foarte asemănătoare. La fel cum seamănă și cu tabloul din biserică. Eu cred că este un semn, vrea să ne transmită ceva. Probabil că sufletul lui este încă prezent aici”, a declarat o localnică pentru o televiziune de știri. De altfel, bătrânii satului susțineau in corpore că este vorba, într-adevăr, despre un semn divin, chipul lui Mișa Anastasievici apărând chiar deasupra locului în care acesta obișnuia să stea în biserică.
Alexandru Ioan Cuza şi-a cunoscut viitoarea amantă la Clejani
Petrecerile pe care Anastasievici le dădea la Clejani țineau câte o săptămână. De obicei, acestea aveau loc de ziua maiorului și de culesul viilor. În afară de rudele venite din Serbia, oaspeții obișnuiți erau profesori universitari din București, precum cunoscuții Eufrosin Poteca, Zalomit, Orăscu, Tell și Simion Marcovici. Printre oaspeții de seamă s-au numărat și Alexandru Ioan Cuza și Carol I, ultimul chiar dorindu-și să cumpere moșia. Se spune că la una dintre aceste petreceri Cuza Vodă a întâlnit-o pe Maria Obrenovici, descendentă a familiei cneazului sârb care l-a ocrotit, inițial, pe Mișa Anastasievici. Din păcate, momentul n-a fost deloc unul de bun augur, deoarece, în scurt, timp, Maria i-a devenit amantă Principelului care tocmai realizase ceea ce numim astăzi „Mica Unire” și, ulterior, a contribuit la decăderea lui Cuza și a dus chiar la abdicarea acestuia.
Margherita, „mai“ celebră decât şcoala
„Ce am fost și ce am ajuns”, zice o vorbă din bătrâni. Dincolo de efervescența culturală care anima Clejaniul, astăzi, localitatea este celebră doar grație tarafului. Și ca și când n-ar fi destul, lăutăria a fost completată de recentul scandal cu Margherita, despre care părinții au recunoscut, până la urmă, că a consumat droguri. Taraful din Clejani merită aprecieri pentru anumite acte artistice. Dar dincolo de acestea, considerăm că este trist și, din păcate, simptomatic ca în spatele unor lucruri frumoase să se ascundă realități triste, ilegale și bolnăvicioase. Clejaniul a fost un spațiu cultural deosebit. A fost!