de Valentin Țigău
Dacă tot a fost Bacalaureatul, atunci sigur s-au dat lupte grele și la Limba și Literatura Română. Iar elevii, musai, au trebuit să treacă și prin opera marelui poet Nicolae Labiș. Satul Poiana Mărului a avut norocul să intre în „istoria literaturii române” prin fiul său, Nicolae Labiș (1935-1956)... Poetul născut chiar în această acasă, pe prispa căreia am stat alături de Veronica Pășcănuț, 83 de ani, prietena din copilărie a omului de litere.
„Prin clasa a IV-a, scria poezii. Și tare-i plăcea să recite”
Asociem numelui lui Labiș pe cel al localității sucevene Mălini. De fapt, locul primilor săi ani de viață a fost câțiva kilometri mai încolo, la Poiana Mărului, unde încă se păstrează casa bătrânească, cu zidurile și tocăria date cu vopsea albă, cu prispa înaltă, așezată pe „tălpi” de piatră de râu. În curtea largă, în care azi două capre și-au făcut teren de joacă, poți să auzi zvon de copii, dacă închizi ochii. Între ei, un băietan cu ochi inteligenți și-o fetișoară cu cozi împletite. Dând timpul pe repede înapoi, Veronica ne face loc în poveste.
O întreb, firesc, cum era în vremea aceea în care și ea, și poetul se jucau ori învățau împreună? „Eeei... Dar cum să fie, dacă noi am copilărit «la un loc», am învățat la școală cu dânsul, am stat în bancă cu el, eram foarte buni prieteni... Prin clasa a IV-a, el scria poezii. Și tare-i plăcea să recite. Avea el o poezie care-i plăcea: «Noi vrem pământ», de George Coșbuc. Și-o recita în felul lui. Se uita lung, ia, așaaa, și-avea figura aceea a lui...”. Blânda mătușă Veronica de azi râde frumos la amintirea băiatului cu ochi mari, care recita poezii chiar de pe treapta de sus a scării ce duce spre prispa azi prăvălită ușor într-o parte. „Nelucu o fost băiet bun, cuminte... Și deștept... Și făcea poezii singur!”. Și mândri mai erau de el părinții lui, învățătorii Eugen și Ana-Profira Labiș.
„Când s-o făcut «Moartea căprioarei»”
Bătrâna dă de pe frunte la o parte o șuviță de păr argintat și continuă rememorarea acelor zile: „D-apoi, în curtea asta, noi ne jucam de-a războiul. Eram copii mulți, băieți, fete. Dar el era mereu personajul cel mai important. Era ori Ștefan cel Mare, ori Mircea cel Bătrân. Și unii dintre noi erau soldați turci și când prindea pe unul, apoi îl pedepsea rău”... De la războiul din jocul copilăriei, cu un oftat, Veronica Pășcănuț trece la amintirea mai dureroasă a „războiului cel mare”. „Și-atun- cea când cu războiul, tata o fost prizonier la ruși. Trei ani n-o vinit acasă după război. Și dânsul ne întreba, când intram în clasă: «Aveți caiete?». Și rupea din caietele lui și ne dădea foi nouă, ca să avem pe ce să scriem. Că nu aveam pe ce. De unde să avem? Că biata mamă n-avea cu ce să ne cumpere caiete, cărți. Că pe-atunci... o fost foarte foarte greu. Și-atunci domnul Labiș, tatăl lui Nelucu, se ducea la vânătoare, în pădurea asta de-aici din spate... Când s-o făcut «Moartea căprioarei», uite aici, în pădurea asta s-o făcut!”. Mătușa Veronica spune „când s-o făcut «Moartea căprioarei», ca și cum e un lucru de la sine înțeles că a fost o punere în scenă a Universului, ca-n „Miorița”. Ori poate ca-n „Baltagul” lui Sadoveanu?! Ca și cum ar fi fost o rânduială a Universului ca tocmai el, copilul născut sub Stânișoara, să scrie acest poem emblematic. „El, Nicolae, se ducea cu domnul Labiș la vânătoare și-apoi vinea acasă și era tot supărat... Că nu trebuia să moară iepurele, o căprioară sau vreo pasăre pe care-o vâna tată-su... Era mereu tare supărat în sufletul lui. Și-apoi, doamna Labiș o striga pe mama, uite-aicea, la gard: «Victoria, ia vino-ncoace să-ți dau și ție o bucată de carne, că tu ce faci de mâncare la copii, azi?».” Aflu că familia învățătorului Labiș era „tare cumsecade”, că „erau un soi de oameni prietenoși; nu erau oameni mândri”, argumentând: „Domnul Labiș se încălța cu opinci, așa, ca noi, ceștilalți din sat...” Modelul tatălui l-a luat și copilul. „Nu se ținea că-i băiet de profesor și noi copii de țărani”, zice. „Și-apoi, se ducea la stână la Gheorghe Panțâru - foarte mult îi plăcea lui la stână -, se ducea în vacanță să dea el oile la strungă. Era harnic și făcea toate treburile și-acasă”.
Femeia mai zice că tânărul Labiș ținea foarte mult la fetele de pe ulița lui, cele cu care împărțise zile albe și negre, în copilărie. Avea el un sfat pe care obișnuia să li-l dea, când se făcuseră mai mărișoare: să caute să meargă mai departe la școală, „că dacă vă măritați, să vedeți ce vă fac eu când mă întorc acasă”. Dar, zice oftând, „nu ne puteau ține părinții pe toți la școli”. Vorba asta, cu măritatul, îi aduce aminte că și ea s-a căsătorit devreme. „Omul meu era șofer și s-o dus la Fălticeni (Labiș era atunci la liceu), la încărcat cu bușteni și s-o întâlnit cu... domnul poet... Nicolae Labiș. Și el l-o cunoscut, că doar pe-atunci nu erau atâtea mașini câte sunt acum. Și-au vorbit și omul meu l-o adus acasă. Dar el n-o vrut să meargă în cabină, cu șoferul. Nuuuu... I-o zis: «Pe mine mă sui deasupra, ca să văd eu tot satul meu, dintr-un capăt într-altul». Și când or ajuns, au venit amândoi la mine: «Că doar eu ți-am spus să fii atentă cu cine te măriți. Că dacă nu te duceai după un om bun, vedeai tu ce bătaie îți dădeam eu ție! Că v-o trebuit să vă măritați repede, nu v-ați mai putut ține de școală...»...” În celălalt capăt al ogrăzii, se deschide poarta de la stradă. Un băiețel și-o fetiță - poate chiar nepoții Veronicăi - intră ținându-se de mână... „Iaca, povestea asta o spun eu la nepoți și la strănepoți. Și dumneavoastră v-o spui, că m-ați întrebat de cum o fost odată cu domnul poet Nicolae Labiș”.
Muzeul din Mălini
La o aruncătură de băț de Poiana Mărului, în satul Mălini, se află a doua casă a familiei Labiș, devenită muzeu memorial. Aici, poetul și-a petrecut o parte din anii tineri. Paznic peste verb și metaforă este acum Ioana Hopulele, îndrăgostită de tânărul magician al cuvintelor. Am parcurs și noi traseul muzeal, alături de ea: „Casa este cu două camere - dar am să spun așa cum spunea mama poetului: două dormitoare. Una devenea sufragerie doar dacă nu erau băieții acasă sau dacă nu erau fetele acasă. Mai avem o bucătărie, o cămară și un hol. Acum, într-una dintre camere este toată opera poetului, autorul «Primelor Iubiri» și-al... Morții acelei căprioare... Un poet extraordinar și e păcat că a avut o existență pământeană atât de scurtă, de doar 21 de ani. Versurile lui au o sonoritate excepțională. A prins vremuri tulburi, un război cumplit, la doar 9 anișori, foamete, secetă - toate astea l-au marcat, l-au maturizat mult. O spune foarte frumos în versuri: «Prieteni dragi, n-am încă barbă,/ Deși mustăți aveam cândva,/ Chiar dacă barbă n-am, e dusă/ De mult copilăria mea./ Ea s-a uscat în ani de foame,/ A fost ucisă în război./ Și totuși, când vă văd, prieteni,/ Devin din nou copil, ca voi»”. I-a fost recunoscut, după moartea prematură, meritul de a fi întinerit poezia română. Eugen Simion l-a numit pe Labiș „buzduganul unei generații”. El este, dacă vreți, deopotrivă, Rimbaud și Maiakovski al nostru.