de Sorin Dumitrescu şi Adrian Barna
Carantina impusă din cauza noului coronavirus nu este prima din istorie. Epidemiile au afectat omenirea dintotdeauna. Unele, precum epidemiile de ciumă, au fost de necontrolat timp de sute de ani din cauza lipsei cunoștințelor despre mecanismele de răspândire a bolii. Puși în fața unor asemenea tragedii, oamenii au recurs - uneori în mod corect, alteori în mod greșit - la carantină, un instrument care încearcă să distanțeze subiecții susceptibili de a contracta și de a transmite boli virale sau bacteriene care se răspândesc ușor. Carantina a fost folosită în mai multe rânduri, dar absența datelor despre răspândirea bolilor în cele mai vechi timpuri a făcut ca eficiența acestei măsuri să fie drastic limitată. În lupta cu pandemia de COVID-19, două dintre măsurile cele mai importante pe care autorităţile le-au adoptat acum, pentru a preveni răspândirea coronavirusului, sunt izolarea și carantina.
A fost impusă pentru prima dată în anul 583, în perioada epidemiei de lepră
Conform cărții „Cucerirea bolilor epidemiologice”, de Charles-Edward Amory Winslow, carantina a fost utilizată pentru prima dată în istorie în timpul epidemiei de lepră din Lyon, în 583. Autoritățile religioase ale orașului au ordonat izolarea locuitorilor cu lepră. În anul 644, regele Lombardiei, Rothari, a stabilit prin edict măsura izolării bolnavilor. În secolele următoare, multe țări europene au urmat acest exemplu, iar în anul 1200 existau deja aproximativ 19.000 de „colonii de leproși” sau „leprozerii” pe tot continentul.
Ciuma bubonică din secolul al XIV-lea
Până la apariția ciumei bubonice sau a ciumei negre, termenul de carantină nu exista. Cuvântul a apărut în Veneția, când a început să fie folosit în mod oficial. Termenul provine de la „quaranta giorni” („40 de zile”), perioada de izolare impusă echipajelor ce veneau de peste mări. De ce 40 de zile? Este greu de găsit o explicație științifică. Este posibil ca venețienii să se fi inspirat din Biblie, de la numărul de zile petrecute de Iisus în deșert. După unele estimări, în timpul acestei epidemii au pierit 30 de milioane de oameni. În fața unor teorii care atribuiau vina „aerului rău” (teoria miasmelor) sau otrăvirii deliberate, autoritățile habar nu aveau ce să facă pentru a opri îmbolnăvirile. De obicei, tot ce făceau liderii orașelor pentru stoparea ciumei erau menținerea curățeniei în localități și prigonirea minorităților. După faza devastatoare din timpul Morții Negre, ciuma s-a mai întors în unele părți ale Europei, lovind diverse comunități la fiecare cinci sau zece ani. În tot acest timp, europenii au învățat mai multe despre modul în care această epidemie se răspândea și despre pericolul pe care cei infectați îl reprezentau pentru restul populației. Aceasta a determinat unele orașe să adopte măsuri stricte împotriva celor bolnavi. De exemplu, când ciuma a lovit orașul Milano în 1374, autoritățile au ordonat ca toți bolnavii să părăsească orașul „și să trăiască fie în bordeie, fie în pădure, până când vor muri sau se vor recupera”, potrivit cărții „Secolul al XV-lea: societatea în epoca ciumei”, de Jane Stevens Crawshaw.
Dubrovnik, orașul primei legislaţii despre carantină
Cu toate acestea, orașul Dubrovnik (pe atunci cunoscut sub numele de Ragusa), un port cu aproximativ 3.000 de locuitori de pe coasta Adriaticii, a făcut ceva cu totul diferit atunci când ciuma a început să apară din nou, în anul 1377. Dubrovnikul a fost primul oraș din lume care a elaborat și a implementat legislația cu privire la carantină. Documentele vremii dezvăluie o ședință care a avut loc la 27 iulie 1377. În acea zi, cei 47 de consilieri ai orașului au votat o serie de propuneri de combatere a ciumei. 34 au votat pentru adoptarea unei noi legi, care le interzicea celor care proveneau din zone infestate de ciumă să intre în Dubrovnik înainte de a petrece o lună pe Insula Mrkan sau în orașul Catvat, în scopul dezinfectării. Dubrovnik era un oraș care depindea de comerț, în special pentru alimente, astfel încât izolarea orașului de lume nu era o opțiune. Prin izolarea suspecților de ciumă în zonele din apropiere, autoritățile au sperat că ar putea limita infecția fără a opri comerțul. Această lege a fost urmată de o alta, votată de 44 de consilieri: „Locuitorilor din Dubrovnik le este strict interzis să îi viziteze pe cei care sosesc din zonele infestate de ciumă și care vor fi ținuți pe Insula Mrkan sau în Cavtat. Cei care îndrăznesc să le ducă alimente sau orice alte obiecte celor internați, fără permisiunea funcționarilor, vor rămâne și ei izolați acolo timp de o lună”, se mai arată în cartea lui Jane Stevens Crawshaw.
Cei care încălcau regulile erau pedepsiți aspru
Potrivit Medievalists, pentru a ajuta la aplicarea noilor reglementări, orașul Dubrovnik a angajat un cunoscut medic italian și doi chirurgi. Aceștia au fost artizanii unei alte inovații realizate în oraș în 1390: înființarea unui birou permanent de sănătate. Angajații acestui birou erau responsabili de punerea în aplicare a regulilor de sănătate și de pedepsirea celor care le încălcau. Pedepsele pentru încălcarea regulile puteau ajunge până la biciuire, arderea cu fierul înroșit și tăierea unei urechi. Succesul pe care orașul Dubrovnik l-a avut în controlarea ciumei a determinat și alte orașe, precum Veneția și Milano, să adopte măsuri similare. Măsurile de carantină le erau impuse atât călătorilor și comercianților care voiau să intre în orașe, cât și locuitorilor acestor orașe, atunci când ciuma afecta deja localitatea. Oamenii puteau sta în carantină și la domiciliu, dar cel mai adesea autoritățile au construit clădiri separate și spitale, pentru ca pacienții izolați să poată fi îngrijiți. Practica spitalelor de carantină și de ciumă s-a răspândit treptat în restul Europei în secolele al XV-lea și al XVI-lea.
Epidemia de febră galbenă din Philadelphia din 1793
Epidemia de febră galbenă a fost una dintre cele mai grave din istoria SUA. Această boală, numită în trecut și ciumă americană, este o infecție cauzată de virusul febrei galbene. Unul dintre orașele care au suferit această epidemie a fost Philadelphia, între august și noiembrie 1793. Unele orașe din apropiere, precum New York și Baltimore, au impus carantina asupra tuturor mărfurilor din Philadelphia.
Epidemia de variolă din Brisbane din 1881
În 1881, orașul australian Brisbane a suferit o epidemie severă de variolă. Guvernul a decis să trimită sute de oameni la North Head, un centru de carantină. Adevărul este că această carantină a fost eficientă din punct de vedere medical, dar a provocat indignare pentru că instituția nu a tratat pacienții în mod adecvat și le-a ignorat nevoile de bază.
Izolarea la domiciliu în timpul gripei spaniole
În general, bolile și epidemiile au forțat guvernele și instituțiile medicale să se asigure că populația poate fi pusă în carantină în condiții decente. În 1830, orașul New York a interzis accesul în port navelor care transportau bolnavi de holeră. Un alt exemplu clar a fost epidemia așa-numitei gripe spaniole. Între anii 1917 şi 1919 au fost închise școlile, activitatea politică s-a oprit și, bineînțeles, s-a instituit izolarea la domiciliu pentru milioane de oameni.