de Simona Lazăr

O întâlnire cu mătușa Ioana Pleș din Ieud, zisă și „Le’ Ioana a lu’ Gănău” (că-n Maramureș nu-i familie să nu aibă porecla ei, iar oamenii mai mult după aceasta se cunosc unii pe alții decât după numele lor din „buletin”), este o plăcută „alunecare” într-o carte cu amintiri din copilărie. Copilăria celor care am trăit la țară, măcar în vacanțe, în orice parte a României ar fi fost asta. Dar și copilăria acelora care au citit măcar câteva fragmente din „Amintirile...” nemuritorului Ion Creangă.

Tradiții și nostalgii

Ce i-a determinat pe cei din neamul „lu’ Gănău” să-nființeze un muzeu etnografic în casa lor bătrânească, ridicată acum 200 de ani? Mai multe au fost motivele - și toate demne de luat în seamă. Mai întâi s-au gândit că, decât să dărâme casa și bucătărioara ei de vară, ori să arunce obiectele de care s-au folosit o viață și ei, și generațiile din trecut, mai bine era să le păstreze; iar dacă le-au păstrat, să le dea și-un rost. În al doilea rând, plecând tinerii satului spre oraș, copiii acestora din urmă ajunseseră să nu mai știe care erau uneltele, ori blidele, ori traiul oamenilor de odinioară. Și-n al treilea rând că fiind el, Maramureșul, destinația turistică numărul 1 a României, mulți drumeţi se arătau interesați de cum a fost odată viața lor, cu bune și cu rele, dar mai ales cu multe tradiții și nostalgii. Așa s-a ivit pe harta Maramureșului Muzeul Etnografic al familiei Pleș din Ieud.

„Se pune în râu, la topit”

Și pentru că un muzeu etnografic trebuie să „vorbească” și despre meșteșuguri, și având ei în casa cea mare și războiul cel vechi de țesut, dar și multe unelte pe care le foloseau femeile pentru a pregăti firul de țesut - fie el de lână ori de cânepă -, un punct aparte în povestea casei din Ieud îl constituie „drumul cânepii”. Un drum... scurticel, dacă te gândești că e totul „adunat” acolo, în ograda casei-muzeu. Le’ Ioana a lu’ Gănău a obținut autorizație să cultive cânepa pe o palmă de pământ, chiar sub ferestrele bucătăriei de vară, pe lângă care a așezat alte unelte folosite în prelucrarea și pregătirea ei pentru țesut. Iar aici, turiștii - mai mari sau mai mici, pentru că muzeul din Ieud e preferat de școlile care fac excursii documentare în satele maramureșene, în săptămâna „Școala altfel” - află chiar de la Le’ Ioana povestea cânepii. „Sunt Pleș Ioana, porecla: lu’ Gănău și vă povestesc cum era înainte de vreme cu prelucratu’ cânepii, în Ieud. Așa o fost pă vremuri, în orice caz, până acum 20-30 de ani, dar eu, de când m-am deșteptat, tăt am lucrat cu cânepa. Am făcut față de masă, lepedeauă (n.r. - covertură), am mai făcut și de vândut cine-o avut nevoie, dar m-am ocupat și n-am lăsat sămânța de cânepă și de aia încă o mai am. Ba, mai ales, că mai am și Muzeul, și arăt și la altă lume, și la copii... Asta-i cânepa. După ce să culege, să pune în râu la topit, să usucă și aici să meliță. La cânepă, îi trebuie foarte multă căldură când să meliță, să cadă puzdăriile (n.r. - mizeriile). După ce să meliță, apoi să trage pân’ perie. Aicea, să-mpărțăm pe categorii. Categoria întâia să face fuior, care să folosea la cămeși sau la față de masă de sărbători, categoria a doua îi zice «trăsuri»; trăsurile să folosăsc la lepedeu sau cearceaf de cânepă. Iar categoria a treia să cheamă câlți. Câlții îi foloseam la saci pentru cartofi, pentru farină (n.n. - făină), la ce era nevoie”.

„Este singurul material pe care nu-l rod șoarecii și moliile”

De lucrat cu cânepa e mai greu decât cu lâna, zice Le’ Ioana. „Lâna e mai uniformă. Aici, la cânepă, mai este câte o viță din aceea mai groasă și trebuie avut grijă. Uite, mai sunt puzdării... Dar, cum voi arăta la pânză, e foarte rezistentă - singurul material pe care nu-l roade nimica, nici moliile, nici șoarecii, nimică”. Mătușa din Ieud istorisește mai departe cum se făcea firul ăsta de o culoare incertă și foarte aspru, de ajungea moale și alb. „Cânepa, la soare, se albește. Bumbacul, mătasea, la soare, se gălbenesc. Dar cânepa, pe vremuri, așa se albea: tot se muia în apă și se-ntindea la soare... Zi după zi, cât era cald, se muia de câte patru-cinci ori și să punea la soare... Dar să vă zâc ce mai făceam: aicea, se toarce și apoi se pune pe rășchitori, să rășchie. Făceam așa mai multe torturi - așa se zâce -, ca un fel de sculuri mai mare și, după ce se împle, se leagă pă trii locuri - de o parte și de alta și aicia în cruce - șî să lua jos de pe răchitori șî s-adunau mai multe torturi și să fierbeau cu cenușă, că pă vremuri nu era dero și săpun, ca acuma. Să fierbeau torturile de cânepă în ciubăr, cu cenușă șî cu leșie”. Partea asta doar ne-o povestește, după care ne duce dinaintea altor unelte: vârtelnițele pentru depănat: „După ce-i spălat, fiert, se pune pe vârtelniță șî să deapână. Demult, de depănat depănau copiii și bătrânii... Aicea să fac țăghii. Țăghiile sunt ca niște țevi mititele pe care punem firul de lână, ori de cânepă, ori de bumbac, de pus în suveică, la țăsut. Iar de țăsut numai femeile țăsau. Asta-i munca lor”.

„Țăsam și legănam”

Aici se sfârșește povestea prelucrării firului de cânepă, dar nu și „drumul cânepii”. Ca să aflăm ce se întâmplă mai departe cu firele acestea, împărțite pe trei categorii, intrăm cu Le’ Ioana în casă, unde, în mijloc, tronează războiul de țesut... „La noi să zâci «chiară». Războiu ăsta de țesut e foarte vechi, poate și de 200 de ani. La fiecare casă erau și câte două războaie, «hieri» ori «chiare», cum zâcem noi. Unde erau mai multe fete, țeseau și cu cânepa, și cu lâna. Mamele făceau haine și fetele făceau zăstre: țoluri (n.n. - preșuri), șterguri (n.n. - prosoape). Dar mai înainte de-a țese, în Postul Crăciunului, să făceau șăzători, ca să toarcă cânepa. Să adunau mai mulți la o casă șî pentru ca sî facă icononomie la luminat, că pe vremuri nu erau becuri, ca acuma, era «loampă» (n.n. - lampă) și nu să găsea petrol; ș-apăi s-adunau la câte la o casă chiar și 15 fete. Aducea fiecare, pe rând, petrol și câte un braț de lemne, ca să încălzască”. Abia după aceea, o dată firul tors, depănat și urcat pe țăghii (după cum bine ne-a explicat Le’ Ioana a lu’ Gănău), se nevedea și se torcea. Mătușa Ioana Pleș m-așază lângă ea, în „cheară”, să trăiesc preț de câteva minute taina aceasta a țeserii pânzelor. „Aicea lucrez eu cu materialu’ cela fin, cu fuiorul; fac față de masă cu model. Iaca, aici să rădică după țavă, la model. În același timp, lăgănăm șî copilul. Că eu, când eram tânără, așa făceam: țăseam și legănam. E greu de lucrat cu cânepa, dar materialul e foarte rezistent. Un rând de haine sau o față de masă sau un lepedeu de pe pat ținea la câteva generații, așa de rezistente erau. Și comode. Și cămășile de cânepă îs foarte comode. Vara e răcoare cu ele și iarna-i călduroasă, c-așa e cânepa. Și, iaca, vă văd că aveți cămașă de cânepă... să trăiască amintirea celei care a țesut în război firul și-a celei care a cusut cu arnici!”