de Andrei Dicu şi Adrian Barna
În plină pandemie, criză socio-economică, ne-am întors la... sufletul poporului român. Iar acesta este Mihai Eminescu, de care ne mai amintim doar la aniversări. Şi, uneori, nici atunci! Și totuși, revista „Taifasuri” vă oferă, în exclusivitate, un interviu cu „eminescofilul” Ion C. Rogojanu (medalion). Domnia sa vor- bește rar și este un privilegiu să-i treci pragul. A rezultat un univers pe care puteți să-l redesenaţi nepoților...
„Ca să-l înţelegi pe Mihai Eminescu, trebuie să-l citeşti!”
- Domnule Rogojanu, mai citeşte cineva Eminescu, mai ales acum, când avem de luptat cu o pandemie?
- Ca să citeşti şi să îl şi înţelegi pe Eminescu trebuie să ai o cultură bogată. Puţini sunt cei care s-au apropiat de el. Ca să pricepi cu adevărat de ce a scris un anumit lucru sau de ce a făcut o afirmaţie, la un moment dat, ar trebui să ai aceleaşi referinţe culturale. Nu trebuie să faci din el cine ştie ce subiect de presă.
- Ce critici literari sunt avizați în materie de Eminescu?
- Nu îndrăznesc să citez pe cineva sau să amintesc pe cineva, pentru că subiectul „Eminescu” este considerat depăşit pentru mulţi. Spunea cinic unul dintre scriitori că l-am scos din debara pe Eminescu, doar ca să îl actualizăm...
- Patapievici a zis!
- Da, Patapievici. Băiat bun! Dar, din punctul meu de vedere, în anumite situaţii, Patapievici a fost cam golgotier.
- Ce-i reproşaţi lui H.R. Patapievici, în acest sens?
- La un moment dat, era foarte pornit, apoi a lăsat-o baltă. În general, când este vorba despre cultura românească există alte intenţii, mai ales de diminuare: dacă a existat o literatură română? dacă avem oameni de talie mondială în ceea ce priveşte scrisul? Şi, legat de Eminescu, atunci când începi să vorbeşti despre el, a devenit un subiect minor.
- Cât de actual este Poetul Național, în vremea molimei?
- Cum să nu fie actual un om care a avut o deschidere universală? Ca să îl înţelegi pe Eminescu, trebuie să îl citeşti! Aşa ai să vezi de ce a scris ceea ce a scris şi ce l-a motivat. Nu întâmplător l-a apreciat un om de talia lui Titu Maiorescu, care nu a fost un terchea-berchea, ci un uriaş cunoscător de literatură europeană.
„Avea o vastă cultură europeană. Nu era un om mic!”
- Tinerii au nevoie de exemple...
- Nu sunt formator. Mulţi dintre cei care se apropiau de Eminescu o făceau fie pentru a se lăuda pe ei înşişi, fie că dădea bine aşa, să fii eminescofil sau eminescolog. Cele două nuanţe sunt asemănătoare, dar foarte diferite.
- Consideraţi că marketingul din jurul operei lui Eminescu a fost mai important decât valoarea operei sale?
- Nu. Marketing este ceea ce se întâmplă acum. Pe atunci nu era vorba despre aşa ceva.
- Ce „vinde” Eminescu, acum?
- Nu vinde nimic! El este cel care a gândit atunci nu ca să facă impresie, ci pentru că acelea au fost sentimentele lui. Eminescu avea o vastă cultură europeană. Nu era un om mic. Şi în desfăşurarea activităţii lui din acest domeniu citea şi gândea în câteva limbi străine.
O prietenie de oameni simpli cu Ion Creangă
- Mai seamănă trăirile noastre cu acelea pe care le încerca domnia sa?
- Dragostea este nemuritoare! Dar aprecierea sentimentelor ţine de limitările fiecăruia.
- Aţi donat peste 7.000 de volume de poezii şi de scrieri ale lui Eminescu pentru constituirea unei ample biblioteci, la Botoşani. Nu aţi primit măcar un salut?
- Un salut din... vechea Troie! Nu am făcut acest lucru pentru a primi ceva în schimb. La noi, nu actele de cultură care ajută la ceva sunt importante. Nu cred că la noi există un interes sincer faţă de Eminescu.
- Ce nu ştim din manuscrisele lui Eminescu despre... două entităţi - Caragiale şi Veronica Micle?
- Nu ştim că acest Caragiale, aşa fustangiu cum era, a avut o relaţie cu „coana” Veronica. La vremea aceea, toată lumea se aprecia în funcţie de relaţiile pe care le avea. Iar o femeie, în funcţie de cum arăta femeia. Ca şi acum, de altfel. (râde ironic)
- Ura dintre Caragiale şi Eminescu a apărut din acest motiv?
- Nu ştiu dacă era chiar aşa. Lui Eminescu nu îi plăcea atitudinea de pişicher a lui Caragiale.
- Este adevărat că a existat un mare conflict între ei pentru că Titu Maiorescu îl aţâţa pe Eminescu să intre în Francmasonerie, iar acesta nu voia, în timp ce Caragiale dorea, dar nu îl invita nimeni?
- În legătură cu această chestiune nu am dovezi. Ca să faci asemenea afirmaţii, trebuie să ai dovezi. Eminescu era deasupra coteriilor („coterie”, fr. = neol., clică, cerc). Nu era un tip de... gaşcă. Şi atunci era modern să fii mason, să ştie lumea că ţii cu unul sau cu altul. El nu era aşa. Nu puteai să îl atragi către ceva, din acest punct de vedere.
- Dar care erau discuțiile dintre „Mișu” și Ion Creangă?
- Şuetele dintre cei doi erau fireşti, aşa cum sunt cele dintre prieteni, în zilele noastre. Nu dezbăteau opere literare. Ca să poţi aprecia relaţia dintre ei trebuie să o priveşti din toate punctele de vedere. Creangă a fost un om cu o cultură deosebită. Prietenia dintre ei s-a bazat pe considerente culturale. Cu toate acestea, discuţiile dintre ei erau degajate. Vorbeau firesc. Aşa era şi lumea din preajma lor. Chiar şi Titu Maiorescu avea reputaţie de... fustangiu, de om căruia nu i-a scăpat nimic. Era un iubitor de frumos.
„Sunt convins că există poezii ale lui Eminescu care încă nu au apărut”
- Ce nu se ştie despre Eminescu?
- Multe. Oamenii aceştia erau fireşti la vremea lor. Nu se gândeau că posteritatea o să le analizeze gesturile şi o să discute despre relaţia cu Veronica Micle, dacă s-a întâmplat sau nu ceva între Eminescu şi ea. Veronica Micle era o femeie, din toate punctele de vedere. L-a iubit şi pe ăla, şi pe celălalt... Pentru Eminescu, cel care o adora altfel, Veronica a fost o uşoară deziluzie. Preocuparea lui Eminescu pentru femei era reală, dar nu era o obsesie. El aprecia femeia, chiar dacă aceasta era mai mult de moravuri uşoare.
- De ce a murit singur?
- Aşa s-a întâmplat. Mâine, toată lumea se va întreba de ce a murit Rogojanu, singur. Asta e situaţia!
- Povestea cu sifilisul este adevărată?
- Se poate. Dar nu ştiu dacă a murit de sifilis. Acestea sunt prezumţii.
- Există poezii postume ale lui Eminescu, care încă nu au apărut?
- Sunt convins că există.
- Aveţi aşa ceva în colecţie?
- Nu. Şi chiar dacă aş avea, nu aş vorbi despre asta.
- Cum ar fi trecut Eminescu peste izolarea din ziua de azi, legată de pandemie?
- Nu îi plăceau prea mult grupurile. Dar de la Caru cu Bere şi de la Gambrinus îşi lua subiectele. Ieşitul la berărie face parte dintr-o anumită mentalitate. Generaţia mea a trăit şi foarte „hoch”, şi foarte „runter”. Adică şi sus, şi jos. Erau chestiuni pe care nu le-aş fi făcut niciodată, în timp ce alţii erau înnebuniţi de ele. Aşa şi Eminescu. Avea o personalitate aparte. Iar lumea în care trăia era o lume vie!
Eminescofil, un erudit cu o bibliotecă de 40.000 de volume
Ion C. Rogojanu s-a născut la 3 noiembrie 1939, la Cotești, în județul Vrancea. A studiat la Școala Superioară de Comerț „Ion Crețulescu”, din București. Este divorțat și are trei copii. Este un renumit eminescofil. Poate, ultimul. A donat Bibliotecii Județene din Botoșani inclusiv cele 11 ediții de „Poesii” îngrijite de Titu Maiorescu. Acestea formează acum „Fondul documentar Mihai Eminescu”. Deși are o bibliotecă vastă, de peste 40.000 de volume, lui Ion C. Rogojanu nu-i place sub nicio formă să fie numit colecționar.