de Carmen Ciripoiu şi Adrian Barna
A iubit zborul din prima clipă, iar efortul și sacrificiul parcă nici nu au existat. A fost dragoste și atât. Pentru că parașutist te naști, nu te formezi! Și pentru asta ai nevoie de adevărat spirit de învingător. La 90 de ani, Florica Ioniță (foto), prima femeie-parașutist de după cel de-Al Doilea Război Mondial, are voința să-și ducă până la capăt misiunea. Privește drept înainte, urmărindu-și consecvent crezul de-o viaţă, destinul asumat, visul entuziast din tinereţea luptătoare. La împlinirea vârstei rotunde de 90 de ani, Florica Ioniță a fost sărbătorită într-un cadru festiv de Centrul pentru Seniori al Municipiului București, reprezentat de directorul general, Alexandra Dobre. Respect și apreciere pentru cel mai minunat planorist, pilot de avion, instructor de zbor și controlor de trafic aerian: nemuritoarea Florica Ioniță.
„În copilărie, în autobuz, am văzut o doamnă îmbrăcată în gri. Am știut atunci că vreau să mă fac aviatoare...”
- Este o mare onoare să iei interviu unei personalități ca dumneavoastră. Cine sunteți, doamnă Florica Ioniță?
- Sunt un om care a iubit enorm parașutismul. La primul salt din viață, mi-amintesc că am avut doar o reținere de secunde. Nu mi-a fost niciodată frică de nimic! Am fost suverană pe viața mea. Mi-a plăcut să nu depind de nimeni, să nu fiu subordonată cuiva.
- Care a fost scânteia care a declanșat totul?
- Eram elevă și mă aflam într-un autobuz, când am văzut o doamnă îmbrăcată în costum gri. Era aviatoare. Mi-am lipit ochii de ea. Și atunci mi-am spus că vreau să mă fac și eu aviatoare. Într-o zi, tata a observat un afiș, pe care scria că tinerii CFR-iști, copiii și nepoții de CFR-iști, se pot înscrie la școala de pilotaj a școlii de aviație. Pentru că lumea nu știe, dar CFR-ul a avut aviație. Și iată-mă în 1947, la 17 ani, înscrisă la Școala de pilotaj pentru avioane cu motor. Tata și-a dat atunci consimțământul, pentru că eram minoră.
Între şcoala de pilotaj şi paraşutism sportiv
- Și când ați terminat școala?
- Am început școala în ianuarie 1948 și am terminat cursurile teoretice în iunie 1948. Urma să ne dea drumul la zbor. Dar ne-au ținut pe loc, nu veneau aprobările. Ne tot întrebau dacă nu vrem să facem şi parașutism. În aceste condiții, tot în 1948, m-am înscris la Școala de parașutism sportiv, pe care am terminat-o ca șefă de promoție. În 1949 am început din nou la Şcoala de pilotaj la zbor cu motor. Eram la al doilea curs. Au venit cei de la Asociația aviației sportive și au spus că persoanele care au făcut parașutism să meargă din nou la școală pentru a deveni instructori. Ne-au forțat și ne-am întors. Într-un final, am terminat și Şcoala de parașutism ca instructor, în 1950. Și tot în 1950 am început activitatea pe Aerodromul de la Chitila, care, ulterior, s-a numit Romeo Popescu și Giulești. Aici am început zborul de agrement cu avionul Junkers 52, cu trei motoare, avion de transport. În iulie 1950, am plecat la zborul fără motor, la Timișoara.
- Practic, ați făcut școala de două ori…
- Exact. Am început Şcoala de pilotaj și am terminat-o de două ori, cap-coadă. Mi-am luat apoi brevetul de pilot de planor și toate categoriile aferente. În 1951, m-am angajat ca șef de trafic aerian la Aerodromul Chitila și am stat acolo până în 1954, când m-am transferat la TAROM. În acest loc am rămas 24 de ani, unde am activat ca și controlor de trafic aerian. De la TAROM am ajuns la Institutul de Proiectări București. De acolo am ieșit la pensie.
„Era greu... Săream peste cap, urcam pe pereţi”
- Se spune că antrenamentele pe care le-ați făcut erau unele dintre cele mai dificile…
- Se făceau lucruri foarte grele. Ne puneau să sărim peste cap, urcam pe pereți, apoi erau salturile de-a dura. Condiția fizică era foarte grea!
- Mi-ați spus că la Timișoara ați avut parte de un episod care v-a marcat. Ce s-a întâmplat?
- În timp ce făceam zbor, am căzut cu un planor de la aproape 50 de metri. Mi s-a tăiat cablul și am rămas suspendată în aer, apoi am venit cu aripa dreaptă în pământ. Aripa s-a făcut praf. Eu m-am ridicat și l-am văzut pe instructor de la o distanță mare, care striga: „Încă unul”. Mai murise cineva înaintea mea! Când mi-am dat seama că am rupt planorul, am leșinat. Și câteva ore n-am știut de mine. M-am trezit în cabinetul medical. Nici azi nu ştiu cum am ajuns acolo. Dar după două zile am zburat din nou. (râde)
„Am stat şase luni căsătorită, nu știam că soțul meu are obiceiul să dea cu palma sau cu pumnul”
- Câte ore ați zburat în total?
- Sute de ore de zbor am avut. Am zburat continuu pe motoare timp de opt ani. Făceam antrenamente mereu. Iarna, aveam doar intervenții de Crucea Roșie. În iarna lui 1957, în locul roților de aterizare aveam schiuri. Era o legătură specială între schi și alte elemente coordonate din avion, acționate din interiorul cabinei. Foarte dificil, nu era pentru toată lumea.
- Cu atâta pasiune pentru zbor, ați mai avut timp de viață personală?
- M-am căsătorit tânără, dar nu am vrut să mă mărit cu soțul meu. Mi-a plăcut doar fizic. Eu eram prinsă de dorința de a face aviație. Aveam și colegi care mă curtau, care voiau să mă despart de soţ, să fiu cu ei. Pe vremea aceea, noi nu mergeam la baruri sau în locuri dubioase. Eram foarte cuminți. În plus, eu aveam comportament de băiat. Am stat cu soțul meu foarte puțin, pentru că nu știam că are obiceiul să dea cu palma sau cu pumnul. Era foarte gelos! Când mergeam pe stradă, mă întreba de ce mă salută oamenii, sau de ce îmi dau cu ruj. A dat în mine de câteva ori și după șase luni am plecat de la el. Vă dați seama ce fel de om era, dacă și prima lui soție a plecat de acasă, după doar două luni... Era și el pilot. A lucrat la ASAN, unde și-a făcut și Vlaicu avioanele. A plecat în armată mai devreme, a făcut școala de ofițeri la DSPA. A venit apoi să-și ia brevetul de la aviația sportivă, la Aerodromul Giulești. Așa ne-am cunoscut. După ce ne-am despărțit, am rămas în casa unde am stat împreună. După 58 de ani însă, administratorul m-a dat afară. Nu m-au lăsat să-mi iau nimic. Mi-au rămas acolo brevetele, fotografiile, toată viața mea. Și acum locuiesc într-o garsonieră. O adevărată dramă…
„Îmi plac foarte mult animalele. Dacă aş avea o pisicuţă, i-aş da porţia mea de mâncare“
- În afară de avioane, ce v-a plăcut cel mai mult în viață?
- Animalele. Am avut pisici și câini. Am plâns mult după o pisică care mi-a murit în brațe. A fost ca un pumnal în inimă! Când văd poze cu ele, sunt înnebunită. Mi-aș dori și acum să am o pisicuță, dar nu mai am putere să o mai cresc. Mă gândesc că mi-ar putea face supărări, cine știe unde s-o urca… Dar dacă aș avea, i-aș da și porția mea de mâncare. Eu am primit o educație verticală, tata a fost jandarm. Multă lume îmi spune că arăt foarte bine la vârsta mea. Singurele lucruri pe care le-am folosit toată viața au fost apa și săpunul. Cu creme nu mi-am dat, pentru că am fața grasă, iar cu pudră, de vreo două ori. Dar totdeauna am avut manichiura făcută, în nuanțe de roz, ciclam. Și rujul de aceeași culoare. Cândva foloseam gaz pe păr și l-am avut foarte bogat. Am purtat o pereche de cercei permanent. Erau buni pentru orice situație în care mă aflam. Înainte, femeile nu schimbau cerceii atât de des...