de Simona Lazăr
Andrei Kerestely, fiul compozitorului Jolt Kerestely, se apropie de 50 de ani, o vârstă a maturității creatoare. A crescut lângă pianul tatălui ori în studioul de producție, astfel încât alegerea profesiei a venit firesc. Compozitor, inginer de sunet... meloman și muzician - iată doar câteva cuvinte care îl definesc pe „juniorul” Kerestely.
„Săracu’ tata compunea cu noi în sufragerie”
- Andrei Kerestely, ați declarat, nu de puține ori, că „ați crescut cu muzica în casă”. Sunteți fiul compozitorului Jolt Kerestely, parte a unei dinastii muzicale românești. „Dinastie” consonează, zic eu, cu „muzică de calitate”, „elită muzicală”... Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, această ereditate?
- Atunci când ești înconjurat, de mic copil, de sunete armonioase, de teme generoase și ample, melodii ce curg de la sine - fiindcă tata compunea la noi în sufragerie, iar sora mea și cu mine îi făceam misiunea poate îngrozitor de grea, nu ai cum să te dezvolți altfel decât cu o înclinație către respectiva muzică. Ai ascultat mereu muzică clasică, jazz și mai târziu înveți despre ele, înțelegi forma și construcția lor. Și atunci cred că este imposibil să poți asculta ceva (ca să nu o numim aici: muzică) care nu conține aprope nimic din ceea ce ești obișnuit să deguşti și să analizezi. Dacă doriți o analogie pe înțelesul tuturor, e ca și cum ți s-ar propune să crezi că o casă doar cu un schelet, fundație și stâlpi, fără pereți, geamuri și uși e bună de locuit... Cum să te muţi în așa ceva? Pentru că asta înseamnă pentru mine ce se aude la radio, pe posturile așa-zis comerciale. Aceste piese muzicale nu au cum să dăinuiască peste timp; sunt „produse” care ne umplu doar atmosfera, ne întrerup liniștea doar temporar, neavând un alt scop decât a produce un beneficiu financiar. Chiar dacă „nu se mai cere” la radio muzica cu care am crescut, voi rămâne mereu un iubitor al frumosului, al discursului muzical, al versurilor pline de înțelesuri și atunci când îmi mai rămâne timp, voi încerca a compune ceva de care să nu îmi fie rușine până la sfârșitul vieții...
Primul succes la 16 ani: „Tu eşti soare în viaţa mea”, cântat de Cotabiţă
- Care sunt principalele repere ale formării dumneavoastră muzicale?
- Pianul tatălui a fost mereu lângă mine. Cu toate astea, recunosc că nu îmi făcea plăcere să studiez, fapt pentru care nu am ajuns un virtuos. Compun la pian, dar asta nu înseamnă că pot concerta. În clasa a V-a am ales să cânt la flaut, pe vremea mea existând școli cu program extrașcolar. În clasa a VIII-a am trecut la „profesionişti” și mi-am continuat studiile la Liceul George Enescu. M-am jucat cu multe idei muzicale, dar abia la aproximativ 16 ani am înregistrat prima mea piesa - „Tu ești soare în viața mea” - interpretată de Gabriel Cotabiță. Era o muzică influențată de trupele vremii. A urmat facultatea și pentru că în timpul liber orchestram, compuneam și de ceva vreme, implicit, mă ocupam și de partea tehnică a producerii sunetului, fascinat de synthesizerele vremii, de posibilitățile tehnice în continuă evoluție, încet, încet, această din urmă îndeletnicire a devenit ocupația de bază. Între anii 1993 şi 1998 m-am dedicat studiului aprofundat al ingineriei de sunet în Germania, urmând cursurile SAE la München și, în paralel, experimentând și dezvoltând continuu planul orchestral și componistic, fiind mai aproape de producătorii mari ai vremii și având un acces mai facil la informația vital de importantă. Din păcate, la facultatea din Kalsruhe, am aflat că metodele după care am fost și m-am ghidat în studiul flautului sunt muuult învechite și pe cale de consecință ar fi necesitat foarte multe resurse pentru o reintegrare „la zi”... am fost nevoit, după 13 ani de flaut, să renunț la iubitul meu instrument! (surâde trist)
„Odată vrăjit de muzica de calitate, nu mai poți crea altfel”
- Evident, cea mai importantă „colaborare profesională” din carieră rămâne cea cu tatăl dumneavoastră...
- Amprenta pe care o lasă un astfel de melodist cum este tatăl meu este foarte puternică și cu riscul de a mă repeta, odată „vrăjit” nu mai poți gândi, compune, respira, trăi altfel. Melodia devine și rămâne obsesia principală atunci când mă pun la pian. Din păcate și în apărarea mea, prea puținul timp liber nu îmi conferă posibilitatea de a compune prea des. Tragedia este că nu văd o finalitate și un scop real atunci când știu că muzica mea nu va fi difuzată. Atunci când ți se argumentează sec că muzica „e frumoasă, dar nu e comercială” sau „nu se încadrează” sau „noi avem altă nişă”... nu îți prea vine să te mai așezi la pian. Să te întâlnești duminica cu prieteni și să le expui noua creație nu mi se pare un imbold suficient. Pe de altă parte, alinarea vine din sutele de comment-uri de pe YouTube la piesele mele mai vechi.
- Dacă Jolt Kerestely a colaborat cu „generația de aur” a anilor ’70-’80, compozitorul Andrei Kerestely și-a încredințat piesele unei alte „generații de aur”, cea a anilor 1990-2000, respectiv: Gabriel Cotabiță, Luminița Anghel, Laura Stoica, Monica Anghel, Marcel Pavel - pentru a aminti doar câteva nume...
- Fiind fiu de compozitor și inginer de sunet, mi-a fost ușor să intru în contact cu toți acești oameni minunați, „instrumente magnifice” fără de care muzica mea nu ar fi ajuns la destinație. De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, am compus special pentru cineva. Analizez temeinic vocea și posibilitățile fiecăruia atunci când compun, încercând să scot în evidență calitățile și atuurile interpreților. Ține foarte mult de caracterul interpretului atunci când vine vorba despre aportul artistic al fiecăruia. În afară de interpretarea artistică a lucrării compuse, mai departe de note și de versuri, mai intervine și forța creativă, unde un anumit pasaj ar trebui ușor modificat pentru a sublinia o nuanță sau poate pentru a fi mai facil de reprodus. Aici creatorul trebuie să se dea un pas înapoi, căci orice compozitor ține mult la păstrarea intactă a unei teme sau a unei înșiruiri de note. Așa se ajunge la momente unice unde diversitatea părerilor, experiența, harul și performanța se unesc, câteodată în contradicții constructive și reușesc să conlucreze, transformând totul într-o creștere calitativă a lucrării. Fiecare colaborare este unica în felul ei...
Festivaluri, potop de premii și aplauze
- Primul premiu important a fost, în 1990 - când aveați doar 19 ani - la Festivalul București. „Călători în pustiu”, în interpretarea Laurei Stoica, obținea atunci Premiul I. Cum evaluați acum colaborarea cu Laura Stoica și acea distincție?
- Caracterul unic al fiecărei voci este definitoriu în procesul de creație, cel puțin pentru mine. Laura Stoica face parte din categoria artiștilor cu o amprentă unică, o voce pe care o poți recunoaște dintr-o mie, indiferent ce ar cânta. Laura era un suflet liber și sălbatic în sensul bun, cu o ușurință și o plăcere în a cânta de invidiat. Era ceva în glasul ei, când apărea pe scenă, ce numai după câteva note, te învăluia și te vrăjea pur și simplu... Îmi pare tare rău că această colaborare a fost și singura, pe de altă parte, încununată de succes și, pentru un tânăr ca mine, atunci, o uriașă realizare și o mândrie fantastică.
- Pe scena Festivalului Mamaia, piesele muzicale purtând semnătura compozitorului Andrei Kerestely au obținut și trofeul festivalului, în 1998 - „Balada timidului etern”, cu Gabriel Cotabiță, și, în 2007, Premiul de Creație cu „You Took My Soul”, cântată de Luminița Anghel (sigur, au fost și alte premii, în alte ediții...; au fost și alte festivaluri...). Cât de importante sunt, pentru un compozitor, astfel de competiții? Cât de ușor/ greu este să găsești vocea ideală căreia să îi încredințezi compoziția ta?
- Sunt vremuri frumoase și amintiri neprețuite, mai ales că atunci însemnătatea unui astfel de premiu era imensă. Este o confirmare a muncii și dedicației pentru această artă și evident o imensă bucurie și onoare. Un astfel de eveniment îți dă aripi să continui pentru că simți că tot ceea ce faci ajunge în inimile oamenilor și ai reuşit, chiar și numai pentru trei minute, să dăruiești un moment de emoție, de bucurie și de liniște interioară, pentru că acesta e scopul, nu-i așa?! Trăirile pe care le poate genera o creație și intensitatea lor ar fi de urmărit ca finalitate la un compozitor, în special, și la un artist, în general.
Între Germania și România, via Whitney Houston
- Ați decis, la un moment dat, să plecați din țară. Ați studiat/ lucrat/ locuit câțiva ani în Germania... De ce ați plecat și ce a însemnat această experiență de „expat” pentru dumneavoastră?
- Despre momentul Germania am vorbit un pic. Despre cum a apărut această posibilitate care avea să-mi schimbe multe în viață ar fi interesant de povestit... La vremea aceea orchestram foarte mult, în special reproduceam orchestrații ale pieselor celebre ale vremii pentru diverși interpreți, în limbajul de specialitate folosindu-se termenul de „negativ” adică muzica doar în formă instrumentală. Dacă vă aduceți aminte de „I Will Always Love You” a regretatei Whitney Houston, ei bine, noi aveam o variantă autohtonă care se numește Monica Anghel... Întâmplarea face ca un om de afaceri german, dar cu origini românești să fie în trecere prin barul „Melody” exact la momentul la care Monica interpreta această superbă piesă, cel puțin la fel de sensibil ca Whitney. Lăsat fără cuvinte, „too cut a long story short” adică pe repede-înainte, acesta se hotărăște să facă un CD cu Monica Anghel, văzând potențialul uriaș. Și pentru că eu eram „de vină” pentru fundalul sonor, ne-a „luat” la pachet. Au urmat înregistrări în studiouri din Germania, concerte, interviuri la posturi de radio ş.a.m.d., după care omul de afaceri a constatat că nu e tocmai ieftin și făcând un mic calcul, a ajuns la concluzia că e mai profitabil să pună bazele unui studio decât să tot închirieze... Așa am ajuns să trăiesc, să mă dezvolt, să evoluez nu numai din punct de vedere muzical în Germania. Apoi... a venit un moment în care vizitele mele acasă, bi-anuale multă vreme, s-au îndesit, tatăl meu fiind asaltat la studioul de înregistrări și fiind aproape epuizat, mi-a cerut ajutorul. Așa se face că am rămas la București, într-o perioadă de „boom” cum se spune, în sensul în care studioul era rezervat pe luni bune în avans...
Pandemia și șansa de a scrie primul vals
- Cum au evoluat proiectele dumneavoastră muzicale în lunile de pandemie?
- Ajungem acum la vremurile triste... Probabil că în foarte multe domenii, a existat o sincopă, un moment în care lumea a căzut pe gânduri, a stat și a reflectat, a căutat soluții pentru a continua. Așa se face că eu am găsit în această perioadă un timp pe care nu cred ca l-aș fi avut altminteri, pentru a pune în pagină o idee care datează de câțiva ani, o melodioară pe care o cântam fetelor mele pentru a le adormi. Ideea s-a concretizat în primul vals scris de mine și sper, cât de curând, când lucrurile vor reveni la „normal” să o pot face publică prin intermediul dirijorilor cu care colaborez des, Daniel Jinga și Andrei Tudor, împreună cu orchestrele lor.
„Piesele de azi se fac doar pentru bani“
- Ce impresie vă face piața muzicală / producția muzicală românească de azi? Aspecte pozitive, aspecte negative...?
- „You are asking the wrong person” îmi vine în minte... Părerea mea despre acest subiect probabil ați înțeles-o, deja. Faptul că cineva face din muzica comercială (cacofonia nu e întâmplătoare) un venit frumușel nu trebuie să deranjeze. Însă faptul că „se bagă pe gât”, realmente, așa ceva este grav! Consider că ponderea între cele două muzici ar trebui să fie egală. Să poți găsi posturi de radio de genuri diferite în număr egal. Eu unul am renunțat să mai aștept inițiativa oamenilor și recunosc că folosesc Spotify în mașină și acasă, ocazie cu care am scăpat și de reclamele enervante. Eu unul nu mai pot asculta piese fără conținut, doar rime și melodioare pentru clasa I, genul melc, melc, codobelc. Nu mai vorbesc despre cazurile grave unde accentul pică pe silaba nedorită, ex: su-Fle-tul în loc de Su-fle-tul... Dar intrăm în detalii care nu ne ajută, fiind vorba despre lipsa educaţiei, și nu numai muzicale. Dar așa se întâmplă când oricine are voie să facă „muzică”... Ceea ce ne duce mai departe, la preaurmăritele concursuri tv, unde se ridică la rang de virtute faptul că ai putut copia pe cineva... ca să nu o lungim prea mult, există o vorbă care enunță că o copie nu poate avea valoare... (și deja simt comentariile răutăcioase curgând...).
„Voi începe să pun muzica mea pe net, pe toate platformele digitale, ca să poată ajunge totuşi la melomani“
- Care sunt proiectele familiei muzicale Kerestely, pentru deceniul 3 al mileniului 3?
- Pentru că am vorbit despre familie, personal îmi doresc mai mult timp pentru ea, mai ales prin prisma vremurilor ce ne pun la încercare din toate punctele de vedere... Voi începe să pun muzica mea pe net, pe toate platformele digitale, ca să poată ajunge totuși la melomani. Iar când voi fi epuizat toată arhiva, nu-i așa, va fi nevoie de ceva nou... Și în general, îmi doresc minți normale care să repună normalul în viața noastră, pentru că nu pot înțelege nici în ruptul capului de ce în metrou avem voie înghesuiți, dar nu și în sala de concert...
- Ce înseamnă prietenia și cine vă sunt prietenii? Ce altă/ alte pasiune/pasiuni aveți, dincolo de muzică?
- Pentru mine, prietenii sunt oamenii care sunt lângă mine dintotdeauna și reciproc, sunt oamenii pentru care voi fi aproape mereu. Asta înseamnă că am trecut prin multe împreună, și bune și rele, și o vom face și de acum încolo. Învăț cu fiecare zi (sfat părintesc) să fiu mai permisiv și tolerant pentru că, slava Domnului, nimeni nu e perfect! Și încerc să mă bucur de fiecare zi, să văd jumătatea plină a paharului, înconjurat de oameni frumoși. Vă mulțumesc pentru această ocazie de a mă deschide un pic în fața dumneavoastră. (râde modest)