de Sorin Dumitrescu şi Adrian Barna
Potrivit experților, ochelarii sunt a cincea cea mai importantă invenție, de când s-a descoperit focul și s-a inventat roata. Motivul: pentru prima dată în istoria omenirii, milioane de oameni cu defi- ciențe de vedere s-au putut bucura de o vedere mai bună. Astăzi acest lucru ni se pare firesc, însă timp de mai multe secole nu a existat pur și simplu nicio soluție pentru cei care sufereau de deficiențe de vedere.
Cele mai vechi dovezi sunt din Antichitate
Ochelarii sunt instrumente optice alcătuite dintr-o ramă și două lentile sau prisme purtate în fața ochilor pentru corectarea unor defecte ale vederii, protecție sau cu rol estetic. Cele mai vechi lentile au fost descoperite în ruinele orașului asirian Ninive, acestea fiind confecționate din cristal șlefuit. În secolul I, împăratul roman Nero urmărea luptele de gladiatori cu ajutorul unui smarald șlefuit, pe post de lentilă. Eruditul și astronomul arab Ibn al-Heitam (aproximativ 965-1040 d.Hr.) a fost primul care a menționat că lentilele șlefuite pot veni în ajutorul celor care suferă de tulburări de vedere. Cu toate acestea, ideea lui de a folosi părți ale unei sfere din sticlă pentru mărire optică a fost pusă în practică cu mulți ani mai târziu. Opera sa „Cartea opticii”, tradusă în limba latină în anul 1240, și-a găsit un public interesat în multe comunități monahale. Astfel visul lui Ibn al-Heitam a devenit realitate: în secolul al XIII-lea, călugării italieni au confecționat o lentilă semisferică din cristal de stâncă, care, dacă era plasată deasupra unui scris, mărea literele! Această „piatră pentru citit” a fost o adevărată binecuvântare pentru mulți călugări în vârstă care sufereau de presbiopie, pentru că a îmbunătățit în mod semnificativ calitatea viețiilor. În aceea perioadă, a intrat în folosință termenul german pentru ochelari (Brille), care derivă din cuvântul beril, un minereu cristalizat, șlefuit pentru confecționarea primelor lentile.
Salvino degli Armati, inventatorul ochelarilor optici făcuți la Veneția
În secolul al XIII-lea, la Florența, fizicianul Salvino degli Armati a pus la punct o pereche de ochelari a căror grosime și curbură putea mări obiecte și text. În secolul al XV-lea au apărut lentilele concave, pentru miopie, iar în secolul al XVIII-lea brațele ramelor de ochelari. Ochelarii propriu-ziși, ca și mijloc de corecție vizuală, se pare că nu au existat în Antichitate. Pe de altă parte, există o figurină descoperită de arheologii japonezi, ce datează de acum cinci milenii, care are pe față două lentile uriașe, a căror formă se aseamănă oarecum cu ochelarii din zilele noastre. De asemenea, la începutul erei noastre, chinezii au cunoscut ochelarii, dar îi utilizau împotriva razelor solare sau ca și talisman, nicidecum pentru corectarea vederii. De abia prin secolul al XI-lea apar menționări ale folosirii lor și în scop optic. Se utilizau lentile semisferice din cristal de stâncă sau din beriliu și ei le numeau „lapis ad legendum”, în traducere, „piatră de lectură”. Acești așa-ziși ochelari fiind foarte grei, erau ținuți cu mâna în timpul cititului, dar nu înaintea ochilor, ci a textului de lecturat. De abia prin Veneția anilor 1300 s-au fabricat niște sticle ingenioase, concave sau convexe, numite „besicles”, din cristal, pentru a corija vederea. Așadar, florentinul Salvino degli Armati ar fi inventatorul ochelarilor optici cu adevărat. La sfârșitul secolului al XIII-lea meșterii sticlari au reușit să facă un progres major: pentru prima dată, îmbinau două lentile convexe amplasate într-un cadru de lemn cu o bară de lemn și nituri. Așa s-a născut prima pereche de ochelari! Desigur această pereche de ochelari îmbinată cu nituri nu a putut fi atașată în niciun fel de capul purtătorului. Cu toate acestea, a oferit pe acea vreme senzația de confort vizual maxim. Pentru a vedea mai bine, purtătorul a trebuit să țină această pereche de sticlă pur și simplu în fața ochilor. Invenția a fost chiar imortalizată într-un edificiu din acea regiune.
Apar într-o frescă
În 1352 Tomaso di Modena a pictat frescele din mănăstirea dominicană San Nicolo din Treviso, pe care se văd o piatră pentru citit și o pereche de ochelari îmbinată cu nituri. Însă, în ciuda tuturor străduințelor meșterilor sticlari, fabricarea sticlei nu a putut fi ținută mult timp secretă. Pentru a păstra supremația Veneției în producția de sticlă, numai meșterilor care au aderat în totalitate la prevederile cristalleri le-a fost permis că confecționeze lentile de ochelari după 1300. De-a lungul timpului, ochelarii îmbinați cu nituri și-au găsit, de asemenea, calea și spre Germania: cel mai vechi exemplar a fost descoperit în Mănăstirea Wienhausen din nordul Germaniei de azi. Primii ochelari erau în formă de clește, confecționați din fier sau argint, la extremități având câte o lentilă. Mai târziu, apar ochelarii arcuiți, cu un fel de spătar deasupra nasului, fiind mult mai comozi decât predecesorii lor. Fabricați din os, aramă sau argint, erau ținuți cu mâna totuși, iar instabilitatea distanței față de ochi și faptul că presiunea asupra nasului era foarte mare, îi făceau totuși să fie și ei incomozi.
Germanii au creat monoclul
Prin Germania secolului al XVII-lea apare monoclul, un mâner prevăzut la un capăt cu o singură lentilă înrămată. În scurt timp apar și ochelarii tip lornion, care erau micuți, cocheți, dar mare lucru nu vedeai prin ei. Ochelarii sub forma celor pe care îi purtăm și noi astăzi, apar imediat după aceștia, când s-au atașat bare laterale și s-au numit „lunete”. De atunci, ei s-au perfecționat tot timpul, dar principiul este neschimbat. În 1784, Benjamin Franklin a inventat lentila bifocal, el însuși suferind de miopie. Desigur, s-a ajuns ca acum lentilele să fie de calitate foarte bună, iar ramele bine adaptate, practice și elegante. Ochelarii cu lentile speciale sunt utilizați în cazul în care parametri vederii se abat de la vizualizarea normală, indiferent dacă devierea este din cauza formei globului ocular și modificării suprafețelor refractare, puterii de refracție a mijlocului optic, unei schimbări în sistemul muscular sau unei modificări a densității și elasticității cristalinului etc. În funcție de natura acestor abateri sunt folosiți ochelari cu suprafața lentilelor sferice, cilindrice, ovale sau prismatice.
Un francez a conceput lentilele progresive
În 1959, francezul Bernard Maitenaz a inventat lentilele progresive, denumite Varilux, utilizabile pentru vederea de aproape, intermediară şi la distanţă, fără ruperea imaginii. Procedeul tehnologic este foarte complex şi presupune o automatizare de nivel înalt. A fost nevoie de opt ani pentru a dezvolta primul Varilux. Francezul a continuat munca şi, în 1972, a introdus Varilux 2, un obiectiv pe deplin asferic care a oferit un confort vizual semnificativ mai mare şi care a fost adoptat de prezbiopii la nivel mondial. Feedback-urile de la purtători au dezvoltat noi calcule şi s-au lansat produse noi, iar progresul a fost unul continuu.
Ochiul bionic pentru orbi
Tehnologia a avansat atât de mult iar cercetătorii au muncit într-atât încât în ziua de astăzi se lucrează la redarea vederii orbilor. Savanţii au găsit o soluţie care ar putea reda vederea celor afectaţi de orbire: ochiul bionic. Acest dispozitiv presupune plasarea în spatele ochiului uman a unei componente electronice care prelucrează imaginile venite de la o cameră video încorporată în ochelarii purtaţi de persoana cu deficienţe de vedere. Dispozitivul transformă imaginile în impulsuri care sunt transmise mai departe la creier care le interpretează. Cu toate că imaginile furnizate de ochiul bionic nu sunt perfecte, specialiştii susţin că sunt suficient de clare pentru a permite unui orb să se orienteze şi să se deplaseze evitând obstacolele.