de Andrei Dicu şi Daniel Şuta
Hanul lui Manuc este una dintre clădirile cele mai importante din București, cu notorietate inclusiv în rândurile străinilor care ne vizitează țara. Însă, dincolo de obiectivul turistic propriu-zis, povestea creatorului său, Manuc Bei, este demnă de un roman de aventuri. Dar și o lecție de reușită în viață, putând fi luată în seamă de unii afacerişti din zilele noastre...
Moartea tatălui l-a transformat într-un afacerist corupt
Emanuel Mârzaian, alias Manuc Bei, s-a născut în 1769, la Rusciuc, în Bulgaria. A fost un cunoscut diplomat și afacerist armean, care provenea dintr-o familie de negustori. Tatăl său, negustorul de grâne Martiros Mârzaian, a avut necazuri în afaceri și a fost obligat să cutreiere Turcia, Țările Române și Bulgaria, stabilindu-se, în cele din urmă, în orașul de la sud de Dunăre, cunoscut astăzi sub numele de Ruse. Acolo s-a însurat cu fiica unui negustor armean, iar după ceva vreme s-a născut Manuc. Acesta a crescut în casa părintească până la vârsta de 12 ani și, ulterior, a fost trimis de tatăl său la Iași, pentru a învăța meserie. În anul 1795, Manuc a revenit în Bulgaria, unde s-a căsătorit cu Mariam, fiica unui cunoscut industriaș local. Moartea timpurie a tatălui l-a transformat în „capul familiei” și în „creierul afacerilor”. Și-a încercat norocul la Istanbul și a reușit, în scurt timp, devenind unul dintre cei mai bogați negustori din Imperiul Otoman. S-a spus despre el că l-ar fi mituit pe guvernatorul Rusciucului, un anume Oglu Teresenicli, căruia i-ar fi oferit bani pentru a i se încredința demnitatea de vistiernic, fapt care i-ar fi înlesnit succesul în afaceri. Ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat.
Un han atipic, în comparație cu moda europeană
Simțind iminența izbucnirii războiului ruso-turc și temându-se că afacerile sale vor avea de suferit, Manuc i-a cerut domnitorului Alexandru Ipsilanti, șeful Eteriei (mișcare revoluționară antiotomană) și... presupus amant și, totodată, asasin al lui Tudor Vladimirescu, să-l sprijine în obținerea cetățeniei ruse. Ipsilanti l-a descris drept „prieten, confident și păstrător al bogățiilor lui Oglu Teresenicli, un om foarte important pentru interesele noastre, pentru principat și pentru interesele maiestății sale imperiale, Țarul Rusiei”. Astfel, Manuc a primit cetățenia rusă. În anul 1806, după începutul războiului, Manuc a ajuns la București. În a doua jumătate a aceluiași an, a început construcția hanului, care va fi definitivată în 1808. Terenul aparținea Curții Domnești, dar negustorul a știut să se descurce. Arhitectura era inovatoare pentru acea perioadă, pentru că Manuc a gândit o atmosferă boemă, caldă, care se deosebea de moda vremurilor, în care hanurile erau construite după modelul fortărețelor. Mai mult, el a cumpărat și alte proprietăți, printre care Curtea Veche, Giulești, Popești, Mudurgan și Trămudeasca, moșii menționate în testamentul său, datat la 1815. Se spune că, în ciuda spritului său mercantil, ar fi împrumutat vistieria Țării Românești cu 160.000 de taleri, refuzând dobânda de 6.000 de taleri.
Agent dublu, pentru turci și ruși
Se spune că Pașa Mustafa Bairakdar, care se ocupa de securitatea Bucureștiului, l-a însărcinat pe Manuc să aprovizioneze armata turcă, să continue tratativele de pace cu rușii și să aprovizioneze cetățile de pe malul Dunării. Numai că, prin relațiile pe care și le dezvoltase, Manuc devenise un veritabil agent dublu, care sprijinea ambele tabere beligerante. De altfel, într-o scrisoare trimisă în anul 1807, consulul rus de la București, Luca Kirilo, vorbește în termeni elogioși despre personalitatea lui: „Pe vremea domniei lui Ipsilanti, Paharnicul Manuc era întrebuințat cu izbândă de acest domnitor, în toate împrejurările critice, ca mijlocitor devotat intereselor acestui principat, ocrotit de înalta curte împărătească a Rusiei, către serhaturile vecine ale Giurgiului, Rusciucului, Nicopolei și Silistrei, în favoarea stipulațiilor întărite și prerogativelor țării. Având un pașaport, după ordinul special al Țarului, a fost confident tainic al consulului împărătesc la București. Prin creditul și influența sa, au izbutit boierii divanului muntean să așeze hrană și furaj pe toate punctele, unde trebuia să treacă oastea Rusiei”. În schimb, pentru ajutorul oferit armatei turce, sultanul Mustafa al IV-lea l-a răsplătit pe Manuc cu rangul de mare dragoman al Sublimei Porți, consemnându-se că, pentru întâia oară în istorie, această demnitate i-a fost oferită unui nefanariot.
Prinț al Moldovei… pentru pesmeți și cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir
Priceperea în afaceri l-a adus pe Manuc inclusiv în situația de a primi titluri nobiliare în Țările Române. După urcarea pe tron a sultanului Mahmud al II-lea, ca răsplată pentru aprovizionarea armatei turce cu pesmeți, i s-a oferit titlul de Bei (prinţ) al Moldovei. „Dragomanul Manuc cu credință îndeplinește sarcinile slujbei. Încuviințez sârguința arătată de el în treburi și mulțumesc pentru îndreptățirea părerii frumoase ce-am căpătat despre el. Ca răsplată pentru devotamentul său, îi hărăzesc titlul de prinț al Moldovei și doresc ca pe viitor el să adâncească strădania lui în slujba mea”, scria însuși sultanul. Se pare, însă, că motivele acordării lui Manuc a titlului de Bei s-au datorat și faptului că Scarlat Callimachi, numit domnitor al Moldovei, nu a putut să ajungă la tron, țara fiind ocupată de ruși. El a rămas nominal domnitor până în decembrie 1808, când a sosit în țară noul monarh. În tot acest timp, a continuat să joace dublu. A fost mediator între Armata Imperială Rusă și garnizoana otomană din Giurgiu. Agent al politicii imperiale ruse, Manuc a luat parte la negocierile din anul 1812 pentru conceperea Tratatului de la București, dintre Imperiul Rus și cel Otoman, care s-au desfășurat chiar la hanul său și, pentru serviciile aduse, Țarul Alexandru I i-a conferit titlul de „cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir”.
Averea, administrată de o epitropie
După terminarea războiului ruso-turc, Manuc s-a mutat cu familia sa la Chișinău, unde a cumpărat cu 300.000 de „lei-aur” moșia Hîncești. Distanța l-a împiedicat să mai gospodărească hanul, astfel că, spre finalul anului 1816 s-a hotărât să-l vândă. La 20 iunie 1817, a murit în împrejurări incerte, probabil într-un accident de călărie, iar hanul a rămas soției sale, Mariam, și celor șase copii minori. Din acest motiv, pentru că niciunul dintre urmași nu era major, averea sa a fost administrată de o epitropie. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hanul a intrat în posesia unui anume Lambru Vasilescu și a fost transformat în Hotelul „Dacia”.
Dan Falcan: „A început ca negustor şi apoi s-a ocupat de cămătărie“
Despre „tehnicile” de înavuțire ale lui Manuc a vorbit și istoricul Dan Falcan: „La început, Manuc Bei a fost negustor și apoi a început să se ocupe cu cămătăria. Dădea bani împrumut și cerea înapoi mai mult. Ușor-ușor a făcut o avere impresionantă și a ajuns să dețină o mulțime de terenuri. S-ar putea spune că a fost un fel de spion. Și-a câștigat acest renume după Pacea de la București, din 1812, un tratat semnat între Imperiul Rus și Imperiul Otoman”.