de Dana Buzăianu
Draga Olteanu Matei a acceptat, nu de mult, să ofere un interviu amplu pentru cititorii revistei Taifasuri. Ne-a întors apoi rugămintea de a o vizita la Piatra Neamț, orașul care i-a devenit artistei a doua casă, pentru a adăuga interviului fotografii vechi din arhiva personală și pentru „a mai sta... la taifasuri”. Am amânat vizita din cauza problemelor de sănătate cu care marea artistă se confrunta, dar care nu îi știrbeau pofta de viață și nu o împiedicau să-şi planifice proiecte artistice. A venit apoi vestea atât de tristă că Draga Olteanu Matei nu mai este printre noi. A plecat cu „inimă bună și cuget curat”, așa cum ne-a urat la finalul interviului, către Dumnezeu și către reîntâlnirea cu doctorul Matei, bărbatul cu care a împărţit mult timp o poveste de dragoste profundă și marcantă. Cu un talent actoricesc unic, care a propulsat-o în lumea teatrului și filmului, cu o personalitate covârșitoare și totuși plină de sensibilitate, Draga Olteanu Matei ne-a oferit mereu ocazia de a o iubi, de a o admira și de a o însoți entuziaşti în parcursul ei profesional. Vă invităm să parcurgeți un interviu, probabil ultimul din viaţa ei de o asemenea amploare, în care actrița își pune amprenta inconfundabilă: simplu, direct și captivant. O să uitați, preț de câteva minute, că Draga a plecat dintre noi, dar în același timp o să rămâneți cu sentimentul pe care orice mare artist îl lasă în urmă: că amintirea iubitei Draga Olteanu Matei va rămâne mereu vie în inimile noastre.
„Dacă aţi şti de câte ori am fost confundată cu Tamara Buciuceanu”
- Numele dumneavoastră, „Draga”, este pus de tatăl dumneavoastră.
- Înseamnă că v-ați documentat. (râde)
- Mă gândeam, când am citit, că dânsul parcă a știut că ne veți fi românilor atât de dragă.
- Așa și-a dorit el, dar viața te învață că nu le poți fi tuturor dragă. Sunt oameni cărora nu le-ai făcut nimic sau ei nu ți-au făcut nimic și nu poți să îi vezi în ochi. Nu? Așa este! Cei care mă iubesc, îmi fac mare plăcere, la rândul meu încerc să le răspund cu aceeași măsură, dar... astea sunt lucruri atât de obișnuite între oameni, încât duc la un soi de banalizare a vieții. Să vă povestesc un fapt: eram la Buzău într-un turneu. Eu am avut întotdeauna rețineri puternice și profunde față de croitoreasă, de fotograf, de frizer - că mă tundeau când eram mică. Iar când am crescut am avut rețineri față de autografe. Și interviurile pe care le-am dat trebuiau să fie date unor oameni foarte apropiați de mine sau să îmi fie foarte dragi ca să dau interviul. Și acest tânăr gazetar de la Buzău, nici nu mai știu la ce gazetă era pe vremea aia, cam o jumătate de secol e de atunci, a venit să îi dau un interviu și i-am spus: „Dragă, du-te la Rodica Popescu, du-te la Ileana Stana, dar lasă-mă pe mine”. Și zice: „Doamnă, bine, nu vreți să dați, nu vreți să dați. Eu vreau să știu un singur lucru: de ce vă e frică dumneavoastră?” M-a făcut praf!
- Aminteați de oamenii care nu v-au iubit, deși eu am impresia că toți...
- Nu, nu, ăstia există, oamenii ăștia. Au altă structură, alt mod de a gândi, își doresc altceva, nu sunt iubitori de teatru sau de film, probabil. Uite, Tamara (n.r. - Buciuceanu). Era o actriță foarte iubită de oameni. Dar nu de toți. Românii nu au curaj atunci când omul e de față să spună adevărul sau să se poarte așa cum simt de fapt. De multe ori am fost confundate și mie mi s-a spus de nenumărate ori „doamna Tamara Buciuceanu” și ei i s-a spus câteodată, rar, „Draga Olteanu”.
- Și v-a deranjat?
- Pe mine? În niciun caz! Pe ea să nu o fi deranjat. (râde) Pe mine mă onora!
„Am învăţat de la părinţi să fiu curată, respectuoasă, cinstită, să dau celui din faţa mea bucata a mai bună”
- Vorbeam mai devreme de tatăl dumneavoastră. Ați avut cu dânsul o relație mai apropiată, așa cum se zice că au fetele, de obicei?
- Nu, nu, nu, eu am fost crescută foarte sobru și sever.
- Și a fost mai bine?
- Eu cred că da. Mă simt bine și acum și mulțumesc tatălui meu și mamei mele, că s-au înțeles amândoi în privința asta, le mulțumesc că au fost pretențioși cu mine. Nu au făcut parte dintre părinții care și-au dorit să aibă copiii lor cele mai bune note de pe lume la școală. Dar au fost dintre părinții care au vrut să știu ceva. Pe lângă ceea ce trebuia să învăț în școală, am învățat acasă ordinea. Să fiu ordonată, să fiu curată, să fiu milostivă, să dau celui din fața mea bucata cea mai bună. Să fiu respectuoasă cu cei din jur... să fiu cinstită, să fiu corectă.
- Cei 7 ani de acasă.
- Aşa e! E adevărat că noi am prins, cu voia lui Dumnezeu, niște timpuri mai bune, când toate aceste lucruri aveau preț, pe când astăzi nu mai au nimic, nu mai există.
- Se trăia mai bine, mai frumos, mai ușor înainte?
- Oameni care au trăit greu au fost foarte mulți. Foarte mulți. Dar s-au descurcat pentru că știau să se adapteze, știau unde le e locul. Se orientau. Sigur, și când nu mai puteau răbdau...
- Și astăzi, mai știm care ne este locul?
- Nuu, nu! Și iertați-mă că vă spun, vina este a comunismului, adică a celor care au vrut să implementeze comunismul și care au vrut să îl extindă asupra întregii omeniri. Vina este a lor, pentru că oamenii nu se despart în bogați și în săraci, în şefi şi slujbaşi, oamenii se despart în capacitatea lor de a înțelege, cred eu. Această capacitate de a înțelege te lămurește în ce punct al societății te afli, cât trebuie să faci tu față de tine și față de comunitate. Îți dă conștiința de a trăi și de a acționa conform regulilor pe care nu le poți înfrânge. Eu am vrut ceva și realitatea m-a obligat să fac altceva. Uite, să vă dau și un exemplu: primul meu film s-a numit „Patima”. Primul film pe care l-am scris eu (n.r. - scenariul). Are o poveste foarte frumoasă și lungă apucatu’ meu de scris. Eu în așa fel m-am confundat cu textul, atunci era autorul în viață și mă duceam des la el și stăteam de vorbă, și îl întrebam, și îl descoseam. Și împreună cu el, cu Petru Vintilă, ne-am lămurit înfățișarea celor care aveau să joace. Și pe măsură ce scriam, eu scriam pentru fiecare dintre ei în parte. Și când am ajuns la casa de filme, am intrat pe mâna unui producător. Și atunci producătorul s-a implicat în lucrare, în scenariu, și a început să îmi sugereze că acolo ar fi mai bine așa, dincolo ar fi mai inspirat altfel, m-am dus acasă, m-am apucat din nou de scris, m-am dus iar la casa de filme. Cam vreo nouă ani. Timp în care fiecare dintre cei care aveau posibilitatea să se uite prin scenariul ăsta, pentru că la mulți mi-am dat seama că au și sărit capitole întregi, nu au citit cu adevărat, îmi spuneau doar ce le trecea prin cap. Și în felul ăsta a ajuns din biata „Patima”, o „Zdreanță”. Departe de ceea ce a scris Petru Vintilă. Eu am încercat să înțeleg. De câte ori am jucat un rol, mai înainte de orice, am încercat să în-țe-leg. Și să citesc cât de mult pot din autorul ăla, să aflu cât mai multe. Să fiu cât mai aproape de personaj. Astăzi, nu mai există aşa ceva...
Dezvăluire surprinzătoare: rolul „Coana Chiriţa” i-a adus faima, dar şi cea mai mare dezamăgire profesională!
- Să îl simțiți.
- Asta a fost joaca mea plăcută, aici a fost bucuria mea, în studiere, în încercare. Ei, n-am avut parte de chestia asta pentru că unii regizori pe care eu îi admiram din toata inima, în momentul în care am ajuns să lucrez cu ei, am descoperit că sunt superficiali, nu sunt destul de informați, n-are nicio legatură ce au citit ei cu viața adevărată. Și intră filmul tău după nouă ani întregi de așteptare pe mâna unui regizor pe care îl stimezi, îl prețuiești. Și a ieșit cu totul altceva. Nu am avut parte o dată și eu să mă bucur că mă înjură lumea pe drept sau că mă laudă pe drept. Unii dintre critici au băgat de seamă unele lucruri, celelalte însă n-aveau cum. Uite, de pildă, un scenarist de meserie, nu îi spun numele, mi-a distrus un scenariu în felul ăsta. Era vorba despre o femeie căreia îi murise bărbatu’ pe front, ea ramăsese cu doi copii și trebuia să își găsească ceva să poată supraviețui după război. Pusese ochii femeia pe un cojocar bătrân, s-a măritat cu el, l-a băgat în pământ și până la urmă ea a înnebunit. Dar! Spunea așa: „Nu, n-ai scris bine. Uite, de exemplu: pleacă de la crâșmă plutonierul, adică primul soț, și nimerește în curtea garnizoanei. Și scrii: «bicicletă». Apare colonelul, face, drege, femeia iese, intră la raport și scrii: «bicicletă»”. Și la fiecare secvență, două-trei biciclete. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți și am întrebat: „De ce îți trebuie o bicicletă peste tot?” „Nu strică să fie, pentru că femeia asta are un băiat căruia îi place să se dea cu bicicleta...” Zic: „Dar nu e cazul; dacă bicicleta asta nu are nimic de făcut aici, ce rost are?”. „Măi, știi, eu când eram mic îmi doream foarte tare o bicicletă”, mi-a trântit-o respectivul.
- Deci nu era vorba despre scenariu, era vorba despre el.
- Am descoperit la foarte mulți acest lucru și am avut niște decepții crunte. Uite, de exemplu, Coana Chirița. Coana Chirița a făcut-o unul dintre cei mai dragi colegi ai mei: Mircea Drăgan. Cu care am lucrat toată viața, care m-a chemat întotdeauna și mi-a dat roluri. Primul rol principal într-un film l-am jucat la Mircea Drăgan.
- Deci vă leagă o prietenie.
- Eram colegi de an de facultate. Ei, cât l-am iubit eu pe Mircea, atât am suferit eu de tare, cum să spun, și acum mi se strânge inima. De ce tocmai Mircea să facă lucrul ăsta? El a făcut-o și influențat de un grup de prieteni și de colegi, cărora nu prea le plăcea că m-am apucat eu să scriu scenariu de film. Invidie...
- Ce a făcut Mircea Drăgan?
- A citit numai cele două piese ale lui Vasile Alecsandri: Chirița în Iași și Coana Chirița. Ori, eu trecusem prin toată opera lui Alecsandri. Și am îmbogățit personajele, poate că era mai bine dacă nu făceam lucrul ăsta, cu replici care mi s-au părut foarte potrivite cu acțiunea filmului. Și toate din Alecsandri. Totul ales cu grijă, cu penseta. O grămadă de lucruri pe care le-am pus acolo. Și, bineînțeles, dacă eu spuneam câte ceva, mi se tăia scurt: „Ți s-a achiziționat scenariul? Taci!”. Și a ieșit... Eu am suferit îngrozitor, păcat că nu mai trăiește bărbate-miu care a fost tot timpul lângă mine și era și el uimit de ce se întâmplă.
- Doctorul Ion Matei.
- Da. Ionel, că așa l-a declarat socrul meu la primărie când s-a născut și am constatat că aici, în Moldova, părinții așa îi și botează: „Ionel”. Sunt foarte mulți „Ionei”.
- Dumneavoastră îi spuneați „Ionel”?
- Nu, eu îi spuneam „tati” (râde). Oamenii între ei își zic în toate felurile. Părinții îi ziceau „coca Nelu”. Când erau copiii mici, proaspăt născuți, în Moldova, cu obiceiurile vechi, nu acum, cum se năștea un băiat sau o fetiță, dar la fete mai puțin: „coca Gelu”, „coca Nelu”, „coca Mihai”. Îi puneau „coca” în față că e mic. Cum se spune astăzi „baby”. Nu mai sunt sugari, nu mai sunt nou-născuți, sunt „baby” (râde cu poftă).
„Îi spuneam soţului: «Critică-mă, spune-mi ce n-am transmis publicului, nu mă mai admira atât»”
- Așadar, familia vă înțelegea aceste nemulțumiri legate de profesie.
- Eu le discutam doar cu soțul meu care mă înțelegea perfect. Tata nu îmi pretindea decât să muncesc și să muncesc bine. Și îi plăcea foarte mult că m-am făcut actriță. Și el, și mama spuneau din timpul școlii că am talent și mă îndemnau să joc la școală, să pun piese în scenă. Tata fiind militar, ajunsesem la un moment dat regizor principal al trupei de la Casa Centrală a Armatei din Brașov.
- Părinții s-au aflat în public la piesele dumneavoastră?
- Totdeauna, bineînțeles. Și au fost cei mai severi critici ai mei. Asta îi spuneam și soțului meu când s-a însurat cu mine. Era tentat să mă admire! Și i-am zis: nu, că tot ce am făcut bine știu și eu, dar ce n-a plăcut, ce arată rău în sală, ce nu se duce direct la public, ce n-am transmis, ce n-am rezolvat, asta să îmi spui. El a fost un mare iubitor de teatru și un om în care puteam avea deplină încredere. Apropo de asta. Și Stela (n.r. - Popescu) a avut norocul de a găsi un mare scriitor și un animator de revistă și de teatru care să scrie pentru ea. Ducându-mă cu Stela într-un turneu i-am zis „uite ce am scris aici: «Unde găsesc un autor/ Să scrie numai pentru mine/ Și de se poate cât mai bine/ În greul gen ușor?/Și soțul meu ar avea har,/ Dar scrie, ce te faci matale?/Numai rețete medicale/ Fiindcă-i medic primar»”. Am scris niște rețete culinare în versuri, ca să ne amuzăm noi între noi, dar între timp, aveam nişte cunoştinţe mai vechi la Blaj, un foarte bun prieten, Neluțu Moldovan care, atunci când le-a auzit, a exclamat: „Vai, dă-mi neapărat să le public”. Și le-am făcut cadou și a scos o broșurică subțire, dar, după ce a publicat-o, am găsit în ea o sumedenie de greșeli de tipar, de gramatică... Of...
- Ceea ce v-a supărat.
- M-a supărat foarte tare! Și când am văzut ce dezastru a ieșit, i-am spus: „Dragul meu, dar cum se poate, uite cât de multe greșeli”. Iar el mi-a spus: „Scumpa mea, într-o publicație, 30% sunt greșeli”. Și i-am scris o epigramă: „Mi-ai oferit o explicație și ce mi-ai spus, mi-a dat fiori./ Că-n fiecare publicație, 30% sunt erori./ Dar dacă eu, dintr-o eroare ce schimbă sensul,/ Ți-aș face-o mică ajustare, să-ți schimbe sexul?”.
„Unde se grăbesc tinerii ăştia de azi? Şi cel ce nu ştie să se iscălească simte în el o grabă anume”
- Foarte tăioasă și la obiect.
- Așa, și le spuneam băieților aștia de la Blaj să nu scrieți despre mine. Cei care m-au apucat la vremea mea, m-au apucat, să fie sănătoși, că lumea merge înainte, dragă. Pământul ăsta nu se oprește din învârtit. Și omenirea își urmează calea cu încăpățânare. Așa că o lăsăm în pace! Nu am reușit noi să terminăm de citit operele clasicilor și a ălora care au format niște opinii, niște caractere, au format niște minți în lumea asta. N-am reușit noi să îi citim și să îi aprofundăm pe toți. Doamne ferește, nici cât o virgulă măcar.
- Parcă nu mai este timp, doamna Draga.
- Nu mai e! Că am înțeles că pământul se învârte din ce în ce mai repede. Sau mă înșel?
- Așa încep să simt și eu.
- Da, da, mă gândesc la tineri că sunt așa de grăbiți, că pe undeva până și cel care nu știe să se iscălească simte undeva în el o grabă, un zor, pe care noi nu l-am apucat, mulțumesc lui Dumnezeu că am prins perioada aceea de calm, de raționament, de echilibru. Noi am crescut într-o atmosferă foarte frumoasă.
- Dintre lecțiile de viaţă pe care le-ați trăit, pe care o considerați cea mai importantă?
- Pe toate! Lecțiile de viață și le primește fiecare. Cu unii existenţa este mai blândă și cu alții mai dură. Eu am făcut parte dintre cei care au primit duritate din partea vieții. Pentru care, drept să spun, am mulțumit întotdeauna, fiindcă m-a ghidat, m-a apărat de foarte multe lucruri, m-a scăpat de multe întâmplări neplăcute sau m-a împiedicat să îmi ridic nasul atât de tare încât să cred că sunt capătul pământului. Mie mi-a plăcut foarte mult așa cum am fost făcută, lăsată...
„Cu Stela Popescu, cu celelalte actriţe, mergeam unele la celelalte la premiere. Ne susţineam, ne povesteam rolurile”
- Din sumedenia asta de momente cu care vine viața peste noi, dacă ar fi să alegeți unul pe care să îl retrăiți, care ar fi?
- Nu, nu. Vreau numai întâmplări noi. Dar de ce să tot repet și să repet? Ce a fost frumos și bun e închis în sufletul meu, acolo, pus bine sub cheiță. E lucrul de care nu se poate atinge nimeni pentru că este ce a fost mai bun în viața mea și asta păstrez pentru mine. Cel mai de preț în viața mea a fost doctorul Matei. A fost cel mai de preț dar pe care putea să mi-l dea Dumnezeu.
- Credeți în Dumnezeu?
- Da! Da! Și pentru mine a fost un dar... eu zic că nemeritat. Pentru că am avut și perioada mea de ateism, în clasa I de liceu când am început să descopăr anatomia, geologia, mă rog, științele și am avut o perioadă când am fost ateistă, dar mai târziu lucrurile s-au schimbat și au revenit la normal. Eu sunt născută și crescută în religia ortodoxă și cred în Dumnezeu.
- Vorbeam despre tineri și cum percep tinerii din ziua de astăzi lucrurile. Ce i-ați spune unei tinere de 20 de ani care pleacă acum în viață?
- Nu m-aș băga. (râde) Ea are optica ei, tendințele ei, are dorințele ei, ce să mă apuc eu și să... Are Eminescu, la un moment dat, un antropomorfism. Niște sfaturi pe care o găină bătrână i le dă unei puicuțe. Și o învață că dragostea nu e bună și e mai nimerit să urmeze astrele, să studieze cerul. Și la un moment dat, dincolo de gard, apare cocoșul și puicuța uită tot ce i-a spus baba, se duce degrabă la gard și se uită galeș la cocoșul pe care îl adora, iar baba se întoarce dezamăgită în poiată.
- Se trăiește altfel dragostea astăzi?
- Asta să îi întrebăm pe ei. Pentru că nu știu, eu nu cred, v-am spus că nu mă amestec, dar din ce observ eu nu prea se mai știe ce e aia dragoste. Cam de multă vreme nu prea se mai știe.
- Prietenia dintre dumneavoastră și alte mari actrițe, Stela Popescu, Tamara Buciuceanu, și rivalitatea pentru roluri. Cum s-au împăcat?
- În general, nu exista, pentru că eu așa cred, fiecare are de spus ceva al ei. Specific ei. Și fiecare dintre noi am fost preocupate de ceea ce face personal, nu de ceea ce moşmodea cealaltă. Îmi aduc aminte că la începuturile profesiei mergeam unele la celelalte la premieră, nu vorbesc numai despre Stela și Tamara, ci despre toate actriţele din teatru. Mergeam unele la celelalte, ne povesteam despre roluri... Aaaa, știu și lucruri foarte urâte din teatru. De pildă, am auzit la televizor în una dintre zilele astea niște laude exagerate la adresa unui tânăr, iar cei care îl lăudau erau siguri că el se va uita la televizor și va vedea că el a fost lăudat. Și îi atribuiau multe calități și mă bucuram de chestia asta. Ziceam: domnule, publicul din ziua de astăzi mai are nevoie și de un ghid. De ce să fie totul rău și urât? Dar băiatul ăsta despre care vorbeau atât de elogios cei doi invitați, avea un caracter oribil, că noi ne cunoaștem între noi când plecam în turnee lungi. Ne cunoaștem mai bine. Și el era un copil crescut pe maidane, care nu știa să se poarte în societate, era invidios, era lacom, era nesimțit. Și mă uitam cu jale în suflet. Zic: săracu’ de el, de ce n-o fi așa cum zic băieții ăștia?
- E actor?
- Nu, e vorba despre un cântăreț din generația de mijloc, să zic așa.
„Cocoşul pintenat şi puicuţa albă”, o metaforă perfectă pentru răutatea din societatea românească
- Citeam undeva povestea dumneavoastră cu Geo Saizescu și cu pălăria. Am văzut poza, cât de bine vă venea pălaria...
- Da, dar până atunci lui nu îi trecuse prin cap că eu pot să port asemenea pălărie și să îmi stea bine așa ceva. El nu mă vedea decât cu basma. Și a avut un asistent, unul dintre colegii noștri dar mai tânăr, Andi Ivancenco, care a plecat de mult în Italia, și care spunea: „Măi, cum nu văd ăștia ce cap ai tu și cum ai putea să faci și cum ai putea să joci?” Și când am venit să dau probe la Geo, mi-a pus o pălărie și m-a îmbrăcat în așa fel cum credea el. Bine, eu întotdeauna am fost cea mai grasă dintre toate colegele mele, n-am fost grasă ca în ultimii ani, dar față de celelalte care erau ca niște nuiele, eu eram rotundă bine. (râde) Și pe Geo l-a uimit când m-a văzut cu pălărie. Și atunci mi-a dat rolul pe care altfel nu l-aș fi căpătat.
- Ce credeți că poartă pe cap țara acum? Ce îi vine României cel mai bine?
- Nu ştiu... Eu cred că singurul lucru care ne rămâne de făcut este să ne rugăm lui Dumnezeu să nu-și întoarcă fața de la noi și să nu ridice mâna de deasupra capetelor noastre, să ne dea putere să muncim și să vedem pe unde călcăm și ce facem. Să nu ne mai uităm peste gardul vecinului. Să nu ne mai comparăm cu unul și cu altul. Și să ne vedem fiecare de treaba noastră. Eu am avut niște găini. Noi luam porc de la Șerdan în fiecare an de Crăciun și acolo era o morăriță care creștea niște porci cu o carne dulce, nemaipomenită. Și când știau că mă duc cu bărbate-miu acolo, veneau și femeile din zonă să le consulte al meu și pe ele, săracele. Și o femeie i-a adus lui bărbate-miu un cocoșel alb. Bărbate-miu nu lua șpagă, nu lua chestii d-astea. Dar era galeș săracul cocoș, era amărât pe acolo prin curte, mie nu îmi venea să îl tai. Și ne-am dus la Turnu Severin unde aveam niște rude și acolo rudele ne-au făcut cadou o puicuță albă. Și am venit cu ea la București și au crescut amândoi așa, dar la un moment dat, cocoşul ăsta era cam iubăreț. Și i-a făcut bietei găini niște răni pe spate cu ghearele și pe moț, cu ciocul... Am chemat veterinarul și a spus: „Ăstuia îi trebuie mai multe găini”. Și atunci, am fost să cumpărăm mai multe găini, le-am adus acasă, dar când le-am dat să mănânce, de unde cocoșul le făcea curte, se împintena pe lângă ele, asta mică rănită și cum era, s-a repezit la ele, a început să le bată. Și atunci, ca să le fac să mănânce fiecare ca lumea, le-am făcut niște grămăjoare de-a lungul gardului. Ei, nu. Se băteau între ele, dar nu pentru porția lor, a fiecareia dintre ele, se băteau ca cealaltă să nu mănânce din propria ei porție. Așa sunt oamenii azi. Nu se mulțumesc cu troaca lor, cu strachina lor. Se uită cu un ochi la cel din stânga și cu un ochi la cel din dreapta. Și dacă ar putea, să se repeadă la amândouă și ceilalți să nu mănânce deloc. Așa și în meseria noastră. Că am făcut odată o comparație că actrițe cu succes la public și iubite de public aveau o ciudă dacă aia de lângă ea avea și ea aplauze de la public și avea succes. Ciudă, pur și simplu!
„Celor care rămân după mine le urez multă minte şi pace. Pace, pentru că eu am prins ce înseamnă să fie război...”
- Doamna Draga, acum trăiți în Piatra Neamț. De București, ca sat natal al dumneavoastră cum vă place să îi spuneți, vi se mai face dor?
- De București îmi este foarte dor, dar vreau să spun că eu Bucureștiul îl port în suflet. Dragostea asta pentru București este pentru totdeauna, pentru că acolo este familia mea, sunt strămoșii mei. Nu am mai venit în București de peste zece ani. Deloc. Aici, în Piatra Neamț, mi-a plăcut dintotdeauna. Parcă m-a atras ceva. De câte ori veneam, plângeam de fericire. Și de câte ori plecam, plângeam ca mireasa cu lada de zestre, de jale că plec. Mă uitam la munții aștia cum se îndepărtează și eu mă tooot duc. Eram foarte, foarte întristată și emoționată.
- Sunt și altfel oamenii în Piatra Neamț?
- Ce am cunoscut eu, și am cunoscut foarte multă lume pentru că orașul este mic, sunt niște oameni extraordinari. În primul rând că sunt iubitori de cultură, sunt generoși, au stimă pentru tot ce e bun și frumos, sunt oameni credincioși, plini de umor, ceea ce e un lucru fantastic. Cred că în mare parte căsnicia noastră a reușit pentru că bărbate-miu avea un simț al umorului extraordinar. Mă simt nemaipomenit de bine, iar prietenii mei sunt nemţeni de excepţie, unul și unul.
- Doamna Draga, în încheiere, ce le transmiteți celor care au trăit o viață cu dumneavoastră prin filmele și piesele în care ați jucat?
- Ce să le transmit? Să fie toată lumea ocrotită de intemperii, de catastrofe, de conducători ai lumii de proastă calitate, dar asta nu se mai poate, nu mai există nicăieri. Să fie pace... Eu când spun să fie pace, spun pentru că știu și ce înseamnă să fie război.
- Ați prins primul război.
- Da. Le doresc să le dea Dumnezeu minte și putere și sănătate. Asta le doresc tuturor! Iar colegilor, tinerilor colegi care vin după noi, să le dea Dumnezeu succes!
- Într-o lume a teatrului şi a filmului diferită de cea a dumneavoastră?
- Lumea merge înainte, doar nu o să se oprească la noi. Noi nu am mai recitat ca Nottara, de exemplu, și nici ei n-o să mai recite ca noi. Se schimbă toate lucrurile. Merg... Unii spun că merg spre rău, alții spun că merg spre bine, mie mi se pare că merg normal, că societatea are ce-și dorește până la urmă...
- O încheiere frumoasă a interviului nostru, doamna Draga. Vă mulțumesc!
- Am spus-o din toată inima, că asta îmi doresc și eu mie: inimă bună, cuget curat și minte limpede. Atât îmi doresc!