de Simona Lazăr

Gabriel Pletea (foto) are calificarea de expert bunuri arheologice și istorico-documentare: carte veche românească manu- scrise, expert restaurare-conservare carte veche, piele și pergament. Prin mâinile sale au trecut mii de pagini care au fost salvate cu migală. Spune despre sine și despre cei puțini care practică această nobilă profesie că sunt: „doctorii cărților”, pentru că și acestea, ca și oamenii, suferă de boli pe care ei le tratează.

„Urmărim readucerea obiectului la forma inițială”

- Domnule Gabriel Pletea, vă propun să vorbim despre cărțile vechi, cele pe care, ca restaurator, le-ați... „împrospătat”, le-ați „întinerit”...

- În spațiul românesc, primele tipărituri se fac în mănăstiri. Îl avem, astfel, pe Macarie Ieromonahul (1508-1512), de la Mănăstirea Bistrița, în Oltenia. Apoi, trebuie să îi amintim pe Diaconul Coresi (1556-1583), Mitropolitul Varlaam (1640), Mitropolitul Dosoftei (1679-1686) și, bineînțeles, Mitropolitul Antim Ivireanul (1691-1714). Acesta, venind din Iviria (Georgia) a adus o serie de tehnici noi de tipar. Fiind și sculptor, el a început a sculpta literele alfabetului, a făcut și matrițe pentru xilogravuri, iar acea tipografie a lui Antim Ivireanul a fost mutată zeci și sute de ani dintr-o locație în alta, în Țara Românească - la Govora, la Snagov etc... Aceste matrițe făcute de Antim Ivireanul și aceste litere făcute de el au fost folosite și după moartea lui. El a tipărit cărțile sale într-o limbă română înțeleasă de el, care a devine ulterior un etalon pentru o limbă română curată. În timpul său, hârtia a avut o mai largă răspândire, fiind însă un produs importat. Era o hârtie filigranată, produsă la primele mori de hârtie. Hârtia aceea este foarte rezistentă, dar nu totdeauna e nivelată, prezintă diverse grosimi pe cuprinsul unei foi. Azi, nu o putem înlocui cu o hârtie asemănătoare - dacă vorbim despre restaurare; în prezent, se găsește doar hârtia japoneză care are proprietăți și caracteristici pe care noi le cunoaștem și de care trebuie să ținem cont: aciditatea, consistența, grosimea hârtiei cu care putem face completări la cărțile vechi.

- Să ne referim la etapele restaurării, în funcție de problematica documentului...

- În primul rând, evaluăm problemele. Ele sunt foarte diferite, pentru că nu există două exemplare la fel de alterate, chiar dacă au suferit aceleași procese: inundații, incendii etc. Restauratorii sunt numiți „doctorii cărții”. Problemele descoperite la evaluare se notează în „Fișa de obiect” și în „Fișa de conservare”, urmând ca restauratorul să facă propunerea de restaurare. Aceasta se înaintează unei comisii ori celui care deține obiectul; dacă acea propunere e acceptată, atunci restaurarea poate începe. Dacă nu, se fac diligențe, pentru ca acea restaurare să poată începe. Există o serie de principii ale restaurării, cum ar fi că nu poți începe o lucrare dacă nu ai materialele necesare - principiul 4 al raportării la posibilitățile tehnice și profesionale ale laboratorului. Nu poți începe restaurarea unei cărți de 300 file și să te oprești la fila 100 pentru că nu mai ai materiale și să aștepți prea mult timp să dobândești necesarul pentru a continua.

- Ce defecte găsește restauratorul la cărțile vechi?

- De la simplele rupturi, sfâșieri, îndoituri ș.a.m.d. până la cele mai complicate, când cerneala pătrunde și se disipează pe hârtie, la pete sau lovituri prin căderea unor obiecte pe carte, în cărțile vechi bisericești sunt petele de ceară. Acelea se pot scoate destul de simplu, deși rămâne un strat fin, însă insistența de a scoate cât mai mult înseamnă o intervenție mai brutală și agresivă. Oricum, restaurarea presupune și o operație abrazivă sau de eliminare. Dacă o pagină sau o carte este arsă, partea arsă nu se va mai putea recondiționa și atunci, ea trebuie eliminată, tăiată și niciodată nu se va mai putea readuce la forma la care a fost decât prin completare. Deși obiectul restaurării este readucerea obiectului la forma inițială sau cât mai apropiată de ea. Definiția „de dicționar” a restaurării este: „a reface, a aduce într-o stare asemănătoare cu cea originară (o clădire, o pictură etc.)”. Din acest motiv, noi, restauratorii facem completări cu material care are caracteristici și proprietăți apropiate, conform cu al 6-lea principiu al restaurării, respectiv cel al compatibilității tratamentelor și operațiunilor. De exemplu, pielea - în cazul coperților de carte - se restaurează prin intarsie: se păstrează partea de piele originală, se curăță, se aduce într-o stare neutră, apoi se completează cu o altă bucată de piele nouă. La fel și cu lemnul. Cel folosit la restaurare trebuie să fie apropiat de esența lemnului de bază, să fie uscat, ca să nu reacționeze în timp, să nu producă mai multe stricăciuni, ulterior - și mă refer aici atât la cel de al 6-lea principiu, cât și cel cu nr. 7, respectiv principiul reversabilității tratamentelor și operațiilor.

„Nu facem completări la textul scris”

- Să vă urmărim, acum, într-un proces de restaurare a unei cărți... ce și cum faceți?

- În primul rând, cartea/documentul se aduce la parametrii existenți în laborator, adică la microclimatul locului de restaurare (temperatură și umiditate), pentru ca aceasta să nu reacționeze în timp prin gofrarea hârtiei. Deci, mai întâi, se neutralizează paginile, se începe desprăfuirea, operațiune care poate să aparțină și conservării (o conservare activă), după aceea se curăță filele - dacă acest lucru e posibil. Înainte de a curăța filele (o curățare uscată), trebuie să facem teste de umiditate asupra hârtiei și a cernelurilor de pe hârtie. Pe urmă, se face completarea cu hârtie japoneză, dacă este cazul, sau cu văl ori hârtie japoneză 9 g/mp. Cu văl se repară de obicei acele sfâșieri pe care le prezintă hârtia și astfel se și întărește fila. Apoi facem completarea, filă cu filă, bucată cu bucată, încet-încet. Dacă există alt tip de pete, pe acelea vom încerca să le extragem, astfel încât informația scrisă să nu fie modificată sau să se șteargă. Practic, noi, când spunem carte, spunem informație scrisă. Și pe aceea urmărim să o păstrăm cât mai mult. Un alt principiu al nostru este că nu avem voie să facem completări la textul scris, în conformitate cu principiul 8, al interdicției textului absent (pierdut). Scoatem petele de ceară, de vin, de funingine ș.a.m.d., încercăm să facem cât mai vizibil scrisul, dar nu îl completăm.

- Dar ciupercile, mucegaiul...?

- Cu acestea este o altă problemă. Depinde de mediul în care au stat și din care cărțile iau ciuperci. Dar există și alte „transferuri” pe filele de carte, de exemplu: de la grăsimea de pe mâini, de la barba celor care au folosit cartea...

Conservarea, altă modalitate de salvare

- Dacă nu avem condițiile de a restaura o carte - costuri mari, puțini specialiști - ce putem face, totuși?

- Vom urmări să facem o conservare cât mai bună. Temperatură, umiditate. Microclimat controlat. Acesta din urmă este un pas mare pentru a conserva documentele pe suport hârtie. Hârtia pe care o achiziționăm este o hârtie de filtru, căreia îi cunoaștem valoarea pH-ului, știm cum reacționează la undele UV - care și acelea pot fi foarte dăunătoare, ele acționează încet dar sigur, mai ales în lipsa conservării cu această hârtie de filtru. Depozitele trebuie să respecte și ele niște norme: lumina să fie slabă sau chiar să fie întuneric, pentru că undele UV nu sunt activate pe întuneric. Dar cărțile pot fi și acoperite cu hârtie specială, se pot crea microclimate în funcție de numărul cărților, de rafturile disponibile, de vechime, de degradare etc.

- Cum procedăm atunci când avem o carte expusă într-o vitrină de muzeu?

- În general, nu se recomandă expunerea mai mult de șase luni. În acest caz, se fac facsimile. Asta e recomandarea ideală. Sau rotirea obiectelor/cărților expuse. Aici, iarăși e un proces complex, care din păcate nu se prea realizează. Deci, ori facem facsimile pe timp lung, ori expunem maximum șase luni. Sigur, înlocuirea cu alt exponat înseamnă alte etichete, alte programe, diverse chestiuni de organizare. La fel se întâmplă și cu pergamentele care sunt, de obicei, documente de înființare a unei mănăstiri. La unele am lucrat. Am creat o cutie specială cu hârtie de filtru, care să le protejeze de orice lovitură, am introdus documentul-hrisov în cutie și îl păstrăm în bibliotecă, iar în expoziție avem facsimilul.

„Definiția «de dicționar» a restaurării este: «a reface, a aduce într-o stare asemănătoare cu cea originară (o clădire, o pictură etc.)»“

Valoarea dată de informaţia conţinută

- Documentele și cărțile vechi au valoare în sine, ca informație. România n-a avut foarte multe tipărituri și nici aceleași posibilități de conservare care au existat în alte țări. Care este volumul de unități arhivistice pe care le poate opera un restaurator, în cariera sa?

- Nu știu. Uneori, e mult și 10 file pe zi. Depinde de carte. Într-un an, da. Maximum 4 cărți de 300-400 de pagini fiecare. Mai mult, nu se poate. Dacă în pictură rezultatul e spectaculos, la carte, e mai puțin. Viitorul este digitizarea acestor cărți, pentru a fi mai bine păstrate originalele.

- E și asta o formă de conservare...

- Desigur. Pentru conservare avem rafturi și dulapuri speciale de metal, unde nu pătrunde lumina, focul, apa - fișete. Se pot amenaja săli întregi cu astfel de fișete. Ideal este ca temperaturile să se schimbe foarte încet, nu brusc - legăturile din celuloză se păstrează și nu se distruge hârtia.

- Am fost în muzee occidentale și am văzut cum erau păstrate și prezentate manuscrise, hărți, într-un mobilier special: sertare care puteau fi trase și în fiecare sertar documentele acoperite cu sticlă, păstrându-se astfel un microclimat...

- Un microclimat constant poate păstra un document sute sau mii de ani. În 1940, au fost descoperte Manuscrisele de la Marea Moartă. Erau puse în niște vase de lut, pentru că vorbim despre conservare într-o peșteră unde temperatura era constantă. După descoperire, s-a anunțat că cine mai găsește o bucată din acest manuscris primește un dolar. Atunci, băștinașii arabi au găsit manuscrise pe care au început să le rupă pentru a preda cât mai multe bucăți și a câștiga mai mulți bani. De aceea, digitizarea - despre care vorbeam mai înainte - e foarte eficace, acum, pentru că acele bucăți pot să fie mai ușor recompuse...

- Domnule Gabriel Pletea, putem vorbi despre un viitor al cărții vechi?

- Sigur, cartea veche, conservată, restaurată, digitizată va fi apoi mult mai ușor de studiat și generațiile viitoare de cercetători vor face, cred eu, descoperiri uluitoare, atunci când vor avea mai ușor acces la informația cuprinsă în ele.

„Digitizarea este o soluţie excepţională“

- Trăim în era digitală și digitizarea cărților și a documentelor, mai vechi sau mai noi, se face „în forță” și la noi. Putem salva cartea veche prin digitizare?

- Digitizarea este o soluție excepțională. Pentru cercetători, dar și pentru restauratori, pentru că e foarte ușor să treci de la o carte la alta. În momentul în care îmi intră în laborator o carte pe care n-o am completă, se întâmplă să n-am bucăți din ea, o caut pe internet la bibliotecile mari sau băncile de date, ca document asemănător scanat și care îmi dă foarte multe indicații. Atunci știu ce părți lipsesc. Nu le înlocuiesc, pentru că n-am voie, dar le restaurez și pot să le aduc cât mai aproape de forma originală. În ceea ce găsesc nu e decât un model orientativ. Dar găsesc ceva comparativ. Iată un exemplu. S-a intervenit în decursul timpului pe cărțile care au fost tipărite de Antim Ivireanul, s-au îndreptat de către diverși filele, s-au tăiat bucăți din alte file și, prin tăiere, s-a ajuns la o filă mai mică... Eu, când o restaurez, trebuie să o readuc la forma inițială. Trebuie să știu dacă există un alt exemplar, cu filă mai mare. După ce se face această spălare, curățare, neutralizare ș.a.m.d. - se poate spăla și cu un săpun neutru sau cu substanțe neutre din punct de vedere al acidității -, fiind curate, le putem restaura altfel, pentru că știm că și noi suntem feriți de alte boli și după spălare și completări facem reîncleierea paginilor, dacă e cazul, și urmează operațiunea de coasere, de legătorie. Coaserea și legarea sunt operațiuni diferite, depinzând de zona de unde vine cartea, de locurile pe unde a trecut, de utilizarea ei, de intervențiile improvizate de-a lungul timpului, în funcție de scopul pentru care au fost folosite, coasere cu sfoară, cu ață de bumbac etc. La început, procedăm la desfacerea cărții și la scoaterea tuturor adaosurilor improvizate (restaurare empirică), de-a lungul timpului. Vom folosi întotdeauna materiale care se pot ulterior extrage, respectând principiul reversibilității operațiunilor de restaurare.

- Am vorbit despre cărți și problemele lor, dar care sunt riscurile restauratorului care lucrează cu această hârtie veche?

- În primul rând să specificăm că restaurarea se va face într-un laborator de restaurare acreditat de Ministerul Culturii și de către un restaurator autorizat. În cazul restauratorului de hârtie riscurile nu sunt prea mari din partea obiectelor folosite sau a substanțelor. La ceilalți, care restaurează piatră, pictură, cu solvenți și multe alte substanțe chimice, da, acolo există riscuri mai mari și de aceea ei trebuie să aibă o protecție mai mare.