de Călin Popa şi Florica Pintea
Copacii sunt adevărate monumente ale lumii naturale, iar abilitățile lor de adaptare și de perpetuare a speciei nu încetează să uimească o lume care are încă multe de învățat de la acești giganți fascinanți.
Mamele-copac „susțin legăturile dintre indivizi și asigură schimbul de nutrienți”
Puterile arborilor, aceste structuri naturale care fac din Terra un loc în care se poate respira, sunt magnifice. Una dintre cele mai uimitoare este sintetizată de cercetătorul Suzanne Simard, din cadrul Mother Tree Project, care afirmă că „mamele-copaci” activează ca niște „huburi centralizate, care susțin legăturile dintre indivizi și asigură schimbul de nutrienți”. Cu multe caracteristici ale speciei umane, aceste exemplare își recunosc membrii grupului, descoperă sursele de hrană, formează alianțe și își trec moștenirea generațiilor următoare. Printre abilitățile remarcabile ale exemplarelor de mamă-copac se numără capacitatea de a pătrunde cu rădăcinile până la sursa de apă, de a detecta semnalele de probleme ale arborilor din jur și de a răspunde direcționându-le nutrienți și de a „trimite” fungi de legătură pentru ca lăstarii să ajungă în rețeaua care le susține dezvoltarea.
Își transmit rezervele și informațiile
Prin intermediul fungilor, mamele-copac realizează o redutabilă rețea de legătură subterană, care susține toți membrii grupului. Atunci când un astfel de exemplar este deteriorat fatal, pe moarte sau la senectute, își transmite resursele către generația următoare. În urma unui experiment care a relevat observații excepționale, Simard a pus în evidență faptul că mamele-copac aflate la finalul vieții își „colonizează” urmașii cu rețele mai puternice, le trimit mai mult dioxid de carbon, nitrogen, apă, fosfor și, mai ales, informații despre supraviețuire și semnale care trec experiența spre generația următoare. Deși oamenii de știință nu au reușit să determine mecanismele prin care mamele-copac își recunosc „rudele” în păduri întinse, reușesc să-și transmită mai departe genele și linia, într-un uimitor exercițiu de perpetuare a speciei.
Se apără prin tiruri cu… otravă și furnici ucigașe
Deși par imobili și calmi, arborii au capacitatea de a se apăra și, mai mult, de a reacționa. O astfel de specie este copacul-ghiulea, care are scoarţa acoperită de ţepi otrăvitori, iar fructele, atunci când se coc, explodează ca nişte grenade, aruncând „săgeți” şi seminţe în toate direcţiile, de pe toată înălțimea de 30 de metri a arborelui, cu o viteză de 240 de kilometri pe oră. O altă metodă de apărare pe care o folosesc copacii este favorizarea „cooperării” cu speciile de furnici ucigașe, care îi colonizează și îi apără de alte insecte. În schimb, „gazdele” furnizează adăpost și nutrienți speciali. Orice creatură parazită care intenționează să se apropie de copacul astfel apărat este imediat eliminată de regimentele de furnici care își protejează teritoriul-arbore.
Sunt foarte greu de ucis
Anumite specii de arbori au capacitatea de a se regenera chiar și de la stadiul de ciot. Potrivit experților, unii arbori din zona tropicală au învățat să se alimenteze cu nitrogen și să-și fertilizeze singuri proximitatea, astfel încât să poată renaște, chiar dacă au fost tăiați. De asemenea, există specii de arbori rezistenți la foc, care supraviețuiesc incendiilor și refac pădurea. În același timp, arborii au demonstrat capacitatea de a se autotrata, într-o manieră proprie - își exclud fizic partea vătămată. Acest procedeu are un dublu avantaj - copacul nu mai consumă energie pentru vindecare, utilizând în schimb rezervele pentru a se înmulți, iar pe de altă parte, ține la distanță paraziții care ar putea da năvală pe o zonă din trunchi aflată în suferință. De altfel, unii copaci sunt aproape nemuritori - în Suedia există un conifer în vârstă estimată de peste 9.550 de ani. De fiecare dată când trunchiul moare, exemplarul se „clonează”, dând la iveală un trunchi nou, care continuă ciclul de viață.
Etalează „mânie” și „bucurie” prin… sunete
Poate părea greu de crezut că uriașii liniștiți și imobili ai pădurilor se pot înfuria sau pot etala mânie, dar acest lucru se întâmplă. Potrivit unui studiu recent al unei echipe de cercetători francezi, atunci când sunt foarte stresați de condițiile de mediu, unii indivizi ai anumitor specii de copaci emit sunete prin canalele reunite într-un sistem denumit xylem, prin care se absoarbe apa și se sporește presiunea din interiorul arborelui, rezultând un soi de bolborosit format de apă și de bulele de aer. Aceste sunete sunt de diferite grade și se diferențiază unele de altele în funcție de emoția exemplarului, care poate afișa „mânie” sau „bucurie”.
Se „sinucid” pentru ca urmașii să trăiască
Povestea unui tip de palmier din Madagascar care se sinucide pentru a se asigura că urmașii săi trăiesc a uimit întreaga lume. Practic, efortul acestui arbore de a atrage insecte care să-l polenizeze este uriaș, dat fiind numărul mare de flori pe care le deschide în acest scop. Pentru că după polenizare rezultă atât de multe fructe încât copacul nu mai are resurse, acesta „se sinucide”, asigurând astfel existența nutrienților necesari pentru ca fructele pe care le-a produs cu un preț atât de mare să poată deveni alți palmieri.
Formează alianţe între specii
Arborii au capacitatea de a forma alianțe între specii atunci când sunt periclitați de invazii ale insectelor, de despăduriri sau de alte pericole de mediu, cum sunt seceta excesivă sau incendiile de pădure. Un exemplu de astfel de cooperare este între specii care se protejează reciproc atunci când una rămâne fără frunze și este „acoperită” de alta, care preia prim-planul supraviețuirii în cazul luminii excesive. Deși la prima vedere pare competiție, oamenii de știință au descoperit, uimiți, că este vorba despre cooperare. Cu ajutorul exemplarelor de mamă-copac, care transmit și susțin schimbul de informație, arborii direcționează unii spre ceilalți suplimentări de nutrienți atunci când există indivizi agresați sau în pericol, pentru a-i menține în viață, notează onetreeplanted.org.