de Simona Lazăr

Zice-se că e sfânt lucrul de mână. Mai ales atunci când îl faci în Postul Paștelui. Pentru că tradiția moroșenilor spune că de asta e făcut postul, „ca-n tăte sările să să lucreze. Ce faci zâua pe lângă casă îi una, dar sara îi sfânt să lucri cu mâinile tale”, așa cum face lelea Maria, aici, la Botiza.

„Tăt omu’ vre țărănește...”

„La noi să fac aieste de când îi lumea. S-o făcut și când eram io fată și amu’ se fac. Și când eram io tânără, erau purtate tari chiturile (n.r. - un fel de bondițe tradiționale maramureșene). O vreme s-a uitat de ele, dar acuma s-a luat iar tradiția de la-nceput. Tăt omu’ vre țărănește...”. În casa Mariei, e plin de fete „de măritat”, rumene-n obraji de sănătate, și de neveste de toate vârstele, dar mai ales de măicuțe ale celor dintâi. S-au adunat să coasă haine mândre pentru sărbători ori pentru zestrea mireselor viitoare. S-au adunat și ca să arate turiștilor cum e traiul lor și cum se fac, de-adevăratelea, lucrurile acestea frumoase pe care călătorii le cumpără ca să le ducă în casele lor... Rostul meu, de reporter, e să adun „mierea” poveștilor lor, rostită în graiul cel plin de farmec al Maramureșului.

„Femeile așa lucrau”

„Așa o fost pe vremuri la noi. N-o pus nime (n.r. - nimeni), nime-nime pantaloni. O fost gatii (n.r. - pantalon larg, tradițional bărbătesc, în Maramureș), cămeșă... De la vârvu’ degetelor până-n vârvu capului, o fost: ochinci (n.r. - opinci), oghiele (n.r. - obiele), cioareci (n.r. - pantalon strâmt, tradițional), chit, cămeșă... cu curele-alese, tăte le-o făcut femeile. Sara-n șăzătoare, ziua... care cum o putut, pe lângă lucru, pe lângă copii - că erau lucrate de mână, la cheară (n.r. - război de țesut), așa cum s-o putut, așa s-o făcut îmbrăcămintea la noi la țară”. O-ntreb pe lelea Maria din Botiza când a învățat dumneaei „să lucre” modele pe cât de frumoase, pe-atât de delicate. „Păi, de mică am început a le face. Că la noi și tradiția era așa, dar și lipsa te-o-ndemnat să lucri. Demult, toată lumea așa făcea. Nu că eram eu, sau maica, sau buna (n.r. - bunica) mea... La toate casele femeile așa lucrau. Poate și-amu’ ar face, dar amu’ nu mai e nevoia, că să găsesc haine destule. Ș-ar face cei tineri, da’ amu’ tineretu-i în Germania, unde-o plecat tot din lipsa banilor. Un fel de lipsuri erau atunci, alt fel de lipsuri îs amu’... Da’ tinerețea, la noi, niciodată n-o fost lipsită de griji”. Remarc și eu că-n camera largă, cu laviți pe două laturi, femeile venite în șezătoare sunt mai mult din cele ajunse la jumătatea a doua a vieții... „D-apoi, noi ce să facem? Cu de-aiestea ne ținem!”, vine răspunsul la întrebarea din ochii mei.

Cu mărgele și lână

În lumina artificială (odinioară - era de la „loampa” cu gaz, azi e de la bec), strălucesc „nestematele” cu care lucrează aceste femei vrednice ale Maramureșului. Sunt mărgele de sticlă și paiete. De mai mult de două sute de ani, acestea au „ajuns” pe cheptare, curele și trăiști, aduse „de pe la Viana”. Nu sunt orice fel de mărgele. Sunt din sticlă, viu colorate - unele în tonuri de bronz și aur - și aduc un plus de frumusețe și valoare pieselor tradiționale. Și-n ziua de azi, botizencele dau mare atenție calității mărgelelor cu care lucrează! Lâna - toarsă în serile din Postul Crăciunului - este și ea la fel de viu colorată. „Facem zadie (n.r. - piese dreptunghiulare, țesute în război, de obicei în două culori, pe care le poartă femeile peste fustă, în față și în spate). Facem cheptare, facem brâie la fete. Și cu lânița asta țesem și covoare...”, spune lelea Maria. Modelele sunt încărcate de semne. Ca tot ce e tradițional, în Maramureș. Văd o cale rătăcită, aici. Dincolo, frunze și flori... „Aici e o coroană cu tot felul de flori care se găsesc pe câmp. Că ele sunt viață și frumusețe, asta-nseamnă la noi. Le punem și pe covoare, și pe cheptare, și pe chituri...”

Despre „cheptar”, „chit”, „tașcă” și „zgărdan”

Tot aud aceste două cuvinte: cheptar și chit. Nu mă pot opri să întreb ce anume le deosebește? „Chitul e din lână de pe oaie. Se spală, se toarce, se țese și se duce la vâltoare. Ș-apoi se aduce și se coase. Cheptariu’ se face pe «sâlon» (n.r. - silon, fibră textilă sintetică), pe «barșon» (n.r. - catifea). Se pune sâlonul pe blăniță ș-apoi se pun bumbii (n.r. - nasturii) și celelalte...” În cele din urmă, zic eu, e vorba despre bundițe, veste tradiționale, specifice Maramureșului. Tașca, mai aflu, e o traistă frumos împodobită, pe care o poartă feciorii la joc. „Ș-amu’, la televizor, vedeți dumneavoastră că tăți feciorii îs cu tașcă și fetele cu brâie” (tanti Maria se referă, bineînțeles, la tinerii interpreți de folclor ori la dansatorii din zona Maramureșului). Îmi atrag atenția alte piese brodate, cărora tanti Maria le zice „mânecări” și sunt purtate... pe mână, tot de către feciori. Mai adaug în lista de piese tradiționale „pânzătura” - pe care fetele o poartă pe cap (batic, basma, năframă - îi zice prin alte locuri din țară), „clopul” - purtat de feciori. Acesta din urmă e împodobit cu „zgărdan” lucrat tot din mărgele „mânunțele” (mărunte) de mâna fetelor de măritat...!

Câte ceva despre băcueţe

Între femeile din șezătoarea botizană am aflat-o și pe lelea Ioana. Împletea baiere (n.r. - mânere, toarte) pentru „băcuețe”. Un alt nume pe care îl poartă aici trăistuțele tradiționale. E vorba despre acele trăiști care sunt lucrate la războiul de țesut. „Chiara” (fiara), cum îi zice pe aici. Firele din acest război sunt astfel pregătite încât țesătura să aibă exact lățimea dorită pentru trăistuță. Sunt folosite fibre naturale (de obicei, fibre vegetale), vopsite în câteva culori specifice: alb, negru, roșu. Baierele, mai demult, se țeseau, dar acum obiceiul e să se împletească, în trei, ca și cosițele fetelor...

Amintiri de tinereţe

Trecând prin Maramureș, am tot văzut „copacul cu oale”, specific acestui loc de poveste din nordul extrem al României. Acest „prepeleac” nu servește, ca prin alte părți, doar pentru uscarea și păstrarea/depozitarea oalelor, crătițelor, ulcelelor, ci și pentru a arăta că acolo, anume, se află o fată de măritat. Oala roșie, așezată în vârf, este semnul distinctiv pe care nu-l poate rata ochiul niciunui fecior. Lelea Maria zice că, în tinerețea dumisale, șezătorile - fie ele în câșlegi ori în post - erau prilej să se adune fete și flăcăi, laolaltă. „Așa o fost și cu mine și cu soțu’”, zice. „Ne întâlneam și jucam, sara, și-așa ne întâlneam, ne cunoșteam unii pe alții”. Și n-a fost nevoie să pună copacul cu oale la poartă? - o iscodesc eu. „Nuuuu... D-apoi, nici n-aveau atunci atâtea oale și crătiți. Dac-aveam o cofă de lemn... Mai aveam vase din lemn, c-un cerc. Câte-o oală de lut... Atunci, o trăit omu’ cu ce-o avut...” Ce-ar face dacă tinerețea s-ar întoarce? „Aș face lucrurile cum le-am mai făcut, cu omu’ meu alături. Am face împreună o casă, cu copii, cu animale, cu de toate... Așe cum o fo’, viața atunci tot n-o fo’ ră! Că era lumea mai bună și mai blândă. N-o fost atâta îmbrăcăminte și atâtea lucruri câte sunt amu’. De-abia am avut gatii de cânepă, cămeșă de tort (n.r. - fire vegetale, toarse, folosite la țesut: cânepă, in)... N-o fost cizme, n-o fost pantofi. Eu în opincă am crescut. Dar cum erau oamenii atunci... n-au fost mai târziu și nici n-or să mai fie!”