de Ştefania Băcanu şi Florica Pintea
Copilăria, relaţiile cu adulţii şi experienţele prin care aţi trecut contribuie la tipul de ataşament relaţional dezvoltat la maturitate. Dacă, de exemplu, în primii ani de viaţă aţi văzut bătăi, jigniri şi durere continue, veţi construi un stil de apropiere faţă de emoţiile pe care le-aţi întâlnit în acele momente şi veţi fi într-o goană nesfârşită după acele trăiri ce v-au provocat suferinţă. Psihologul Andra Tănăsescu a explicat cum se naşte acest ataşament faţă de durere, ce semnifică şi cum putem trăi în linişte cu aceste emoţii negative.
„Se identifică într-un rol de victimă de unde poate primi... atenție”
- Ce este ataşamentul de suferinţă?
- Atașamentul față de suferință este practic un atașament față de cunoscut, de familiar. Cele mai multe persoane care ajung să se atașeze de durere sunt cele care au trăit preponderent în această stare. Astfel că, oricare altă variantă ar presupune ieșirea din zona de confort și, implicit, un efort în plus. O altă situație este cea în care o persoană își crează un atașament față de suferință din dorința de a se simți special, deosebit. Din nevoia de a ieși în evidență, se identifică într-un rol de victimă de unde poate primi atenție, grijă și tratament special, pentru că „suferă”.
- Cum se manifestă?
- În primul rând, va fi destul de evidentă tendința de victimizare a persoanei. Orice se întâmplă, caută să se plângă că totul merge împotrivă și că îi este foarte greu să își rezolve problemele, să relaționeze, să aibă succes etc. Mai mult decât atât, persoana care se atașează de suferință va căuta toate motivele pentru care nu va merge ceea ce își propune sau toate situațiile care să îi provoace durere. Deși pare o atitudine masochistă, este varianta care pare cea mai firească atunci când persoana în cauză nu conștientizează tiparul în care a intrat. Astfel, va căuta persoanele, situațiile și atitudinile care să confirme ceea ce știe și să aducă suferința în viața sa, astfel încât să rămână într-o zonă familiară.
„Frica, furia, tristețea au puterea pe care le-o dăm noi”
- Cum adică ne ataşăm de ea atunci când îi dăm prea mare importanţă?
- Suferința are atâta putere pe cât îi dăm. Dacă „de ce ți-e frică, nu scapi”, pentru că te focusezi constant pe ce „nu vrei”, în loc să te focusezi pe ce „vrei”, la fel este și cu suferința. Frica, furia, tristețea au puterea pe care le-o dăm noi. Pentru a schimba modul în care trăim și a ne detașa de suferință, este nevoie să vedem și restul lucrurilor bune care sunt în jurul nostru, precum și soluțiile pe care le avem pentru a face schimbarea.
- Care sunt relaţiile în care îl întâlnim cu precădere?
- Poate fi des întâlnit în relațiile de cuplu. Foarte multe persoane se plâng că repetă același tipar de relații, aproape ca trase la indigo. Atașamentul față de suferință este totuși mult mai mult de atât. Pentru că, dacă este foarte puternic, persoana va căuta motive să sufere în orice situație din viață, nu doar în relație. Job, profesie, relație de cuplu, relația cu părinții, familia, banii, societatea, totul poate deveni o sursă de suferință atunci când obișnuința de a trăi astfel este foarte puternică.
Cum acţionează creierul în astfel de crize comportamentale
- De exemplu, dacă o femeie îndură bătăi şi chinuri într-o relaţie, înseamnă că s-a ataşat de suferinţă?
- Poate fi unul dintre motive. Poate considera că merită ceea ce primește, poate are o credință că dacă îl iubește suficient de mult se va schimba sau poate așa a primit exemplul și crede că nu există o altă variantă. Dacă modelul din familie este unul de violență domestică, atunci va fi tot ceea ce știe și acesta va deveni firescul ei. Și, atunci când va fi într-o relație echilibrată, va căuta să provoace violența sau să găsească în altă parte asta, pentru că acela e familiarul ei.
- Ce stă în spatele acestui ataşament nevrotic?
- În general, un șir lung de experiențe dureroase, neprocesate, acceptate drept „așa e viața, așa este normal să fie”. Un model primit de la părinți sau de la persoanele care sunt foarte apropiate în copilărie, pe care îl perpetuăm ca pe o moștenire prețioasă, de care evident ne atașăm și pentru că vine la pachet cu tot cu încărcătura emoțională pozitivă pe care o simțim față de persoana care ne oferă această lecție. Adică, dacă o femeie învață de la mama ei că este normal să fie agresată, atunci provocarea va fi ceva mai mare să renunțe la lecția asta decât dacă ar veni de la o persoană complet neutră sau pe care chiar o respinge. În momentul în care se declanșează un comportament care are scopul de a ne readuce într-o postură de suferință, creierul nostru, de fapt, ne dă ceea ce-i cerem, suferință. Dacă spun „Nu mai vreau să mă doară”, creierul va recepționa doar „Mai vreau să mă doară”, pentru că atenția mea va fi în continuare pe sursa durerii, nu pe soluția care ar elimina-o.
„Proiectăm în partenerul nostru ceva sau pe cineva”
- Ce înseamnă, de fapt, să ieşim din zona de confort?
- Înseamnă schimbarea, adică ieșirea din cunoscut. Chiar dacă această mutare este un lucru benefic și de dorit, în primă fază, efortul va fi resimțit și însoțit de o rezistență la nou. Este natural să facem asta. Este unul dintre principiile de funcționare ale creierului, care caută cea mai rapidă, cunoscută și simplă soluție pentru a ne menține în aceeași stare cu care ne-am obișnuit. Acest tip de schimbare este normal să provoace frică, pentru că înseamnă să lași lucrurile care îți sunt cunoscute și să intri în ceva nou, necunoscut, la care nu știi cum vei reacționa sau ce impact va avea asupra ta.
- Cumva, în relaţiile amoroase căutăm suferinţa?
- Problemele în relația de cuplu sunt inevitabile. Cine se aruncă înainte într-o relație și se așteaptă să fie totul perfect, trăiește o iluzie a relației idealizate, nu ceea ce înseamnă cu adevărat aceasta. Și da, o relație ne scoate cel mai mult din zona de confort. Dacă alegem să provocăm probleme în relația de cuplu este pentru că, de cele mai multe ori, proiectăm în partenerul nostru ceva sau pe cineva. Fie proiectăm imaginea unuia dintre părinți, fie un fost partener, fie proiectăm o parte din noi pe care nu o acceptăm.
„Poate viaţa nu va fi roz mereu, dar...“
- Putem avea, totuşi, o viaţă lipsită complet de suferinţă?
- Suferința este o parte esențială a vieții! Dacă nu ar exista, nu am putea evolua cu adevărat. Omul este motivat atunci când vrea mai bine, nu când îi este suficient de bine. Așadar, suferința joacă un rol crucial în supraviețuirea și evoluția noastră ca specie. Nu m-aș arunca să spun să trăim o viață fără de suferință, ci mai degrabă să învățăm cum să gestionăm situațiile dificile și dureroase care vor mai apărea în viața noastră. Poate nu va fi mereu roz viața, însă atitudinea pe care o adoptăm în fața schimbărilor neașteptate va modifica radical modul în care trăim totul.