de Simona Lazăr

Pe Ilie Dariciuc, păstor bucovinean din satul Deia, comuna Frumosu, l-am aflat acolo, la el, între sânii cei blânzi ai Obcinelor, înconjurat de feciorii lui, de oile lui și de câinii lui. Era imaginea unui cioban mioritic întors din baladă și-mbătrânit pe lângă turmă, în pendulările transhumanței. Un cioban mioritic care-a nuntit, în cele din urmă, cu fata frumoasă a tinereții lui, făcând-o „a lumii crăiasă” și dăruindu-i prunci. „Fagi și păltinași” le-au fost nuntași, dar la nunta lor, mai mult ca oriunde şi oricând, satul tot a jucat... Poate și după fluierul lui...

„Toți de-a’ oilor!”

Printre oieri, localnici și turiști, Ilie Dariciuc e bine-cunoscut pentru cele două fluiere de care nu se desparte, mult mai bătrâne decât el, cu vreo două ori trei veacuri. Și înainte de a intra în povestea neamului lui de oieri, l-am rugat să ne zică din fluier. Și apoi, să ne zică... despre instrumentele la care cântă. Unul de alamă, cu profil pătrat, și celălalt din lemn de tisă. Mai are moșul și o trompetă, care strânge ciobanii pe lângă el, cum în vremurile de demult se adunau ostașii... Și mai are o trâmbiță în care suflă - de să se-audă de pe o obcină pe alta -, instrument mult asemănător cu tulnicul moților din Apuseni... „Bunicu’, tata..., trei ficiori am..., toți de-a’ oilor! De când mă știu, mă țineam di oaie și dam în strungă! De mic!... Eu... Toți ai mei! De când ne știm, toți am trâmbițat și toți am cântat!”.

Moștenirea „moșnegilor”

„Păi aista, la care am cântat, îi din tablă de alamă. Nu știu cine l-o făcut, dar eu îl am de la bunicu’ (n.r. - moș Ilie e de multă vreme el însuși bunic) și el... numai Dumnezeu știe de unde-l avea! De la străbunicul lui... Moșneagul avea o sutî. Nu sî știe nici de cine-i făcut, dar tot să aibă mai mult de două suti di ani. Foarte deștepți or fost moșnegii, că or știut să facă așa fluier din metal din care nu să făceau fluiere nici pe-atunci șî nici acu’... Da’ numa’ ascultați acuma cât di frumos zâce...” Și duce din nou fluierul la buze și începe a cânta, de ți se rupe inima și vrei să iei calea codrului, să te lași îmbrățișat de mireasma lui, în anotimpul înfrunzirii.

O doină ciobănească

Cad sub vraja... frustă... a cântecului din fluierul pătrat, din alamă... După un minut, ori mai bine, Ilie Dariciuc dă iarăși drumul vorbelor (dulci, bucovinene): „Aista-i un cântec de-al nostru, de-al oilor... Că o fo’ o dată un ciobănel pi cari l-or trimis frații lui cu turma șî el, doar dară că să sâmțea bine cu oile lui, cânta vesel și oițâli jucau pe lângă el... Dar el cântând șî ele păscând, or obosit de-amu’. Șî când s-o trezit - mai bine nu sî mai trezea, că rău lucru o aflat: oițâli nu mai erau... Și-o scos el fluierul aistălalt, ăl di tisî, ș-o-nceput a cânta așe...”. Ilie Dariciuc pune un fluier la chimir și-l trage pe celălalt, cântând după o partitură a obcinelor... „Cânta, săracul, că-și pierdu-se oile lui. Prietenele lui. Suratele lui. Cânta din fluierul de tisă o doină ciobănească. De-amu’ el le-o cătat și le-o cătat cât le-o cătat, până o văzut într-un parchet niște cioate pârlite. Dar el n-o văzut așa de bine ș-o crezut că cioatele îs oile lui. Ș-o cântat atunci ceva mai de bucurie...”. Și ridică moș Dariciuc fluierul de tisă și-i zice cu foc. De joc... Cel care stă să-i asculte această punere muzicală în scenă află că cioatele nu pot fi nicidecum oi, iar când ciobănelul înțelege asta, se întristează și doina capătă inflexiuni de tragedie greacă. „O-o-o-o-i, o-nceput să cânte di jăli, că i s-o pierdut turma și n-are s-o mai găsească... O-o-o-o-i, sărmanul!”. Fluierul ține stins isonul poveștii, ascultătorii se-adună unii într-alții, presimțind, poate, o tragedie și mai mare. Dar tragedia întârzie să apară. Doina ciobanului cu două fluiere nu e atât de dramatică, precum „Miorița” alecsan- drină. „Ajuns într-o poiană, păstorul nostru își găsește oile, toate, păscând liniștite. Șî tari se mai bucurî!”. Fluierele - amândouă, deodată - lasă să iasă sunete vesele. Joacă Ilie Dariciuc și odată cu el ciobanul din poveste, cu toate oile lui. „Di bucurie, șî cânii or urlat. Șî oile s-or bucurat că ficiorul le-o găsât!”.

„E rânduită prost această stână”

Ai zice că țăranul acesta din Frumosu, care viața întreagă și-a petrecut-o în transhumanță, nu știe decât balade și doine de-ale locului. De aceea surprinși am fost, călători și reporteri, de față toți la „spectacolul fluierașului Obcinelor”, când Ilie Dariciuc a început a ne recita versuri. Poezii cu și despre oieri, firește. Precum această strofă dintr-o poezie a lui Corneliu Vadim Tudor: „E rânduită prost această stână / Zadarnic are jgheaburi și pășuni / Când turmele tot înspre râpi se mână / Iar din ciobani numai câțiva sunt buni”. Ilie Dariciuc oftează. Lumea copilăriei, a tinereții și-a anilor lui maturi se subțiază. Stânile nu mai sunt ce-au fost odinioară și, da, ca-n poezia pe care tocmai a recitat-o, dintre ciobani „numai câțiva sunt buni”. „Stâna poate nu-i prost așezatî, dar feciorii de azi nu se mai fac ciobani. Mână oile mai mult cei cu oase bătrâne și-atunci parcă-i mai greu să le ții pe toate adunate, dacă n-ai câini buni”. „Câini mai bărbați”, mai zice el, clamând „Miorița”. Poate că feciorii ălora mai în vârstă mai au grija turmelor... dar... feciorii feciorilor lor?

„Mioarele-s exact ca albinele: au o matcă”

Când l-am văzut ultima dată, Moș Ilie se ținea încă sprinten. Nu și-ar fi lăsat oile în grija altcuiva. Îmi zicea că, o dată cu natura, se simțea și el tânăr, gata să alerge după mioare. Ori, ba? „Eu nu fug după ele. Eu li cânt și ele vin; măcar că ele-s oi șî eu îs om. Da’ știi cum vin? Și de ce vin? Pentru că mioarele-s exact ca albinele: au o matcă: una dintr-însele-i șefă. Și pe aceea pun eu toată grija turmei. Îi pun un nume șî o strig după numele ei: Ciula, Oacheșa ori ce alt nume i-am pus... Șî dacă o strig de la distanță, ea vini la mine și toate vin după ea. Șî eu îi cânt...”.

În anul acela în care am fost în Obcinele bucovinene și l-am întâlnit pe Ilie Dariciuc, aveam sufletul împărțit - jumătate reporter / jumătate călător. Mi-a rămas în amintire vorba lui „dulși”, bucovineană, povestea ciobănașului care și-a pierdut și și-a regăsit oile, noaptea plină de stele care s-a pogorât asupra noastră. Apoi l-am revăzut, într-o postare pe internet, chiar înainte de Paști, cu un miel țigău în brațe: „Pe ăsta ochiosu’ îl cheamă Viorel și nu vi-l dau decât să-l mângâiați!”.