de Silviu Ghering şi Adrian Barna
Data de 5 septembrie va purta din acest an 2021 o povară grea în istoria românilor. Doi mari români ne-au lăsat mult, mult, mult mai săraci pe 5 septembrie. Au plecat într-o lume cu siguranță mai bună decât jungla pământeană „Socrate” din seria „Liceenilor” și „Amiralul” nu numai al canotajului românesc, ci al întregului sport românesc. Ion Horia Leonida Caramitru și Ivan Patzaichin. ACTORUL ȘI CANOTORUL. Cu majuscule. Pentru că au fost uriași în profesiile, în harurile cu care i-a dăruit Dumnezeu.
Ce să scrii nou despre un actor ultracunoscut?
Este greu spre imposibil să scrii despre Ion Caramitru. Arta sa dramatică este arhi, arhi, arhi cunoscută. Ce mai poți spune nou când se stinge așa o stea „vizibilă” zi și noapte? Că s-a născut la 9 martie 1942 într-un București în plin război? Într-o familie de aromâni originari din Munții Pindului? Că a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, clasa profesor Beate Fredanov, în 1964? Că debutase deja cu un an înainte la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” cu rolul principal în „Hamlet” (Hamlet! La debut!), de William Shakespeare? Că a jucat în peste 40 de filme de lung metraj, făcându-și debutul cu rolul secundar Petre II în „Pădurea spânzuraților”, în regia marelui regizor Liviu Ciulei (1964), care a câștigat cu pelicula sa premiul pentru „Cel mai bun regizor” la Festivalul internaţional de film Cannes 1965? Că printre cele mai cunoscute roluri ale sale sunt Vive din „Diminețile unui băiat cuminte” (1966), Gheorghidiu din „Între oglinzi paralele” (1978), Ștefan Luchian din „Luchian” (1981) și mai ales „Socrate” din seria „Liceenii” (1985-1987)? Nu mai amintim de personajele întruchipate pe scenă că nu ne ajung toate paginile revistei ca să le enumerăm... Sau că el ne-a anunțat primul la Televiziunea Română Liberă, în 22 decembrie 1989, la ora 12:51, alături de poetul disident Mircea Dinescu, că dictatura Ceaușescu a căzut și că „dictatorul și odioasa sa soție” au fugit? Că a fost ministru al Culturii între 1996 și 2000? Sau președinte al Uniunii Teatrale Române (UNITER) la „nașterea” acesteia, în 1990? Toate astea se știu... Și atunci ce să scrii inedit despre Ion Horia Leonida Caramitru?
„Teatrul n-a dispărut nici când a fost interzis 30 de ani în Anglia lui Shakespeare, nu l-a omorât nici gripa spaniolă…”
Poate cel mai nimerit ar fi să ne reamintim gândurile marelui dispărut despre problemele zilei, nenorocirile zile, de fapt, împărtășite într-un interviu acordat în exclusivitate pentru revista TAIFASURI... Nu credea Actorul Ion Caramitru în deturnarea pandemică a teatrului spre online, „dictată” de Al Treilea Război Mondial care este pandemia de COVID-19. Și care ne subjugă pe toți în sclavii îndepărtării de semeni, ceea ce exact teatrul prin definiția sa nu va lăsa să se întâmple... „Am citit tot felul de comentarii pe tema aceasta, spuse chiar de colegi de-ai mei sau de critici de teatru, care consideră că după pandemie, teatrul însuși trebuie să se schimbe, să găsească alte forme. Unii vin cu idei aberante că transmisia online a teatrului este viitorul, ceea ce este o mare prostie, nu va fi niciodată posibilă această soluţie. Lumea uită că istoria teatrului universal a avut și ea perioade de sincope. Să ne amintim că în Anglia, unde a trăit Shakespeare, de exemplu, la mijlocul secolului al XVII-lea a existat o guvernare religioasă bigotă, care a interzis teatrul, ca fiind instrumentul diavolului. Aproape 30 de ani nu s-a jucat teatru în Anglia. Și tot nu a murit, a supraviețuit. Au mai fost perioadele teribile de cenzură, în care s-a modificat, uneori, însăși esența teatrului și tot nu a murit. Și nici gripa spaniolă și nici tuberculoza nu au făcut ca teatrul să dispară sau să piardă ceea ce are mai viu și mai autentic: contactul direct cu publicul. Ori, în momentul în care ne vom însănătoși, lumea va reveni la teatru, în mod categoric. Și nu va fi mai fericită să vadă spectacole filmate, care nu pot să emoționeze la fel de mult ca spectacolele văzute pe viu. Condiția însăși a teatrului este aceasta, prezența în sală, contactul direct actor-spectator. În compensație, s-au inventat filmul și televiziunea. Pentru a oferi alte moduri de abordare ale textului dramatic, ale ecranizărilor marilor romane. Nu pot înlocui, însă, teatrul sub nicio formă”.
„A sta ore în șir pe Facebook este o sinucidere! Dorm numai câteva ore pe noapte, ca să mai am timp să citesc”
Când ați citit ultima carte? Mai țineți minte cum se numea? Cine a scris-o? Răspundeți cinstit față de dumneavoastră... Epoca de Aur a internetului, dictatura impusă de Google, dezvoltarea monstruoasă a gadgeturilor au făcut din cărți obiecte de muzeu, tot mai rare în casele generațiilor „online”. Ion Caramitru, închipuiți-vă, n-a avut pagină de Facebook! Ne-no-ro-ci-re!!! Păi ce făcea, bro, acasă, gen, seara? Citea! Adică cum „citea”? Ce-i aia? Păi să vedem ce spunea Maestrul... „Eu nu sunt un adept al Facebookului. Nu sunt și nu am Facebook. Pentru că nu-l doresc. A sta pe Facebook și a comenta mii de lucruri care intervin în viața publică, fiecare crezând, bineînțeles, că părerea lui contează, e o pierdere imensă de timp. Eu am alte lucruri de făcut în timpul meu liber. Nu am citit nici 10% din ceea ce mai am de citit. Și dorm numai câteva ore pe noapte, ca să mai am timp să citesc. Sau să îmi văd de meseria mea. A sta ore în șir pe Facebook este o sinucidere!”. Păi asta înseamnă că tinerele vlăstare acaparate de tablete și de telefoane mai deștepte decât... decât mulți, se sinucid? Ion Caramitru avea nepoți și povestea cât erau de „interesați” de creațiile sale pentru copii... „Tehnologia asta nouă a avut un succes nemăsurat la copii. Ei învață rapid să manevreze instrumentele astea noi și dacă copilăria noastră a fost dominată de povești, de romane sau de cărți pentru copii, care scoteau în evidență personaje importante ale istoriei sau interpretări ale istoriei într-un fel anume pentru vârsta respectivă, acum nepoții mei, de exemplu, nici nu vor să audă de așa ceva. Le-am oferit nenumărate basme pe care le-am făcut la radio și le-am înregistrat. Nici măcar nu s-au uitat la titluri. Stau de dimineața până seara pe tabletă, pe computer sau pe telefon și joacă jocuri din ce în ce mai sofisticate”. Clar? Punct.
„Cei mai ortodocși comuniști de ieri sunt cei mai sălbatici capitaliști de azi”
Cum spuneam, vom asocia imaginea lui Ion Caramitru cu evenimentele din 22 decembrie 1989, ziua în care au fugit Ceaușeştii. Omul care a rostit primele cuvinte la Televiziunea Română Liberă credea că România nu a ales drumul bun după „explozia mămăligii” de atunci și explica de ce... „Societatea noastră postrevoluționară a fost confiscată de nomenclatura fost comunistă, de gradul doi, cu Iliescu în cap. Nu a venit înapoi la putere cine trebuia. Nici Regele Mihai și nici Constituția din 1923 nu s-au bucurat de interes. Țările Românești, fiecare în parte până s-au unit și apoi România Mare, au avut o istorie organic legată de domnitori, de regi, de monarhie. Care a fost întreruptă, forțat, prin prezența trupelor sovietice, cu guvernul comunist impus, cu alegerile furate cum bine știm că s-a întâmplat și cu abdicarea regelui, care a întrerupt monarhia constituțională a României și a introdus republica comunistă. Dacă revoluția noastră ar fi fost considerată anticomunistă, atunci ea trebuia să lege firul istoriei de unde a fost rupt în 1945. Ei, nu s-a întâmplat asta. Nu. Generațiile de comuniști, securiști și tot felul de demnitari care au servit regimul trecut, au știut cum să se comporte, să se plieze, cum să pună mâna pe elementele de forță ale statului, pe fosta securitate, pe armată și prin ele să își poată construi o nouă existență. Pot spune că cei mai ortodocși comuniști de ieri sunt cei mai sălbatici capitaliști de azi”. Iar soluția, Ion Caramitru o vedea venind de la regalitate... „Gândiți-vă la o coincidență tulburătoare: Regele Mihai a putut pune piciorul în țara în care s-a născut, în țara al cărei rege a fost, în 1992, de Paște. A mai trăit în țara lui încă 25 de ani, fix cât a stat și Ceaușescu la putere. Dacă Ceaușescu a știut să distrugă o Românie întreagă în 25 de ani, tot în 25 de ani, cu Regele Mihai pe tron, România s-ar fi recalificat, ar fi revenit la condiția ei esenţială, de țară profund europeană. Dar nu a fost așa, pentru că știți foarte bine cum s-au făcut lucrurile, cum a fost îndepărtat... Dar Regele Mihai și-a făcut datoria și a susținut România și în aceste condiții”.
Era student când a debutat pe scenă. La „Bulandra“! În „Hamlet“!!
Din cele peste 60 de roluri jucate pe scenă, în piese de Shakespeare, Cehov, Pirandello, Buchner, Bernard Shaw, Alfred de Musset, Suto Andras, Rolf Hochhuth şi atâția alţii, iată în continuare o listă... exclusivistă! Marele Will domină repertoriul: Hamlet, Romeo şi Julieta, Eduard al-III-lea, Furtuna, Macbeth, Neguțătorul din Veneția, A douăsprezecea noapte, Iulius Cezar, Pericle. Obligatoriu de amintit (și de neuitat!): Dineu cu proști (Francis Veber), Moartea lui Danton (Georg Buchner), Steaua fără nume (Mihail Sebastian), Azilul de noapte (Maxim Gorki), Un tramvai numit dorinţă (Tennesse Williams), Răceala (Marin Sorescu), Leonce şi Lena (Georg Buchner), Eminescu (Mircea Ştefănescu), dar și recitalurile actoricești din „Caramitru-Mălăele, câte-n lună și în stele”, „Dor de Eminescu” sau „Dialoguri şi fantezii în jazz” (poezie şi muzică alături de Johnny Răducanu).
A regizat și... opere!
Da! Opere! „Evgheni Oneghin” de Piotr Ilici Ceaikovski, după romanul în versuri scris de Aleksandr Sergheevici Puşkin, atât la Opera Națională din București, cât și la Opera din Belfast, Irlanda de Nord. Unde a mai pus în scenă și „The Tragedy of Carmen”, versiunea lui Peter Brook după „Carmen” de Georges Bizet. Și o operetă, chiar anul acesta: „My Fair Lady”, de Frederick Loewe, la Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” din București. În străinătate a mai regizat 3 piese în Japonia, la Theatre du Signe: „Othello”, de William Shakespeare (2004), „Macbett”, de Eugen Ionesco (2002) și „Neguţătorul din Veneţia”, de William Shakespeare (2001).
Nu mai amintim decât piesele puse pe „rol” la Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București: „Noii infractori”, de Edna Mazia (2019); „Două pe faţă, două pe dos”, de Theresa Rebeck (2018); „Angajare de clovn”, de Matei Vișniec (2016); „Magic Naţional”, spectacol-concert (2015); „Dumnezeu se îmbracă de la second-hand”, de Iulian Margu (2014); „Anonimul veneţian”, de Giuseppe Berto (2014); „Bârfe, zvonuri și minciuni”, de Neil Simon (2014); „Dor de Eminescu”, recital de poezie şi muzică, împreună cu Aurelian Octav Popa (2012); „Dineu cu proşti”, de Francis Veber (2010); „Toți fiii mei”, de Arthur Miller (2009); „Şapte dintr-o lovitură”, de Lia Bugnar (2008).
Dintre cei 3 fii, niciunul nu este actor
Ion Caramitru era căsătorit de 45 de ani, din 1976, cu actrița Micaela Caracaș, cu care avea trei fii: Andrei, Ștefan și Matei. Niciunul dintre aceștia nu a ales profesia părinților. Andrei (44 de ani) a urmat o carieră în afaceri, fiind economist de profesie. A făcut studiile în Elveția și o perioadă a fost consilierul lui Dan Barna când acesta era vice-prim-ministru. Ștefan (38 de ani) cântă în trupa „The Lefters”, iar Matei (25 de ani) este inginer de sunet.
Decorat de Regina Elisabeta a II-a şi de Împăratul Japoniei!
Dintre cele 24 de distincții care i-au recunoscut de-a lungul prodigioasei cariere, imensa contribuție la îmbogățirea culturii nu numai naționale, dar și mondiale, amintim aici numai câteva. Semnificative...
„Socrate“ nu mai deschide catalogul...
Simpaticul... mai mult, șarmantul diriginte al „Liceenilor”, „Socrate” a fost unul dintre rolurile de film care au „prins” nu numai publicul tânăr, dar și pe cei de-o vârstă cu... Socrate. Este ingrat să „spicuiești” doar din filmografia lui Ion Caramitru. Acuzați-ne de ingratitudine față de marele Actor plecat să-ncânte generațiile din ceruri, dar vă amintim numai câteva dintre cele mai elocvente filme în care a jucat... de fapt a trăit Ion Caramitru: Diminețile unui băiat cuminte (1967); Porțile albastre ale orașului (1975); Între oglinzi paralele (1978); Bietul Ioanide (1980); Ștefan Luchian (1981); Declarație de dragoste (1985); Liceenii (1987); Extemporal la dirigenție (1987); Kafka (1991); Amen (2002); Moromeții 2 (2018)... Și încă atâtea și atâtea, completați dumneavoastră lista...