de Ştefania Băcanu şi Claudia Mîţoi
Într-un secol în care meseriile nu mai sunt la mare căutare, nea’ Nicu, pălărierul de azi şi de odinioară, a demonstrat că se poate, cu talent şi implicare totală. Are 92 de ani şi lucrează de la 14 ani, fiind unul dintre meşteşugarii care au primit nimbul nemuritor al unor Meserii Legendare, în cadrul Expoziţiei stradale de fotografie, proiect al Primăriei Capitalei, iniţiat şi derulat de Centrul pentru Seniori al Municipiului București CSMB, în parteneriat cu Muzeul Municipiului București.
„Câştigam într-o zi cât altul într-o săptămână”
- Domnu’ Nicu, de când practicaţi meseria de pălărier?
- Nici nu mai ţin minte de când... Am 92 de ani şi, după ce am terminat şapte clase primare, m-am dus la şcoala de meserii, unde am fost ucenic patru ani. Deci, să fie vreo 78 de ani, nu?
- De ce aţi ales meseria asta?
- Un proverb spune că „Ce ţi-e scris, aia este!”. Eu m-am născut la ţară, în cel mai sărac judeţ, Gorj. Pe timpul ăla, acum 80 de ani, trăiam foarte greu. Eram 11 copii la părinţi şi ne ţineau pe lângă casă, pentru agricultură sau ne trimiteau să facem negoţ la Bucureşti. Eu am urât viaţa la ţară şi abia aşteptam să termin şapte clase, ca să plec. Tata avea în Bucureşti un frate vitreg, era poştaş, şi m-am dus la el. Stătea într-o curte cu mai mulţi cetăţeni, aşa era atunci. Printre ei, era o chiriaşă care avea un cumnat pălărier, lângă Gara de Nord. I-a zis unchiului să mă dea să învăţ meserie. Şi m-am dus, avea o prăvălie în toată regula. După vreo două luni, mi-a zis să-l aduc pe tata şi să facem contract. Nu îmi dădea bani, dar avea grijă să nu îmi lipsească nimic. Am învăţat foarte repede meseria şi căpătase încredere în mine. După ce terminam treaba la el, mă mai duceam la trei ateliere, de unde primeam bani. Câştigam într-o zi cât altul într-o săptămână, dar şi munceam.
„Când au intrat ruşii în ţară, mulţi au închis. Eu, nu”
- După cât timp v-aţi deschis propriul atelier?
- La un moment dat, am plecat în armată, timp în care toate atelierele au intrat în cooperaţie. Când m-am întors, m-am dus la atelierul vechi, unde lucram, dar nu mai cunoşteam nimic. Când s-a înfiinţat cooperaţia, toţi patronii au fugit de meserii, nu voiau să mai lucreze. Se băgau în conducerea cooperaţiei şi desfiinţau prăvăliile, iar populaţia nu mai avea unde să îşi facă o pălărie, dar a venit un ordin de la Primărie care interzicea desfiinţarea prăvăliilor. Aşa au ajuns la mine patronii şi mi-au dat o prăvălie, ca să scape, şi aşa am intrat în cooperativă ca patron de prăvălie.
- Cum vă mergea? Câştigaţi bine?
- Mi-a mers foarte bine, dar când au venit ruşii în ţară populaţia era duşmanul pălăriilor, adică, dacă purtai pălărie, însemna că erai duşmanul ţării. Aşa că mulţi au închis... Eu am rămas.
„Veneau la mine Florin Piersic, Puiu Călinescu”
- Cum?
- Să fii meseriaş înseamnă să găseşti şi metode ca să rezişti, indiferent de situaţie. Am început să fac cravate cu elastic, cu picturi, tichiuţe pentru bebeluşi. Apoi, am plecat într-o excursie la ruşi şi am văzut că se purtau căciuli cu urechi, cu blană. Am cumpărat trei şi am venit cu ele în ţară. Am scos tipare după ele, am făcut rost de blană sintetică şi am început să realizez căciuli. Era coadă la prăvălie, la prânz închideam ca să putem mânca. A mers foarte bine cu acele căciuli.
- Pentru cine aţi făcut pălării, pe vremuri?
- Am făcut pălării pentru toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, inclusiv pentru el. De asemenea, pentru actorii de la teatru, pentru Florin Piersic, Puiu Călinescu, pentru Petre Groza, primul ministru de la acea vreme. Acum, toţi străinii care trec pe aici sunt clienţii mei. Am şi fotografii cu ei. Am un eleveţian care a cumpărat acum doi ani patru pălării. Peste vreo două săptămâni, s-a întors în România, a venit la mine şi mi-a adus cadou un tablou cu toate pălăriile cumpărate de la mine. În plus, toate pălăriile ţiganilor, cu boruri mari, eu le fac, la nea’ Nicu.
„Ştiinţa o să desfiinţeze omenirea”
- Aţi ales o meserie care s-a mai pierdut în timp... Dumneavoastră cum aţi rezistat?
- Mai sunt câţiva meseriaşi care au rezistat, veniţi de la ţară, ca şi mine. Aşa era atunci. Acum, copiii care vin de la ţară la oraş vin ca să înveţe, să facă şcoală. Sunt mai pricopsiţi decât cei de la oraş. Ştiinţa o să desfiinţeze omenirea.
- Mai lucraţi cu cineva?
- Eu lucrez singur... Mai am nişte fete care mă mai ajută, dar am şi ucenici care vin să înveţe meserie. Unii învaţă, dar alţii, stau o zi, două, văd că se murdăresc şi pleacă, nu mai rămân.
„Meseriaşii individuali sunt mai de valoare decât fabricile”
- Dar este o meserie pe cale de dispariţie?
- Nu cred, pentru că pălăria completează ţinuta omului. Dumneata de ce ai pus basca pe cap? Ca să completezi, nu? Pălăria dă tonul eleganţei. Dacă nu ai nimic pe cap, strică tot aspectul.
- De ce nu am cumpăra pălării din comerţ?
- Cerinţa e mare şi comerţul nu poate acoperi tot. Meseriaşii individuali sunt mai de valoare decât fabricile. Ţi se rupe, te duci s-o repari, n-o arunci. Când vine clientul la mine, eu îl întreb ce vrea, ce culoare, ce model... Îi aduc un model de pălărie care cred eu că se potriveşte cu fizionomia lui şi el se decide.
„De 80 de ani mănânc la masa de lucru“
- O să lăsaţi cuiva această moştenire?
- Dacă nu au vrut-o, n-o las... Am băiat şi fată, amândoi cu şcoală, cu facultate. El e inginer şi şi-a făcut un atelier de mobilă, iar ea e contabilă pe la nu știu ce minister, şi, de multe ori, ei vin şi împrumută bani de la mine. Deci, cu facultate, cu tot... De aceea spun că, meseria niciodată nu te lasă.
- Meseria v-a ajutat să vă menţineţi aşa bine şi să lucraţi şi la 92 de ani?
- Aşa a fost rasa. (râde) Eu, de 80 de ani, la masă de-asta am mâncat de prânz (masa de lucru). Meseria trebuie să o combini cu negustoria. Aşa se zice. Acum nişte ani, m-am dus la neamuri la Băicoi, lângă Ploieşti. Verişoara nevestei mele îmi zice: „Măi, Nicule, nu vrei să mergem în plimbare la târgul de duminică?”. „ Ba da”. Era târgul plin cu de toate, ce se vindeau pe botul maşinii, mai puţin pălării. M-am interesat cam ce se poartă în zonă şi a doua duminică m-am dus cu pălării în târg. Au tăbărât pe mine, le-am vândut imediat. Am făcut multă vreme naveta asta. M-am dus şi la Văleni cu ele.