de Simona Soare Ghișea şi Daniel Şuta
Majoritatea părinților depun eforturi pentru a-și crește copiii cât mai bine. Totuși, ei pot greși fără să realizeze acest lucru, afectându-i pe cei mici. Există însă și părinți care fac mai mult decât simple greșeli întâmplătoare. Aceștia intră în categoria așa-zișilor părinți toxici. Indiferent dacă o fac intenționat sau nu, există anumite tipare de comportament care îi pot afecta grav pe cei mici, atât la nivel emoțional, cât și mental, astfel încât să resimtă efectele dăunătoare chiar și după ce devin adulți. De câte tipuri sunt părinții toxici, dar și cum pot fi vindecate rănile din copilărie, aflați de la psihologul clinician Cornelia Cristescu (medalion).
„Vor purta povara sentimentului că sunt nedoriți”
- Care sunt trăsăturile „toxice” ale părinților, care pot distruge viețile copiilor?
- Termenul de „părinți toxici” îmbină două dimensiuni prevalente în comportamentul părinților, descrise prin proiecția controlului și a responsivității. Prima dimensiune, cea a controlului, se descrie printr-un interval de reacții, de la cele mai înalte așteptări din partea propriilor copii, până la cele mai diminuate. Cea de-a doua dimensiune, responsivitatea, reprezintă centrarea pe copil. Termenul este atribuit acelor părinți care proiectează în copii propriile insecurități, frici, neîmpliniri. Însumând valențele celor două dimensiuni, regăsim mai multe tipuri de părinți toxici. Părinții autoritari, caracterizați de fermitate, fixează cele mai înalte idealuri pentru copiii lor, întăresc comportamentele pozitive ale acestora și penalizează lipsa de obediență. Astfel, cei mici dezvoltă nevoia de a răspunde permanent cerințelor acestora. Părinții autoritari cer foarte mult de la copiii lor și recurg la pedeapsă, la forță, pentru a înfrânge voința celui mic. Copiii lor vor dezvolta anxietate, frustrări, nesiguranță. Pe de altă parte, părinții permisivi evită impunerea autorității sau a oricărui tip de control. Ei sunt calzi, iubitori, grijulii, toleranți. Copiii acestora prezintă imaturitate, dependență față de părinți, interes scăzut pentru școală. Părinții indiferenți combină comportamentul indiferent cu unul rejectiv. Practic, ei sunt indiferenți față de nevoile copiilor, nepăsători, slab atașați de un rol parental. Aceștia răspund doar cerințelor imediate ale copiilor, respectiv hrană, obiecte ușor accesibile. Părinții indiferenți pot atinge chiar parametrii neglijării. În această situație, cei mici vor purta povara sentimentului că sunt nedoriți, că „deranjează”.
Manifestările negative conduc la anorexie, bulimie, obezitate
- Cum ne dăm seama că ceva din modul în care ne cresc părinții nu e în regulă?
- Lipsa curajului, a inițiativei, teama de a-ți urma idealurile, nesiguranța în interacțiunea cu ceilalți, conformismul, obediența, anxietatea și, nu în ultimul rând, setea de iubire, de apreciere, toate acestea compun spectrul unei dezvoltări emoționale carențiale. Din păcate, copiii nu au capacitatea de a conștientiza golurile afective la vârsta la care acestea se produc, confruntându-se astfel cu efectele lor până la maturitate.
- În general, ce traume au cei crescuți de astfel de părinți?
- Comportamentul parental toxic, manifestat de timpuriu în viața copilului, poate conduce la tulburări în foarte multe aspecte ale dezvoltării. Efectele traumelor produse de părintele toxic pot fi transpuse în tulburări de personalitate sau de comportament, depresie, anxietate, atacuri de panică, gânduri suicidare, tulburări alimentare (anorexie, bulimie, obezitate) și tulburări de identitate de gen.
Dezvoltă inclusiv probleme de natură intelectuală
- Acești copii se confruntă, de regulă, cu rezultate slabe la învățătură?
- Mulți dintre acești copii pot obține rezultate foarte bune la învățătură, dar care vor fi lipsite de relevanță în viitorul adultului, deoarece, în aceste cazuri, „notele mari” emit efecte de scurtă durată și doar pentru a împlini idealul părintelui „nemulțumit”. Într-un alt context de viață, toate aceste rezultate își vor înceta efectele, având în vedere faptul că ele nu au decelat din dorința proprie a copilului de a cunoaște, ci doar din teama de a nu-și supăra părintele, care așază pe umerii propriului copil povara perfecțiunii, pe lângă faptul că nu este capabil de validare. La celălalt pol al dimensiunii situației, nu trebuie să fii specialist pentru a realiza că, în lipsa unei relații de atașament cu părintele, cel mic va dezvolta, pe lângă problemele sociale, și probleme de natură intelectuală. Astfel, putem considera că efec- tele unei educații toxice se extind și afectează inclusiv rezultatele la învățătură.
- Cum poate un copil să facă față unei familii disfuncționale?
- De regulă, copiii consideră că tot ce se întâmplă acasă este, de fapt, normalitatea oricărei familii. La fel se întâmplă și cu acei copii din familiile disfuncționale. Evident, în situația în care copilul are capacitatea de a identifica problemele din mediul său familial, el poate vorbi despre acest lucru cu specialistul din cadrul școlii sau cu dascălul său. Aducem astfel în discuție un subiect mai amplu referitor la necesitatea introducerii în programa școlară gimnazială a orelor de psihologie sau, cel puțin, abordarea, într-un mod mult mai conștient, a unor astfel de teme în cadrul cursurilor.
„Să ne iubim copiii reali, nu pe cei ideali!”
- Cum se poate schimba un părinte dacă se regăsește în categoria părintelui toxic?
- Dacă un părinte și-a identificat cel puțin una dintre caracteristicile acestei categorii, înseamnă că deja a conștientizat situația în care se află copilul său. În lipsa potențialului de a remedia singur comportamentul respectiv, el poate apela cu încredere la ajutorul specialiștilor. În schimb, nu cred că ne poate învăța cineva, fie el și specialist, cum să ne iubim propriii copii. Pentru acest lucru, este nevoie să ne observăm copiii, să îi ascultăm, să le ștergem lacrimile, să le împărtășim zâmbetele, să îi îmbrățișăm. Să ne jucăm cu copiii noștri. Cu cât ne vom deschide mai mult brațele către ei, cu cât vom fi mai prezenți în existența lor, cu atât îi vom cunoaște mai bine și vom ști cu siguranță cum să le hrănim devenirea.
„Relaţia cu cei care ne-au dat viaţă este relaţia cu viaţa însăşi“
- Cum ne putem ierta părinții toxici?
- Se spune că „rănile” copilăriei sunt de fapt reacții la relațiile copilului cu părinții săi. Ca rănile să poată fi vindecate, este necesar ca noi să ne împăcăm cu trecutul, să nu ne mai judecăm părinții și, cel mai important lucru, să îi iertăm. Dacă îi vom judeca, vom risca să plătim un preț imens: mai târziu, copiii noștri vor proceda întocmai cu noi. Astfel, furia, teama și setea veșnică de a face dreptate vor rămâne piese de bază dintr-un puzzle transgenerațional. Un copil trebuie să afle ce i s-a întâmplat în copilărie părintelui său, care a fost relația acestuia cu propriii părinți. Abia atunci când va afla de fapt că acel copil de odinioară nu a primit niciodată iubire, nu a avut parte de căldură din partea celor dragi, își va înțelege părintele și îl va ierta. Practic, iertarea îi va obloji rănile și el va începe să trăiască. În fond, relația noastră cu cei care ne-au dat viață este relația noastră cu viața însăși.