de Carmen Ciripoiu

Cântecul, dragostea și muntele i-au condus viața. Și credința în Dumnezeu. Așa a reușit să-și înalțe sufletul deasupra necazurilor și să-și urmeze rostul. Și-a dorit să facă multe lucruri, dar, din nefericire, timpul nu a așteptat. Se spune că Dumnezeu își alege oamenii, acolo, Sus. Pe cei mai buni. Acest om a lăsat o urmă extraordinar de mare pe pământ. Am adunat un buchet din cele mai frumoase gânduri pe care Petrică Mîțu Stoian le-a împărtășit revistei noastre de-a lungul anilor și vi le dăruim ca un omagiu pentru marele interpret înălţat atât de timpuriu la Cer.

„Am vrut să mă fac marinar, dar tata nu m-a lăsat”

A văzut lumina zilei la 18 septembrie 1960, într-un ținut cu „zări largi și liniștitoare, cu oameni deosebiți, unde, însă, nu a pătruns kitsch-ul și schimbarea”, iar acest lucru i-a marcat existența. La fel ca și prima zi de școală, când bunica l-a dus de mână, dar i-a spus că va trebui să se întoarcă singur acasă: „Așa am învățat să plec pe picioarele mele și să am o responsabilitate, să știu ce am de făcut. Un lucru ce nu se mai întâmplă cu copiii în ziua de azi”. A fugit de armată cât a putut, reușind să o amâne o perioadă cu ajutorul unui medic, dar la 22 de ani, soarta i-a fost pecetluită: a fost înrolat la marină, la Mangalia. Tot răul a fost spre bine, pentru că s-a îndrăgostit iremediabil de mare și a vrut să devină marinar. „Armata trebuia făcută la 18 ani. Eu am tot fugit de ea cu ajutorul unui medic de la Timişoara, care mi-a pus diagnosticul de suflu sistolic, însă, când a plecat el în Germania, n-a mai avut cine să mă salveze, aşa că m-au înrolat. Aveam 22 de ani şi m-au dus doi ani la Marină, la Mangalia. Până atunci eu făcusem liceul şi lucram în domeniul metalurgic. În plus, eram şi membru de partid, aşa că m-am impus în armată şi nu m-au ras în cap şi nici de mustaţa mea nu s-au legat. Când am terminat şcoala, am vrut să mă fac marinar, dar tata nu m-a lăsat. Fiind băiatul cel mic, era obiceiul să rămân în casa părintească. În toamna anului 1975 am fugit de acasă şi m-am înscris la Liceul Industrial din Oţelu Roşu, la secţia metalurgie. Trebuia să-mi semneze tata contractul cu întreprinderea, dar fiindcă el n-a vrut, sora mea cea mare, Domnica, i-a falsificat semnătura. Nu mi-a plăcut acolo, dar trebuia să fac ceva, ca să nu rămân un ţăran legat de glie”, a glumit artistul.

„Mama era convinsă de vocaţia mea. Ca şi mine, ea ştia că într-o zi voi putea ajunge un om al muzicii”

A muncit enorm și a fost extrem de exigent cu el și cu cei din jur. Dar și convins că a avut mare noroc, pentru că în copilărie nu a crezut niciodată că va ajunge să cânte pe scenă, în fața a mii de oameni. „Cred că fiecare om este norocos în felul său. Da, am avut şi am noroc. În anii copilăriei şi ai primei tinereţi n-am crezut că norocul meu este acela de a trăi pe scenă pentru bucuria altora şi că din această vocaţie şi dăruire voi culege pentru sufletul meu cele mai nebănuite bucurii. Iată că s-a întâmplat, spre bucuria şi norocul meu. Prea era adâncă în mine dragostea pentru această meserie, deşi bietul tata nu vedea cu ochi buni calea ce o urmam spre cântec. Noroc că mama îmi lua mereu apărarea. Era convinsă de vocaţia mea. Ca şi mine, ea ştia că într-o zi voi putea ajunge un om al muzicii, un slujitor al cântecului. Eu am dobândit totul prin muncă, nimeni nu mi-a dat un pai, doar educaţie am primit de la părinţi, în rest, nimic. Cântecele mele au dat naştere la multe semne de întrebare. Ele nu reprezintă o proiecţie a trăirii mele, ci trăirile omului de la munte sau ale omului, în general”, a mărturisit artistul.

„Nimic nu poate fi mai interesant decât cântecul munţilor”

Asemenea celor mai mari artiști ai vremurilor, mulți s-au întrebat cine a fost muza lui Petrică Mâțu Stoian. Doar muntele... Pe cărările și potecile căruia, atunci când urca, se reîntorcea la starea aceea de bucurie nestăvilită. „Întotdeauna Isverna a fost sursa de inspiraţie. De altfel, pe unul dintre albumele mele, «M-aş duce unde mi-e dor», am precizat sursa mea de inspiraţie. Nimic nu poate fi mai interesant decât cântecul munţilor, căci el cuprinde toate pornirile inimii. Muntele m-a învăţat să doinesc, stânca m-a făcut puternic, verdele pădurii mi-a dat speranţă, iar publicul m-a ajutat să caut cântecul în vatra în care arde jăraticul vieţii: Isverna. Doina rămâne, însă, pentru mine, singura experienţă nemijlocită a exprimării de sine”, și-a amintit Petrică.

A fost atât de iubit, încât oamenii stăteau la marginea drumului doar să-l atingă pe cel care le-a adus bucurie atunci când viața le-a mai dat câte o palmă. „Când mergeam la petreceri la sat ne aşteptau oamenii la marginea drumului să ne vadă, să ne atingă. Îmi amintesc faptul că am mers odată la Măceşu de Jos şi s-a apropiat de mine o băbuţă. Eu purtam o cămaşă albă, frumoasă, iar ea m-a apucat de braţ, să-mi cocoloşească mâneca şi alta nu, şi-mi zice: «Îu, mumă, trăii să te văd viu. Eşti exact ca-n realitate!». Alţii mă roagă să le cânt: «Ia, fă-mi şi mie un cântec! Uite, fă-mi acia, că-ţi dau un kil de roşii»”, spunea maestrul.

„Am o filosofie a vieţii: să stai lângă prietenul tău, pe care să-l consideri geamănul tău”

Deși era extrem de sociabil, a avut grijă să-și aleagă prietenii. Iar cei care au avut norocul să stea lângă maestru au fost cu adevărat aleși pe sprânceană: „Mi-am ales prietenii. Am păstrat şi păstrez valoarea pornind de la ideea că oricine are personalitate, dar nu oricine este o personalitate. Mai am o filosofie a vieţii: să stai lângă prietenul tău, pe care să-l consideri geamănul tău şi, uitându-te la el, să poţi spune cine eşti sau cine ai putea să fii”. Oamenii care l-au cunoscut cu adevărat pe inegalabilul artist spun că acesta nu a purtat pică nimănui, pentru că n-ar fi vrut niciodată să aibă sufletul întunecat. „Cred că nu sunt superstiţios, ci credincios, fiind adeptul ideii părintelui Arsenie Boca, acesta susţinând că nu trebuie să-i laşi pe cei vicioşi şi pe cei răi să se uite în sufletul tău, că privirea viciului întunecă sufletul. Iar cu oamenii să te împaci, dar cu păcatele să te cerţi întotdeauna”, ne-a destăinuit acesta.

Mustața, podoaba cea mai de preț

Dintotdeauna a purtat mustaţă, considerând că aceasta reprezintă podoaba unui om. De altfel, printre multele daruri primite de la fani s-a numărat și o sticlă cu șampanie cu un mesaj legat de podoaba lui cea mai de preț: „Iar eu am păstrat aşa o ţinută a omului de la munte, a unui haiduc. Am încercat mai multe variante, cu cioc, cu barbă, dar nu arăta bine la filmări. Am primit o şampanie personificată, cu mesajul: «Mustaţa naşului meu a rămas la PRO TV». Dar și foarte multe icoane şi goblenuri cu Sfântul Petre, peste o sută de cănuţe şi un set de ceşti cu fotografii de-ale mele şi cu versurile unui cântec, câte-o strofă pe fiecare cănuţă”, s-a lăudat cântărețul.

„Ador teatrul şi am şi jucat un rol alături de Matilda Pascal Cojocăriţa şi Gheorghe Turda”

Nu i-a plăcut niciodată monotonia, ci ideea în care triumfă viaţa. Timpul liber era doar un cuvânt în dicționar pentru Petrică Mîțu Stoian, dar atunci când existau momente liniștite, i-a plăcut să citească, să meargă la teatru, să se plimbe și să stea de vorbă cu preotul de la biserica aflată lângă locuința sa. „Timp liber?! Mi l-aş dori! Oricum, puţinul care îmi rămâne îmi place să mi-l petrec în linişte, în lectură. Ador plimbările, îmi place să citesc, să văd filme de acţiune sau piese de teatru. Ador teatrul şi am şi jucat un rol alături de Matilda Pascal Cojocăriţa şi Gheorghe Turda - unde am încercat să mă identific cu personajul. La fel ca în cântec, eu am simţit că şi în teatru sau în film eşti luminat, că eşti fericit şi stânjeneala ascunsă undeva dispare în momentul în care simţi că replica vine de la sine, când îi găseşti tonul şi sensul, când înţelegi esenţa”, ne-a povestit regretatul „Prinţ al Mehedinţiului”.

„Petrică avea un mare simţ al umorului. Mi-amintesc când stăteam cu el la ocazie, la Motru, și aveam un inel de aur, mi-l luase mama la 18 ani, nu avea mai mult de un gram și ceva. Și Petrică spunea: «Scoate inelul că îți taie șoferul mâna și ți-l ia». A fost un om deosebit, o voce caldă, plin de talent. Ne-am întâlnit la sute de evenimente în țară, în familiile noastre, a cântat la nepoții mei, la nuntă, la zilele mele de naștere. Venea la noi la grătar deseori. Am o durere mare în suflet, am să-l plâng toată viața“ Jeni Nicolau

Constantin Enceanu: „Mă gândesc să îi fac un cântec, să i-l dedic“

Petrică Mîțu Stoian și Constantin Enceanu au fost mai mult decât prieteni. S-au considerat frați. De aceea, lui Constantin Enceanu îi este greu să vorbească despre Petre la trecut.

Umbrele de... 712 euro!

„Ne-am cunoscut în 1985, dar prieteni în adevăratul sens al cuvântului am devenit în 1998 și în toți acești ani Petrică m-a făcut să trăiesc mai frumos. Și-i mulțumesc pentru asta! Sunt rari oamenii cu care, atunci când vorbești, reiei totul de unde ai lăsat ultima dată. Nu voi uita niciodată momentul în care am plecat, alături de el și de Niculina Stoican, la un concert la Chișinău. Cu vreo zece ani în urmă cred că s-a întâmplat. Petrică era la volan atunci. Cântam în mașină, spuneam glume și, la un moment dat, în Argeș, ne-a oprit poliția. Am încercat noi să vorbim cu polițistul, dar el, bărbat hotărât, i-a luat permisul. Nu ne-a păsat, ne-am văzut în continuare de drum, am ajuns la Chișinău, am susținut un concert extraordinar, iar la întoarcere, la Bârlad, ne-a oprit din nou poliția. Și i-a dat lui Petrică dovadă la... dovadă! Ne-am distrat nemaipomenit atunci. Altădată, am fost în turneu în Sicilia, cu ansamblul, la «Festivalul mălinilor», a 66-a ediție. Și se obișnuia să împărțim cadouri. Împreună cu Petrică și translatoarea am fost și la primar, iar acesta a început să spună că românii o duc foarte greu. Replica lui Petrică a fost genială: «Știți cât câștigăm noi pe oră?». E adevărat, atunci luam 1.000 de euro, erau bani. Am făcut show și într-un concediu în Franța. Am plecat cu soția și cu Petrică să vizităm Parisul, iar ei au vrut să-și cumpere umbrele. Nevastă-mea și-a ales vreo trei, Petrică una, apoi au ieșit din magazin. Eu, neuitându-mă la preț și fiind galant din fire, am spus că fac cinste, dar nu mi-a venit să cred când mi-a făcut vânzătoarea socoteala. Am plătit 712 euro! Iar ei se tăvăleau pe jos de râs... Tot la Paris, am fost la un restaurant cu specific franțuzesc. Eu am văzut la un moment dat un pui rumen și am hotărât că asta vreau să mănânc. Ceilalţi și-au comandat altceva. Când a venit ospătarul, au văzut două feliuțe și un sos într-o farfurie uriașă. Deh, ca la Paris! Și se uitau la puiul meu, înghițind în sec. După vreo 30 de minute, a apărut un platou cu bunătăți. Ce mâncaseră ei la început, era doar aperitivul.

Petrică a murit cu zile și mi-e foarte greu să vorbesc de el la trecut, să nu mai am pe cine să sun. Mă gândesc să îi fac un cântec, să i-l dedic, chiar dacă îmi va fi foarte greu să îl cânt. Pentru că îmi voi aduce aminte, de fiecare dată, de momentele când era pe scenă, cât de bine ne cunoșteam şi ne înțelegeam”.

„Eu am dobândit totul prin muncă, nimeni nu mi-a dat un pai, doar educaţie am primit de la părinţi, în rest, nimic“ (Petrică Mîţu Stoian)

„După ce te duci, nu mai contează ce ai strâns. Mama, înainte să se ducă în lumea fără dor, mi-a spus: «Îmi pare rău doar de un singur lucru. Că mă despart de voi. Atât! În rest, vă rog să dați totul de pomană». Și tot am dat. Îmi este tare drag acum când merg în sat și văd femeile îmbrăcate în hainele ei. Parcă o văd pe ea peste tot“ (Petrică Mîţu Stoian)

Maria Tarchilă: „L-au făcut cetăţean de onoare al judeţului Mehedinţi. Vreau să-i facem festival“

Un frate este un dar pentru inimă, dar și un prieten pentru spirit. O soră este acel puțin din copilărie care nu se poate pierde niciodată. Iar împreună sunt cele mai adevărate și mai pure forme de iubire. Petrică Mîțu Stoian și sora lui, Maria, au înțeles aceste lucruri mai bine decât oricine. S-au înveselit unul pe altul pe drumul obositor al vieții, s-au iubit chiar dacă i-au despărțit sute de kilometri și s-au ridicat unul pe celălalt atunci când s-au clătinat. Și amintirile vor rămâne până la sfârșitul lumii. Ni le-a destăinuit în exclusivitate Maria Tarchilă...

„Vocea a moștenit-o de la mama, dar mai ales de la un frate de-al ei, care cânta dumnezeiește”

„Nici acum nu cred că Petre al meu e mort. Și va trece mult timp până când am să realizez acest lucru. La fel de distrusă e și fosta lui nevastă. Nici ea, nici Petrică nu s-au mai căsătorit după ce au divorțat. Ea spune și acum că e soția lui și că vor fi împreună pe lumea cealaltă. Pe 11 decembrie o să-i facem pomană și o să vină și ea. Noi am fost patru frați, două fete și doi băieți, și celălalt frate a murit la 37 de ani. Cu tata nu prea s-a înțeles Petre, dar mama l-a iubit mai mult decât pe noi, însă nu ne-am supărat niciodată. În copilărie era o frumusețe de copil și toți îl dezmierdam. Mama nu a vrut să-l mai nască și a încercat multe ca să scape de sarcină, dar aşa a vrut Dumnezeu. Vocea a moștenit-o de la mama, dar mai ales de la un frate de-al ei, care cânta dumnezeiește. Se urca în vârful muntelui și cine îl auzea, se cutremura”.

„Casa părintească i-a rămas lui și îmi doresc să o transform în muzeu”

„Petrică a fost la mine în februarie anul acesta și m-a rugat să-i fac carne friptă cu slănină și cârnați, adică pomana porcului. Îi plăcea foarte mult. «Să ai bucături», îmi spunea mereu. L-am așteptat cu tuciul cu apă la fiert, să pregătească el mămăliga, pentru că aşa a vrut el. Mi-a adus atunci un făcăleț de lemn și un fund de lemn. S-a simțit foarte bine, spunea că s-a eliberat. Îl rugam să vină mai des, fata mea e plecată din țară, sunt doar eu cu soțul în ditamai casa. De Crăciun, în copilărie, era foarte frumos la noi acasă și niciodată nu ne-a lipsit mâncarea. Mama făcea ciorbă, parcă și acum îi simt mirosul, și niște sarmale cu bucăți mari de carne, tăiate cu satârul, şi cu afumătură. Niciodată n-am mai mâncat așa ceva de atunci. Îi plăceau mult și lui Petrică. Brad nu aveam, nici bomboane de pus în pom. Mai târziu am descoperit și noi asta. Dar era obiceiul cu colindețul. Mergeam toți cu trăistuțele în spate, iar Petrică și ceilalți copii mai mici primeau mai mulți colaci. Când veneam acasă făceam concurs. De Sfântul Vasile ne duceam cu Sorcova și primeam bani. Țin minte și acum un episod haios dintr-o vară. Avea câțiva ani și noi ne-am dus la scăldat. El s-a trezit și, văzând că e singur, a plecat să ne caute. Doar că s-a împiedicat, a căzut și și-a rupt un dinte. Nu i-a mai crescut de atunci și ne-a certat mama foarte rău. Dacă vă uitați în videoclipuri, se vede că are un dinte lipsă. Petrică a fost un copil mult prea bun la suflet. La anul vreau să-i facem festival, pentru că a primit titlul de cetățean de onoare postmortem al județului Mehedinți. Fie de ziua lui, fie de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Casa părintească i-a rămas lui și îmi doresc să o transform în muzeu”.