de Andrei Dicu şi Silviu Ghering
„Unde ești, copilărie, cu desenul tău, cu tot?”, ar suna minunata parafrază a unor versuri, atunci când ne amintim de emoția cu care așteptam, ori pe băncile școlii, ori la cozi la „Ziare și timbre”, apariția unor reviste precum „Rahan”, „Pif”, „Cutezătorii” sau „Pentru patrie”. Copiii de astăzi se bucură şi se intoxică de internet și de o mulțime de canale TV, când pentru mulți dintre noi desenul animat se rezuma la 10 minute, săptămânal, la televizor, completate majoritar de revistele cu „benzi”, ce se vindeau ca pâinea caldă. Inspirând parfumul nostalgiei, ne întoarcem, în preajma Zilei Copilului, în lumea desenului. Vorba cântecului, e „O lume minunată”, nu-i așa?!
„BD” intră în acțiune
La început a fost istoria. Apoi a urmat moda. Nu de alta, dar chiar și marele scriitor Emil Cioran a devenit personaj de benzi desenate, în Franța, unde a fost ironizat de artistul Patrice Reytie cu citatul „Nu putem trăi decât la Paris...”. Povestea benzilor desenate românești (cu numele generic „BD”) a început la sfârșitul Primului Război Mondial și s-a concentrat, zeci de ani, pe faptele de eroism ale ostașilor și mai ales ale căpeteniilor și voievozilor noştri. Dincolo de politizarea excesivă din perioada comunistă, trebuie spus că, până atunci, în vremea Regatului, benzile desenate românești au avut și un profund caracter educativ și ludic, trăgându-și seva din filonul inepuizabil al folclorului. Atunci când erau inspirate din realitate, benzile erau fundamentate pe pilde, precum „Cine face ca mine, ca mine o să pățească!”. În schimb, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, propaganda a devenit instrumentul esențial al politicilor guvernamentale. Mai târziu, după instaurarea comunismului, noile reviste pentru copii n-au abordat niciodată subiecte istorice, până în 1957.
Doctrina naționalismului autohton a schimbat „trendul”
În ultimii ani ai regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în primii ani ai „Epocii Ceaușescu”, doctrina internaționalismului proletar a fost înlocuită cu aceea a naționalismului autohton. Astfel, au fost glorificați conducătorii agreați de Partid, precum Burebista, Decebal, Basarab I, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza. Mai târziu, după schimbarea de regim din 1989, au fost publicate tot mai puține benzi desenate istorice. Totuși, începând cu anul 2018, la Brașov se desfășoară anual un festival dedicat benzilor desenate. Să rememorăm, însă, ce s-a petrecut până azi, în zilele noastre...
Bogdan Petriceicu Hașdeu devenise... „Amicul copiilor”
La 1891, „stabilimentul grafic” (n.r. - editura) Socec a editat prima revistă pentru tineret din România, intitulată „Amicul copiilor”. Primul număr a apărut la 1 aprilie 1891, sub „președinția” lui B.P. Hașdeu, avându-i drept directori pe Zamfir C. Arbure și Ștefan Basarabeanu. Cei trei erau prieteni și veneau de peste Prut. Bogdan Petriceicu Hașdeu a copilărit în nordul Moldovei, într-o familie de boieri și a avut acces la publicațiile de profil austriece și germane. „Amicul copiilor” avea 32 de pagini, în care erau publicate proze de Ion Creangă, Ioan Slavici, poeme de Mihai Eminescu, dar și traduceri din „Tartarin din Tarascon”, „Don Quijote” și „Domnișoara Mausade”, de Iulia Hașdeu. Revista era bogat ilustrată cu desenele unor artiști străini precum Roux și Fournier. Ocazional, erau publicate de la două până la patru pagini de „povești în imagini” (cum se numeau atunci „benzile desenate”), preluate, în general, după reviste germane și austriece, gen „Negru pe alb” și „Îndrăzneala pedepsită”.
Afacere pe plan mondial, efervescență în România
Pe plan mondial, producția benzilor desenate a luat amploare în primele decenii ale secolului XX. Totul a pornit de la o joacă și apoi a devenit o mare afacere. Stan Lee, celebrul creator al lui „Spider Man”, a declarat: „N-am crezut niciodată că Spider Man va deveni un fenomen social. Speram doar să se vândă, pentru ca eu să nu-mi pierd jobul”. România a fost cuprinsă de această efervescență generală, pe meleagurile noastre apărând numeroase reviste pentru copii, care publicau, pe câte două-trei pagini, color sau alb-negru, aventurile desenate ale unor eroi populari. Povești în imagini au apărut și în „Revista Copiilor și a Tinerimii”, editată săptămânal în perioada 1913-1925 (cu pauză între 1916 și 1919, din pricina Războiului), în regim alb-negru.
„Poveşti în imagini“ istorice, între patriotism real şi propagandă comunistă De la „Pisica Spelată”, la „Pățania lui Lajos” și „Mingea Nașdravana”
La începutul secolului XX, cei mici savurau „Revista Copiilor”, care apărea în regim bilunar, în 24 de pagini alb-negru, format de carte. Editată de Theodor Speranția, un cărturar moldovean, discipol al lui B.P. Hașdeu și colaborator al „Amicului Copiilor”, gazeta publica basme, povești, jocuri, probleme, piese de teatru, poezii, nuvele și benzi desenate. În primele două numere au apărut pentru prima oară benzile desenate românești „Pisica spelată” și „Măseaua babei”, semnate de celebrul caricaturist C. Jiquidi (1865-1899). Chiar dacă Primul Război Mondial a oprit editarea și difuzarea multor publicații, trebuie spus că, totuși, prima bandă desenată istorică din România, intitulată „Mingea Buclucașă” (sau „Mingea Nașdravana”), a apărut în numărul 37 al revistei „Biblioteca Copiilor și a Tinerimei”, din 24 noiembrie 1918. Textul este semnat „Michiduță” și cităm un fragment: „Hoardele barbare, nemții/ Când intrară’n Capitală/ Zece inși veniră/ Și se instalară’n școală./ Iară Hauptman-ul poruncă/ Dete în cuvinte scurte:/ „Profesoara să se mute/ În șopronul vechi din curte”./ Însă’n clipa ceea geamul/ Cade’n țăndări și de afară/ Val vârtej, ca o sfârlează/ Intră o minge tricolor,/ Nemerind taman în mâna/ Vorbitorului fălos:/ Deci în loc să-l bea cum spuse,/ Vinul s-a vărsat pe jos”.
Debutul scriitorului Victor Ion Popa și... lumea lui Tândală!
Povești în imagini au apărut și în „Revista Copiilor și a Tinerimei”, în perioada 1913-1925. Aici a debutat, ca desenator, viitorul scriitor și dramaturg Victor Ion Popa, care, în anul 1920, a publicat povestirea BD „Pățania lui Lajos”. Între 1922 și 1925 a fost editată „Lumea copiilor”, de către George Filip. Ary Murnu ilustra întreaga revistă, iar publicația de 16 pagini, dintre care jumătate erau realizate în policromie, beneficia de un design deosebit. Peripețiile cotidiene ale lui Păcală și Tândală făceau deliciul cititorilor și, dincolo de imaginile „zugrăvite” cu talent, versurile erau pe măsură: „În zori, a venit Tândală/ Să dea hrană porcului/ Dar, când a deschis cotețul,/ Ia-l, mă rog, de unde nu-i./ Că n-o să-și mai vadă porcul,/ Nu credea cu niciun preț./ Ca să-l caute mai bine,/ A intrat chiar în coteț./ Vesel, pe la prânz, Păcală/ Pe’ndelete-a pregătit:/ Apă fiartă și cuțitul/ Și foc bun pentru pârlit.../ Când s’a dus să scoată porcul/ Rău s’a speriat Păcală,/ Că, în loc de porc, găsit-a/ Pe nătângul de Tândală”.
„Licurici”, „Pogonici” și „Pionierul”, aduse de tancurile sovietice
Să ne apropiem, însă, de timpurile noastre. După instaurarea comunismului, în perioada 1947-1953, au apărut revistele „Licurici”, „Pogonici” și „Pionierul”. Imediat după moartea lui Stalin, în martie 1953, acestea și-au schimbat numele, dar nu și caracterul ideologic, în „Cravata Roșie”, „Luminița” și, respectiv, „Scânteia Pionierului”. Următoarea modificare datează din 1967. Nicolae Ceaușescu venise la putere de doi ani, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În acel moment au dispărut „Cravata Roșie” și „Scânteia Pionierului”, iar locul lor pe piață a fost luat de săptămânalul „Cutezătorii”. Ultima transformare s-a produs în anul 1980, când revista „Arici Pogonici” a fost înlocuită cu „Șoimii Patriei”. În toată această perioadă, autorii benzilor desenate au avut aprobarea de a aborda doar patru genuri: cel al actualității, cu școlari, pionieri și muncitori, banda desenată umoristică, de multe ori cu personaje antropomorfe, banda SF și cea cu tematică istorică.
„Arcașul Negru” a țintit după denunțul dictaturii staliniste
Totuși, benzile istorice nu au fost promovate puternic decât după denunțarea dictaturii lui Stalin, la Congresul P.C.U.S. de la Moscova, din februarie 1956. Însă, după această dată, nu a existat nicio publicație românească pentru copii care să abordeze genul. Astfel, abia în anul 1957 găsim în paginile ziarului „Scânteia Pionierilor” prima BD istorică, „Arcașul Negru”, un text scris de A. Weiss și ilustrat de Z. Iulian. În șapte episoade săptămânale, a fost narată povestea Arcașului Negru, care, în anul 1514, în Munții Apuseni, lupta împotriva baronului Istvan Kardos, proprietarul unui sat de iobagi cu 8.000 de suflete. După ce l-a învins pe acesta, Arcașul Negru s-a alăturat cu ceata sa de voinici lui Dosza (Gheorghe Doja), ce se pregătea să atace cetatea Timișoarei.
Ioan Vodă cel Viteaz și Tudor Vladimirescu, eroi de poveste, în „Luminița”
Tot în 1957, în paginile revistei „Luminița”, a debutat artistul Puiu Manu, cu două benzi desenate istorice, „Comoara lui Montezuma” și „Steaua Robilor”, ambele având scenariul scris de Mircea Sântimbreanu. Între 1965 și 1967, tot în „Luminița”, a mai apărut un serial longeviv, „Misterul Învățătorului Helmuth”, desenat de Dumitru Negrea, care adapta romanul scriitorului ceh Frantisek Langer, „Copiii și pumnalul”. Helmuth era un crud ofițer hitlerist, care, deghizat în învățător, se infiltrase în satul ceh Podoli, pentru a-i trage de limbă pe copii și a-i demasca pe sătenii care sabotau mașina de război nazistă. Datorită graficii excelente și a suspansului, banda desenată s-a bucurat de un real succes în rândul copiilor. În fine, în anul 1970 a fost publicat serialul „Ion Vodă cel Viteaz”, desenat de Dumitru Dobrică, pe un scenariu de Dinu C. Giurescu. Șase ani mai târziu, Dinu C. Giurescu a recidivat, scriind scenariile mai multor povestiri scurte, precum „Tudor Vladimirescu”, „Mari patrioți, mari revoluționari” și „Eroi de epopee”, desenate impecabil de Albin Stănescu și publicate tot de revista „Luminița”.
Eroul lui Dumitru Almaș, „Dan Buzdugan”, promovat în „Cutezătorii”...
În ultimii ani ai regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej și în primii ani ai regimului Ceaușescu, la îndemnul conducătorilor politici, istoricii români au reașezat „istoria României în matca inițială”, așa cum se spunea, pe vremuri, respectând la virgulă doctrina comunistă și indicațiile aparatului de partid și de stat. Astfel, în perioada 1967-1989, în revista „Cutezătorii” au apărut seriale de benzi desenate, care i-au avut drept protagoniști pe Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Toma Alimoș, Nicolae Bălcescu etc. Cele mai cunoscute seriale au fost „Giuvaerurile lui Basarab” și „Ecaterina Teodoroiu” (1968), „Vremea lui Țepeș Vodă”, „Arcașii lui Ștefan cel Mare”, „Mihai Vodă Viteazul” și „Șoimii Carpaților” (1969), „Spadă și flacără” (1973), „Eroii de la Plevna” (1975), „Columnă în milenii” (1976), „Neuitatul an 1907” (1977), „Comoara lui Dromichete” (1978), „Burebista” (1980), „Mircea, Domnul Țării Românești” și „Tudor” (1982), „Horea” și „Neuitata zi a Unirii din 1859”, (1984), „Taina Pergamentului (Decebal)” (1985) și „Micul Tipograf” (1988).
... Iar „Miu al Florilor” a fost haiducul rapsod
Cel mai important personaj de bandă desenată istorică este viteazul „Dan Buzdugan”, ostaș al Măriei Sale Mihai Viteazul, care lupta împotriva turcilor mereu cu două buzdugane. Aventurile sale, imaginate de istoricul Dumitru Almaș, au apărut în revista „Cutezătorii” sub forma a patru episoade desenate de maeștri ai BD-ului românesc, Livia Rusz („Dan Buzdugan”, 1967), Puiu Manu („Noile isprăvi ale lui Dan Buzdugan”, 1969), Vintilă Mihăescu („Alte isprăvi ale lui Dan Buzdugan”, 1973) și Valentin Tănase („Oștenii lui Mihai Viteazul”, 1983). Imediat după „Dan Buzdugan” s-a plasat haiducul „Miu al Florilor”, care a fost prezentat tot în paginile publicaţiei „Cutezătorii”. Creat de Alexandru Mitru, pe baza unor vechi balade haiducești, „Miu al Florilor” a fost desenat de Ioan Deak-Cluj, în 1968. La cererea cititorilor, Mitru a scris un nou scenariu cu peripețiile viteazului, dar pentru că Deak-Cluj decedase, Albin Stănescu a fost cel care a desenat noul episod, din 1973. Particularitatea lui „Miu al Florilor” stătea în faptul că acesta lupta contra fanarioților nu doar cu arma, dar și cu cobza, inventând tot felul de cântece prin care îi ridiculiza pe boieri. Un alt personaj îndrăgit în epocă a fost „Căliman Mână de Fier”, căpitan al lui Ștefan cel Mare, imaginat de scriitorul Radu Theodoru și desenat de Sandu Florea. Aventurile sale au fost publicate, din anul 1980, în paginile „Almanahului Copiilor” („Căliman Mână de Fier” și „Hoarda de Aur”) și, ulterior, în revista „Luceafărul Copiilor”.
Burebista, piesa de rezistență a cultului personalității
Personalitatea istorică prezentă cel mai des în banda desenată mioritică este Burebista. Totul a început în 1978, în revista „Luminița”, cu desene de Ion Mihăescu, după un scenariu de Dumitru Almaș, și a continuat în 1979 și 1980, în revista „Cutezătorii”, cu desene de Sandu Florea și Valentin Tănase, și chiar sub formă de album, „Burebista Regele Dacilor”. Motivul a fost de sărbătoare... În anul 1980, statul român urma să organizeze un jubileu grandios, „2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar și centralizat geto-dac”, iar comuniștii profitau de eveniment pentru a-l integra în cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. De altfel, istoricul Zoe Petre a notat în acest sens: „Pentru a-i face pe plac Conducătorului, cercetătorii de la Institutul de Istorie al PCR au reinventat biografia regelui dac. Burebista a fost transformat într-un Nicolae Ceaușescu al Antichității, iar Ceaușescu, într-un Burebista al sfârșitului de secol XX”.
Cei patru Suverani ai României, ignorați de creatorii „BD”
În schimb, în perioada comunistă, cei patru Regi ai României moderne au fost ignorați de creatorii „BD”. Accentul a fost pus pe masele anonime care au făurit istoria sau pe eroii care s-au sacrificat pentru binele semenilor lor, cum a fost cazul ostaşului Ecaterinei Teodoroiu, „Eroina de la Jii”. Deși lovitura de stat (n.r. - „insurecția”) de la 23 august 1944 este menționată de multe ori, niciun creator „BD” român nu a îndrăznit să o ilustreze, sub formă de bandă desenată, pentru că ar fi trebuit menționat Regele Mihai. „Trendul” era altul...
În anul 1987, revista „Cutezătorii” a publicat banda desenată „Grenadierul”, creată de Puiu Manu, după un scenariu de Petru Demetru Popescu. Serialul narează povestea soldatului Constantin Mușat, care, deși își pierduse mâna stângă în timpul unei bătălii, a refuzat să fie demobilizat și a continuat să lupte, perfecționându-se în aruncatul grenadelor, până când a fost împușcat mortal de nemți, în timpul bătăliei de la Oituz, din 1917. În schimb, este bine să menționăm și faptul că, deși s-au concentrat în general pe eroismul armatei române, benzile desenate nu menționează în niciun fel faptul că diviziile noastre au participat la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei de sub Germania nazistă. Mai mult, la lucrările în culori se urmărea cu multă atenție ca nu cumva să apară, una lângă alta, culorile roșu-alb-verde, adică steagul Ungariei...
Goethe, „supervizor“ la apariţia primelor benzi desenate din lume
Prima bandă desenată din lume, recunoscută ca atare de specialiștii BD, a fost realizată în anul 1827, de profesorul elvețian Rodolfo Töpffer (1799-1846), și publicată, în 1837, sub formă de carte, cu titlul „Les Amours de M. Vieux Bois”. În lucrarea „Istoria benzii desenate”, pubicată în anul 1974, criticul Gerard Blanchard a definit astfel lucrarea lui Töpffer: „Albumul se compune dintr-o serie de desene autografe, fiecare desen fiind însoțit de unul sau două rânduri de text. Desenele fără text nu ar avea decât o semnificație obscură, iar textul fără desene nu ar însemna nimic. Ansamblul desene-text formează un fel de roman, care, adresându-se direct privirii, se exprimă prin reprezentarea grafică și nu prin textul scris”. Töpffer a realizat mai multe cărți cu „povestiri în imagini” și, înainte de a decide să le tipărească, a trimis manuscrisele mai multor personalități culturale ale vremii, precum Johann Wolfgang von Goethe. Marele poet, entuziasmat de acest nou tip de artă, l-a încurajat fără rezerve să le publice.
Istoricul Dinu C. Giurescu, pasionat din copilărie de „Omul de cauciuc“
Apreciatul istoric Dinu C. Giurescu a fost unul dintre cunoscuții autori de scenarii pentru benzile desenate. Descendent al unei celebre familii de istorici, Dinu Giurescu s-a născut la 15 februarie 1927, la București. Așa cum era firesc pentru o familie de cărturari, lectura a fost una dintre preocupările sale de bază, încă din clasa I. Așa cum mai târziu avea să povestească, chioșcul de ziare de la intersecția străzii Berzei, unde locuia, cu Știrbei Vodă, era un popas obligatoriu şi plăcut în drumul său zilnic către școală. De acolo, viitorul istoric cumpăra în fiecare zi de joi revista „Universul Copiilor”, în care se delecta cu benzi desenate de Tata Pascal (Pascal Rădulescu), după scenarii de Moș Nae (Nicolae Batzaria), precum și ziarul de prânz „Tempo”, unde lectura zilnic povestirea în imagini „Omul de cauciuc”, apărută în regim de serial, cu aventuri și cu submarine tehnologizate.
„Echipa pentru locul 1” și fotbalul... cutezător
În schimb, dacă ne referim la „Cutezătorii”, trebuie spus că, dincolo de subiectele cu tematică istorică, respectiva publicație promova și sportul, în speță fotbalul. „Scenariul” ținea tot de propagandă, deoarece, chiar în 1980, la București s-a desfășurat Universiada, un eveniment pe care Nicolae Ceaușescu l-a dorit promovat pe toate canalele media, destul de firave la vremea respectivă. Totuși, serialul „O echipă pentru locul 1” (scenariul Sandu Alexandru, desene de Puiu Manu) era extrem de apreciat, evident, mai ales în rândul băieților.
„Rahan“ şi „Pif“, tipărite în România, dar interzise publicului nostru
În anii ’80, în România ajungeau, în general „pe sub mână”, celebrele reviste franțuzești „Rahan” și „Pif” (ultima, deseori beneficiind de un cadou-surpriză). Ambele erau colorate, se găseau foarte greu de cumpărat, și cel mai adesea se împrumutau. Uneori, „Rahan” și „Pif” deveneau subiect de schimb, iar „monedele” cel mai adesea folosite erau mașinuțele de fier și surprizele din pachetele cu gumă de mestecat. Dacă, în Franța, aceste publicaţii erau privite drept o banalitate, în România, ele exprimau ideea libertății și a democației, cel puțin în rândul copiilor. Interesant este că, după lovitura de stat din 1989 - când „Rahan”, ce întruchipa aventurile unui erou neînfricat din Comuna Primitivă, se vindea și în limba română - s-a aflat că, atât această publicație, cât și Pif, erau tipărite pe vremea comuniştilor chiar în țara noastră! Nicolae Stănică, persoana care s-a ocupat de acest proces complex, avea să povestească faptul că tipărirea revistelor era o afacere de milioane de dolari, între PCR și Partidul Comunist Francez, ce deținea Editura Vaillant. Românii lui Ceauşescu tipăreau „Rahan” cu 1,2 sau 1,3 franci, iar partenerii noștri vindeau revista în ţara lor contra sumei de... 8 franci. România socialistă încasa pentru un număr din „Rahan”, care avea un tiraj de 200.000-220.000 de exemplare, între 65 și 70.000 de dolari. Exista și o tradiție, revista „Vaillant” vânzându-se oficial în România încă din 1957. În 1970, José Cabrero Arnal, creatorul lui „Pif”, a vizitat Bucureştiul. Ca și „Rahan”, „Pif” se tipărea o dată la două luni și era trimisă în Franța într-o pungă termo-sudată, însoțită de o jucărie. Uneori, respectiva jucărie era simplă, din plastic, dar alteori era vorba despre obiecte foarte interesante, spre exemplu o bucățică dintr-un arbore din Amazonia, care, dacă era pusă în pământ încolțea, sau o broscuță țestoasă, care, ținută timp de 24 de ore într-un anumit mediu, „învia”!
Regina Maria sau „Regina-Soldat“
După 1990, „ridicarea barierelor” s-a manifestat prin abordarea a numeroase genuri noi, de la banda desenată cu tentă religioasă, la cea erotică și chiar pornografică. Din nefericire, au apărut tot mai puține publicații care abordează originalul şi plin de filonul românesc gen istoric. Fenomenul s-a petrecut, în primul rând, din cauza faptului că scenariștii nu mai sunt interesați de acest subiect, iar genul abordat este mai degrabă unul realist decât unul comic-caricatural. Totuși, după anul 2010, atât revista „Mekki”, din Cluj, cât și „Cutezătorii”, din Ploiești, au publicat scurte episoade din istoria României, desenate realist de Andrei Moldovan și de Puiu Manu. De asemenea, în anul 2009, Editura Nemira a publicat albumul „Misiunea Berthelot”, cu subtitlul „România, în Primul Război Mondial 1916-1919”. Această lucrare este prima care atrage atenția asupra meritelor primului ministru Ionel Brătianu și mai ales asupra celor ale Reginei Maria, supranumită „Regina-Soldat”.