de Andrei Dicu şi Silviu Ghering
La 17 septembrie se împlinesc 22 de ani de când Dem Rădulescu a plecat în eternitate. Aura marilor artiști rămâne veșnică, iar amintirile prietenilor despre genialul „Biban” nu contenesc să iasă la iveală. Un „remember” devine, așadar, un prilej de zâmbet, dar mai ales de reflecție.
Vinete din conservă, mâncarea zilnică pe timp de război
Născut la 21 septembrie 1931, la Râmnicu Vâlcea, dintr-o familie de negustori, Dumitru R. Rădulescu, după numele real, a fost, în aparență, oltean. Cu toate acestea, artistul era pe jumătate ardelean, din partea mamei. Familia sa era foarte săracă şi, colac peste pupăză, pe când el nici nu împlinise vârsta de 8 ani, a început războiul. Se spune că, în copilăria marcată de ocupația germană, nu avea voie să mănânce zilnic decât o cutie cu vinete, cu o pâine, și că, de nevoie, învățase să vorbească nemțește, în gara din Vâlcea. Încă din acei ani îi plăceau spectacolele de teatru, însă mama nu-i permitea să meargă, spre exemplu, la reprezentațiile lui Constantin Tănase, pe motiv că era prea mic pentru a avea voie să privească femeile dezbrăcate care apăreau pe scenă. De altfel, după unele surse, Dem Rădulescu ar fi văzut primul spectacol, „Gioconda iubește”, cu Maria Tănase, abia în anul 1943.
Porecla „Bibanu’”, împrumutată de la fratele său
Porecla „Bibanu’” provine încă din anii liceului, petrecuți la Râmnicu Vâlcea. Referindu-se la această chestiune, Dem Rădulescu avea să povestească mai târziu: „Tata era negustor de pește. Într-o zi, fratele meu mai mare a luat un biban frumos, l-a învelit în ziar și l-a dus la școală, cu gândul să i-l dea profesorului, pe post de material didactic. Copiii au râs și mai întâi i-au zis lui «Bibanu’». După aia, m-au poreclit pe mine «Fratele lu’ Bibanu’» și uite că s-a prins... După ce am intrat la Teatru, m-am pomenit într-o zi că un student mai mare, din anul III, vâlcean de-al meu, striga după mine: «Mă, Bibanule!». Și «Bibanu’» am rămas”... Cu toate acestea, se spune că actorul nu permitea oricui să i se adreseze cu acest apelativ, de acest „privilegiu” bucurându-se doar cei apropiați. De altfel, era riscant să-l... superi, pentru că, trebuie spus că, în tinerețe, a fost boxer la categoria semimijlocie, reușind chiar să câștige o stea de aur, la o competiție de amatori, desfășurată la Râmnicu Vâlcea.
Controverse în privința primului rol: „Mielul turbat”, de Aurel Baranga, sau „Ursul”, de Cehov
Dem Rădulescu a făcut cunoștință cu lumea artistică, în diversele sale forme, încă de la vârsta de 17 ani, atunci când a debutat ca actor amator, la un bal organizat de fanfara gării din Râmnicu Vâlcea. A mai „jucat” cu ocazia diverselor sindrofii județene, iar la una dintre reprezentații a fost observat de actorul Aurel Rogalski, care l-a sfătuit să dea o probă la Teatru. În anul 1950, când a terminat liceul, s-a stabilit în Capitală, unde a dat examen la IATC. La finalul facultății, a fost șef de promoție, astfel că a fost repartizat direct la Teatrul Național din București, așa cum era tradiția. În privința primului rol interpretat pe scena acestei instituții, există controverse. Mai multe surse indică faptul că „Bibanu’” ar fi debutat în piesa „Mielul turbat”, de Aurel Baranga, însă, într-un interviu acordat, în 1997, la Eforie Nord, lui George Mihalache, pentru cartea „Magnificii hazului”, maestrul a precizat că „primul rol și prima dragoste nu se uită niciodată: «Ursul», de Cehov”.
Liviu Ciulei, după „Scrisoarea pierdută”: „Un actor de geniu!”
Dem Rădulescu a fost prieten bun cu regizorii Ion Cojar și Liviu Ciulei, cu ultimul colaborând în cea mai cunoscută versiune a „Scrisorii pierdute”, a lui I.L. Caragiale, la Teatrul Național, spectacol înregistrat pentru televiziune și redifuzat deseori în zilele noastre. În respectiva piesă a avut colegi de marcă precum Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Mihaela Mihuț, Rodica Tapalagă, Petre Gheorghiu, Fory Etterle, Ștefan Bănică și Mircea Diaconu. A fost momentul antologic în care Liviu Ciulei l-a numit, în presa vremii, „un actor de geniu”.
„Ultimul meu spectacol la Naţional a fost «Ploșnița». Mi-am dat seama că nu pot face mai mulți... purici acolo”
De altfel, pe scenă, Dem Rădulescu s-a remarcat interpretând personaje în piese de I.L. Caragiale („O scrisoare pierdută”, unde, de-a lungul timpului, nu a jucat doar rolul lui Farfuridi, ci și Cațavencu ori Cetățeanul turmentat, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „D’ale Carnavalului”), Mihail Sebastian, Aurel Baranga („Siciliana”, care a depășit 1.600 de reprezentații), Maiakovski („Ploșnița”), Bernard Shaw, Shakespeare... Iarăși, un fapt mai puțin remarcat este acela că, deși „Bibanu’” era con- siderat un „as” al comediei, beneficia de o profundă cunoaștere a tragediei, în general, și a tragediilor shakespeariene, în particular. Profunzimea acestui om răzbate dincolo de roluri. A fost un tip sensibil, mai mult decât părea la prima vedere. Îl afectau enorm dramele din jurul său, destinele nefericite ale multor colegi, dar și mersul societății, în general, și al breslei, în particular. Nu de aceea, rămâne de notorietate afirmația sa „Istoria teatrului românesc este plină de jertfă”. La un moment dat, Dem Rădulescu a părăsit Teatrul Național. A rememorat, mereu, respectiva perioadă: „Ultimul meu spectacol acolo a fost cu «Ploșnița», de Maiakovski. Mi-am dat seama că nu pot face mai mulți... purici acolo. Se iveau tot mai numeroase propuneri din Televiziune și Varietăți. Trebuia să fiu în prea multe părți și nu mai știam cum să mă împart. În teatru trebuie să bați fierul cât e cald. Celebritatea nu ține o viață, lumea începe să te uite, treptat, oricât de multe bătălii și decorații ai câștigat”.
Svejk, o poveste neterminată, începută pe scena Naționalului bucureștean
Televiziunea i-a adus lui Dem Rădulescu o mulțime de satisfacții, dar și un mare regret. Regizorul Constantin Dicu, sub bagheta căruia „Bibanu’” a jucat rolul principal în producția „Milionari la minut” (premiera în anul 1999, nominalizată la Pre- miile UNITER, un an mai târziu, la categoria cel mai bun spectacol de Teatru TV), a rememorat că, „la final, Dem Rădulescu m-a chemat și mi-a spus că își dorește foarte mult să filmăm împreună «Peripețiile bravului soldat Svejk în Primul Război Mondial», o adaptare după romanul lui Jaroslav Hașek. Bineînțeles că am fost de acord, numai că n-am mai apucat să începem proiectul, pentru că Dem Rădulescu s-a grăbit să plece «dincolo»”... Trebuie spus, însă, că Dem Rădulescu jucase deja rolul soldatului Svejk, la Teatrul Național. În timpul reprezentației cobora pe o frânghie, din podul scenei, moment care, la vremea aceea, născuse o serie de glume de tipul: „Asta e a opta minune a lumii! N-am mai văzut niciodată un biban coborând pe o frânghie. Un somn, un caras, mai merge... Dar un ditamai bibanu’?”...
Regizorul Constantin Dicu: „Aflasem că este un om dificil, dar la o filmare pe caniculă s-a târât în platou cu pălărie și îmbrăcat în negru!”
Pentru că am amintit de „Milionari la minut”, o comedie spumoasă, adaptată după piesa cu același nume, scrisă de Tudor Popescu, vom face o legătură între acest episod și calitatea de pedagog înnăscut a maestrului. Tot regizorul Constantin Dicu ne-a povestit: „Dem Rădulescu juca rolul principal, un hoț cultivat, care folosea o mulțime de citate în limba latină și, în același timp, experimentat, pentru că făcuse «școala de meserii» în Apus, așa că știa să fure delicat. «Pușcăriile din străinătate sunt adevărate universități» și «În această meserie trebuie să ai dexteritatea unui chirurg», erau câteva dintre replicile sale. Ei bine, în timpul filmărilor, Costel Cașcaval, care interpreta rolul partenerului său, întâmpina dificultăți. Ba chiar m-a nemulțumit foarte tare... «Bibanu’» a venit la mine și m-a rugat să-l las să discute el cu Costel Cașcaval. Nu știu ce tip de pedagogie a aplicat, dar din acel moment lucrurile s-au schimbat total. Ulterior, cronicile apreciau că Dem Rădulescu și Costel Cașcaval au jucat împreună atât de bine, încât nu s-a cunoscut diferența dintre ei”.
Interlocutorul nostru a „demontat” și o altă „legendă” legată de Dem Rădulescu, aceea a tipului „imposibil”, pe platoul de filmat. „Prima întâlnire cu el s-a petrecut tot la TVR, unde urma să filmăm o scenetă. Inițial, am refuzat. N-am vrut să lucrăm împreună, pentru că aflasem de la alți regizori că era un om dificil, cu care e greu să te înțelegi. Însă, am fost obligat s-o fac. I-am comunicat că, după părerea mea, nu putem lucra împreună, ba, mai mult, că eu mă ghidez după «rețeta» unei piese de teatru. Mi-a răspuns că își dorește exact același lucru, dar că, în trecut, filmase cu persoane care aveau metode de lucru superficiale. Apoi, a fost foarte docil, astfel că ne-am înțeles perfect. Mai mult, într-una dintre zile era atât de cald, de parcă fierbea aerul. Dem Rădulescu purta pălărie și un costum negru. L-am pus să se târască prin casă și a acceptat orice, în ciuda atmosferei sufocante”, a rememorat regizorul. „Ba, mai mult, Dem Rădulescu mi-a mărturisit că și-ar fi dorit să joace în piesa mea, «Boala incompatibilă», scrisă tot de Tudor Popescu, dar că eu îl alesesem pe Victor Rebengiuc”, a încheiat Constantin Dicu. Așa se comporta „Bibanu’’’ pe platourile Televiziunii, acolo unde, în pauze, obișnuia să mănânce... pâine neagră. Motivul? „Îmi dă luciditate și îmi modelează vocea!”. De altfel, înainte de a încheia capitolul „TVR”, trebuie să menționăm că Dem Rădulescu a și scris un scenariu pentru un film TV, intitulat „Școala de hoți”, care a rămas neconcretizat pe peliculă.
„Am început în umbra lui Mircea Crișan, regele spectacolelor cu public”
Dincolo de producțiile marca Teatru TV și de filme, Dem Rădulescu și-a dobândit notorietatea inclusiv în cadrul show-urilor de varietăți, acolo unde, încă din anii ’60, se lansaseră o mulțime de vedete. „Eu am început în umbra lui Mircea Crișan, care era «regele» în spectacolele cu public de la Sala Radio. Pot spune că de la el am învățat multe. Există o tehnică veritabilă, pe care trebuie s-o folosești în competiția hazului. E greu să prinzi în joc omul necăjit, să danseze cum vrei tu și să râdă fiindcă vrei tu”, avea să mărturisească marele actor. În anul 1959, Dem Rădulescu a debutat în cinematografie, în comedia „Telegrame”, regizată de Aurel Miheleș și de Gheorghe Naghi. Filmul a fost nominalizat la „Palme d’Or”, la Festivalul de la Cannes, chiar în același an. Distribuția a fost una de gală, printre colegii săi de platou numărându-se Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Nicky Atanasiu, Horia Căciulescu, Jules Cazaban, Ștefan Ciubotărașu, Mișu Fotino, Alexandru Giugaru, Mircea Șeptilici, Horia Șerbănescu, Carmen Stănescu, Vasilica Tastaman, Grigore Vasiliu - Birlic și Florin Vasiliu.
„Am promovat șapte promoții de actori”
Un alt aspect mai puțin cunoscut este legat de faptul că artistul și-a început de timpuriu cariera didactică, încă din anul 1955. „Eram «preparator» la clasa doamnei Beatte Fredanov, deci totul se petrecea la un an după absolvirea Institutului. Mă pasiona îndeletnicirea asta de pe atunci. Dar profesor am devenit mai târziu, în anul 1980, așadar la aproape jumătate de veac de viață. Ulterior, am promovat șapte promoții de actori. Printre studenții mei s-au numărat Ștefan Tapalagă, Dorel Vișan, Dan Puric, Emil Hossu, Dorina Lazăr, Ștefan Sileanu și Maia Morgenstern”, a povestit maestrul. „Doctrina” profului Dem Rădulescu, pe care o împărtășea studenților săi era simplă: „Întotdeauna să cauți adevărul și simplitatea. Să nu cauți să fii într-un fel anume, să cauți adevărul”.
Adriana Şchiopu, fata de la mare, cu părul în vânt...
Dem Rădulescu și-a cunoscut soția, actrița Adriana Șchiopu, pe când aceasta se pregătea să dea examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, din București. Între ei a existat o diferență de vârstă de 23 de ani, iar acest lucru i-a determinat pe mulți să-i acuze. Povestea întâlnirii lor a fost simplă. Adriana avea 18 ani, terminase liceul la Constanța și se pregătea să dea examen. Potrivit spuselor fiicei sale, o cunoștință i-a spus că îl cunoaște pe actorul Dem Rădulescu, de la București. Fata a ajuns în Capitală tocmai într-un moment în care „Bibanu’” avea repetiție la Teatrul Național și chemase mai mulți tineri pe care urma să-i examineze. După cum își amintea Irina Rădulescu, „mama îmi povestea că erau niște fete machiate, cu fuste. Eu eram de la malul mării, naturală, cu părul în vânt”...
Irina Rădulescu: „Tata vorbea cu mine de la egal la egal, nu ca unui copil cretin!“
Deseori, actorii, artiștii în general, sunt întrebați, cu o anumită candoare stupidă, care consideră că a fost cea mai mare realizare a lor. Candoare „stupidă”, pentru că e greu să alegi între... sute de catarge, cum ar spune poetul. Maestrul răspundea cu haz, pe marginea subiectului: „Irina Maria, fiica mea. A «colaborat», însă, și soția mea, Adriana Șchiopu”. Așchia n-a sărit departe de... trunchiuri, pentru că Irina a urmat cariera părinților săi, iar debutul său în teatru s-a produs sub îndrumarea regizoarei Cătălina Buzoianu.
Într-un interviu din anul 2020, Irina Rădulescu povestea cum decurgea viața alături de doi actori. „Exista foarte multă relaxare în familia noastră, fiecare îi respecta celuilalt spațiul vital. Chiar și mie mi-l respectau, și doar eram un copil. Cu mine s-a vorbit foarte mult. Nu mi se spunea «Facem așa și punct». Mi se explica: «Facem așa, pentru că...” Copiii au o capacitate fantastică de a înțelege lucrurile profunde. Noi ne gândim că sunt mici, dar câteodată ei înțeleg esențialul care nouă ne mai scapă, pentru că ne bătătorim simțurile cu viața. Tata vorbea cu mine mult și foarte serios, că ăsta e secretul cu copiii. Eu nu suport când unui copil i se vorbește ca la cretini. Copilului trebuie să-i vorbești de la egal la egal. Și atunci, tata îmi explica: «Uite, așa stă treaba». Câteodată îmi citea textele pe care le avea de pregătit. Uneori întrebam: «Dar ce e asta?»... Nu înțelegeam conceptele pe care le avea acolo. Sigur că nu intra în lucruri care mă depășeau, dar n-am primit niciodată răspunsuri de genul: «Băi, nu e treaba ta». Și nu o făcea numai din strategie părintească, lui chiar îi făcea plăcere să-mi explice”, a rememorat Ioana Rădulescu.