de Andrei Dicu şi Silviu Ghering
La 19 septembrie 1996, ne părăsea Ștefan Mihăilescu-Brăila, un geniu al comediei, asemuit cu Louis de Funes și cu Bourville. Poate părea paradoxal, dar, dincolo de hazul care îl însoțea, atât pe scenă, cât și în film ori în viața „profană”, actorul a trăit în tristețe și însingurare. A sfârșit uitat de cei care îl aplaudaseră cu fenezie, după ce, în ultimii ani, fusese obligat să reînvețe să scrie și să citească, în urma unui atac cerebral.
Actorul a reînvățat mersul și alfabetul, în urma unui accident cerebral
Viața lui Ștefan Mihăilescu-Brăila s-a sfârșit așa cum a început, adică în contextul răcelii totale, manifestate de cei apropiați. Artistul care interpreta, nonșalant, roluri ample, de la cele de comedie la dramă, personaje pitorești (pădurarul din „Păcală”) sau negative (Buciurligă, din „Cu mâinile curate”) a sfârșit într-o tragedie proprie lui Mozart sau lui Balzac. Actorul a murit în sărăcie și uitat de lume. A trecut prin clipe grele, după ce, în 1991, a suferit un atac cerebral, în urma căruia a fost nevoit să reînvețe alfabetul și chiar să meargă. Artistul care învățase sute de roluri își pierduse memoria. Ce blestem putea fi mai mare pentru un om care devenise o enciclopedie de pesonaje, fără a „uita” să rămână el însuși?... Totuși, în 1994, s-a angajat consilier de imagine la o firmă de difuzare a presei, în condițiile în care pensia de artist emerit se dovedea insuficientă pentru un trai decent. Și pentru că așa se petrec, de cele mai multe ori, lucrurile în viață, adică nemeritat, frust și cinic, Brăila și-a trăit ultimele săptămâni din viață singur, într-un spital din București. Se spune că la înmormântarea sa n-au venit mai mult de 10 oameni...
Drama unui copil din flori: „N-am fost învățat să iubesc!”
Ştefan Mihăilescu s-a născut pe 3 februarie 1925, la Brăila, în casa bunicilor săi materni. Apăruse pe lume ca rodul unei relații de o noapte a mamei sale, care lucra ca infirmieră, cu un medic care locuia în cartierul „Lacul Dulce”. Mama sa avea o fire foarte distantă. Apropiaţii actorului povesteau că Ştefan n-a putut să-şi ierte mama niciodată pentru răceala ei. A fost marcat pe viaţă şi a suferit îngrozitor. I s-a deformat sufletul, dar n-a lăsat niciodată ca rana să iasă la iveală, în ochii spectatorului. „De ce nu te iubeşti?”, îl întreba mereu soţia. „N-am fost învăţat”, răspundea Ştefan Mihăilescu-Brăila. Viitorul actor a urmat cursurile primare şi secundare în oraşul natal, dedicându-se carierei scenice de timpuriu. În tinereţe a fost hamal, salahor și funcționar în port, a lucrat ca şi contabil şi a jucat în diverse brigăzi artistice locale. „În şcoala primară spuneam poezii mai bine decât alţii, în liceu imitam cu succes profesorii, în viaţa particulară am interpretat scenete improvizate în faţa prietenilor şi uite-aşa m-am trezit pe scenă”, avea să declare actorul, în anii ’70, pentru revista „Cinema”.
Forțat de împrejurări să adopte numele orașului natal
Mai târziu a adăugat numele oraşului la numele de familie. A fost, însă, ajutat și de conjunctură. La teatrul din oraș mai exista un actor cu numele „Ștefan Mihăilescu”, ba, mai mult, pe bunica sa o chema „Brăila”. Așa a devenit, pentru a nu fi confundat... inconfundabilul Ștefan Mihăilescu-Brăila. A absolvit Conservatorul de muzică și artă dramatică „G. Cavadia” și apoi s-a angajat la teatru. Din 1949 până în 1954, Ştefan Mihăilescu-Brăila a jucat la Teatrul „Maria Filotti”, în spectacole ca „La Ilie bun şi vesel”, de Ion Damian, „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, și „Poveste de dragoste”, de Margarita Aligher.
Bătut măr de legionari pentru că părea „jidan”
Una dintre întâmplările care l-au marcat pe regretatul actor s-a petrecut în 1943, în timpul războiului. Ştefan Mihăilescu-Brăila nu avea nici 20 de ani, era proaspăt membru al cercului cultural „Mihai Eminescu” din Brăila. În Brăila, unde până atunci convieţuiseră români, turci, greci, ucraineni, tătari şi evrei, în bună pace şi înţelegere, începuseră represaliile legionarilor asupra evreilor. La 19 ani, fizionomia lui Brăila era deja bine formată. Nasul său proeminent şi conformaţia chipului puteau să determine părerea oricui că este evreu. Într-o seară, câţiva tineri legionari l-au oprit pe stradă: „Eşti jidan?” „Nu!”, a răspuns el. „Atunci ce cauţi la cercul Eminescu, în care sunt atâţia jidani?”, a urmat întrebarea. „Joc teatru”, a spus Brăila. „Cu faţa asta de jidan?”, a continuat legionarul. „Da”, a zis actorul, astfel că a urmat o bătaie soră cu moartea. Brăila a leşinat, a avut o hemoragie nazală foarte puternică şi a zăcut pe pământul rece câteva ore. De pe urma bătăii a suferit câteva săptămâni. Colegii l-au căutat abia după ce absentase de la repetiţii…
„N-am «gustat» cele mai multe roluri la prima citire”
Deşi nu absolvise şcoala de actorie, Brăila crea intuitiv, nu în urma unui studiu aprofundat. „Aducea rolul la el”, spun, la unison, foştii săi colaboratori. Aflat în turneu la Baia Mare, a jucat magistral în piesa „Inspectorul de poliţie”, de J.B. Priestley şi a fost remarcat de unul dintre marii regizori ai epocii, Horia Popescu. Acesta din urmă a fost primul care a mizat totul pe valoarea lui Brăila şi l-a adus la Bucureşti, unde l-a distribuit în spectacolul „Baia”, de Maiakovski, pus în scenă la Teatrul Giuleşti. „Cele mai multe roluri nu le-am gustat de la prima citire. Personajul din «Baia», de exemplu, nici n-am fost sigur dacă o să-l joc, într-atât de greu l-am înţeles la întâia lectură. Pe urmă însă descopăr rolul în linii mari, încep să-l modelez cu ajutorul regizorului, să-l iubesc datorită colegilor şi-l definitivez împreună cu spectatorii”, avea să mărturisească.
Regizorul Lascăr Sebastian l-a reprofilat în actor de comedie
Într-un interviu publicat în decembrie 1960, Ştefan Mihăilescu-Brăila a povestit cum a trecut de la clovneri la jocul curat, „fără floricele”, şi a mărturisit că a identificat un tip de spectator - „spectatorul cu nasul de ceară”. Mai mult, a şocat afirmând că nu comedia a fost prima sa vocaţie şi că şi-a dorit enorm să joace roluri grele, în drame. „N-am avut nicio predilecţie pentru comedie. Totdeauna m-am considerat… tragedian. Totdeauna mi-au plăcut dramele, mai cu seamă cele de mare profunzime psihologică. Într-o zi, la Brăila, regizorul Lascăr Sebastian m-a văzut într-un spectacol spunând o singură propoziţie comică şi a hotărât: «Dumneata eşti comic, eşti comediant!». Şi n-am mai fost distribuit decât în comedie”, a povestit marele actor.
Un tip cu toane, care a leșinat din pricina... ciocolatei!
Într-un interviu acordat în urmă cu mulți ani revistei „Taifasuri”, fiul artistului, Florin Mihăilescu-Brăila, declara că tatăl său nu a fost un tip comod, ba chiar un ursuz. „Avea toane. Când căutai ceva, nu găseai și te vedea că nu reușești să găsești, venea și spunea: «Bă, poate n-ai avut!». Într-o zi, n-am avut de lucru când își căuta el ochelarii, teribil de grăbit pentru că întârzia la spectacol, și repeta întruna: «Unde i-am pus? Unde i-am pus?». «Dar poate n-ai avut», i-am spus. Odată s-a întors către mine: «Vezi că te bag undeva!». Atunci mi-am dat seama că era o chestie unilaterală. Mergea de la el către mine, invers era mai bine să nu...”. Un alt detaliu mai puțin cunoscut este legat de faptul că actorul era pofticios, ca un copil. Spre exemplu, colegii de film își amintesc și acum că, la o filmare desfășurată la Fabrica de Bomboane și de Ciocolată, toți actorii au fost tratați din belșug cu bunătățile casei. Brăila n-a rezistat tentației și s-a înfruptat cu ciocolată până când i s-a făcut rău...
Florin Mihăilescu-Brăila: „Tata a cărat doi somni în ziare și a deschis ușa cu nasul”
Familia a fost mereu pe primul plan, iar fiul actorului a recunoscut că nu a cunoscut lipsurile, în plină perioadă comunistă. „Nu mi-a lipsit niciodată nimic. Am avut de toate, chiar atunci când nu se găsea nimic. Am locuit într-un apartament, într-o vilă veche. Tata se mai ducea prin Piața Matache. Era prieten cu directorul pieței și cu fratele său, maior pe la Buzău. Într-o zi, directorul i-a spus: «Bre, nea Fane, n-am carne, dar am niște somn, dacă vrei». «Bun și ăla», a spus tata. Dar erau doi somni de vreun metru. Cum noi n-am avut niciodată mașină, a venit cu peștii din piață în mână, înveliți în ziare. Când a ajuns în fața ușii, și-a dat seama că nu are nici cum să sune, nici să scoată cheile din buzunar. Așa că a sunat cu nasul”, a povestit Brăila junior.
Georgeta Rahtopol: „Aveam opt cereri în căsătorie și l-am ales pe el”
Actorul a fost căsătorit timp de aproape jumătate de secol (1950-1996) cu Georgeta Rahtopol, actriță la Teatrul de păpuși din Brăila, pe care a cunoscut-o în timp ce se afla la radio și recita din versurile lui Eminescu. Referitor la soțul său, Georgeta Rahtopol avea să declare: „Aveam opt cereri în căsătorie și l-am ales pe el. Când m-a cerut de nevastă, mi-a spus: «Să nu cumva să ai zestre!». Asta mi-a trezit interesul. Eram o mireasă fără zestre, deși aparențele erau altele. Mama mea era croitoreasă, îmi făcea rochii apretate și cochete. Au urmat 46 de ani de căsnicie. Își respecta familia... Era copil din flori și voia să aibă 11 copii... I-a plăcut să am tot, să nu-mi lipsească nimic. Nu accepta niciun rol fără să stăm de vorbă, fără să lucrăm împreună”.
Personajul „Spiridon Biserică” l-a dezvățat de improvizații
Iată ce credea Ştefan Mihăilescu-Brăila, despre spectatori: „E greu să rezişti publicului. Spui o poantă şi aplauzele te îndeamnă să născoceşti alte zece. La începutul carierei, îmi plăcea să improvizez, în comedii mă dedam la multe clovnerii. A venit însă o vreme când, fie datorită observaţiei unui coleg, fie celei a unui regizor, fie a unui spectator, am avut revelaţia inutilităţii împovărării rolului. Aceasta s-a întâmplat, cred, în timpul spectacolului cu «Mielul turbat». Îl jucam pe «Spiridon Biserică» şi, deodată, am fost cucerit parcă de frumuseţea jocului curat, simplu, fără floricele, în care replica merge net la spectator. De atunci, aşa mă străduiesc să joc. Repet, nu e uşor să rezişti publicului”. Pentru că trudea şi nu refuza aproape nicio colaborare, a fost „împrumutat” de Teatrul Giuleşti la diverse teatre din Bucureşti, unde a scris istorie. Spre exemplu, una dintre prestaţiile care au rămas în memoria spectatorilor a fost cea din „Regele moare”, de Eugen Ionescu, pe scena TNB.
Leşin după sarmale reci, la filmările pentru Revelion
Regizorul Constantin Dicu l-a cunoscut pe Mihăilescu-Brăila în perioada în care marele actor juca la Giulești, în piesa „Baia”. Mai târziu, au filmat împreună pentru programul de Revelion. Regizorul a rememorat un episod desfăşurat la filmările TVR: „Într-una dintre scenete, Mihăilescu-Brăila interpreta rolul unui cetăţean care obişnuia să-şi petreacă Anul Nou la vecinii din bloc. Personajul devenise notoriu graţie obiceiului său şi toţi locatarii ştiau că nu suporta sarmalele. Brăila cutreiera tot blocul în noaptea dintre ani, sperând să fie omenit de vecini, care însă îl tratau, peste tot, doar cu sarmale. Ei bine, în realitate, la filmare, recuziterul uitase să încălzească mâncarea. Săracu’ Brăila a mâncat fără să protesteze o grămadă de sarmale reci, făcute din amestec de carne de vită şi porc. Dar n-a avut nicio reacţie, pentru că ştia că rolul îi impunea să mănânce respectivele sarmale. Când s-a terminat filmarea, i s-a făcut rău… Atât de serios actor era, ţinea mereu să-şi ducă rolul până la capăt”.
Sergiu Nicolaescu l-a adus „cu mâinile curate” lângă Louis De Funes
Unul dintre filmele sale de referinţă a fost „Cu mâinile curate”, în care a interpretat rolul temutului mafiot „Buciurligă”. „Cu mâinile curate” este un celebru film poliţist românesc, din 1972, regizat de Sergiu Nicolaescu. Rolurile principale au fost interpretate de Ilarion Ciobanu, Sergiu Nicolaescu, Alexandru Dobrescu, Gheorghe Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Sebastian Papaiani. Filmul prezintă lupta comisarilor Roman (Ilarion Ciobanu) şi Miclovan (Sergiu Nicolaescu) cu grupările de crimă organizată din Bucureştiul de după Al Doilea Război Mondial, una dintre „mafii” fiind condusă de personajul interpretat de Brăila. Actorul a „intrat” atât de bine în personaj, încât a fost comparat cu celebrul Louis De Funes, care tocmai jucase un faimos rol negativ în „Avarul”.
Geo Saizescu: „În «Secretul lui Bachus» căpăta o privire de gheaţă care tăia ca laserul!“
Ştefan Mihăilescu-Brăila a debutat în film în 1957 și a jucat într-o mulțime de comedii: „Ciocolata cu alune”, în 1978, „Păcală” (1974), „Nea Mărin miliardar” (1979), „Elixirul tinereţii”, în 1978. Personajul „Nea Bachus”, din filmul „Secretul lui Bachus” (1984), realizat de regizorul Geo Saizescu, a fost ultimul său rol mare. „Am lucrat cu cei mai buni actori ai timpului. Pleiada de aur. Pentru rolul lui «Bachus», l-am «ochit» încă de la început pe Ştefan Mihăilescu-Brăila. Era un actor extraordinar! A studiat rolul şi apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui «Nea Bachus». Căpăta o privire de gheaţă care parcă tăia ca un laser”, spunea Geo Saizescu despre actorul brăilean.
Gică Petrescu: „Decât să bată un cui în scaun, mai bine şi-l bătea în mână“
Puţini ştiu că maestrul Brăila (ca şi „omologul” său francez Fernandel!) era un meloman desăvârşit, ba, mai mult, adora dansul. Când se manifesta, era nemaipomenit de caraghios, dar era convins de talentul său. Mai mult decât atât, când se termina muzica şi nu mai dansa nimeni, el făcea un moment solo şi spunea că se crede... balerin! Făcea figuri cu paşi mici şi cânta. „Avea o voce bună, cu un timbru frumos, iar când cânta avea un farmec inimitabil şi îi imita nemaipomenit pe Nat King Cole şi pe Dean Martin. Dar cânta de toate, de la tangouri la romanţe, cântece de petrecere, mai ales melodiile tinereţii lui: «La căsuţa albă», «Du-mă acasă, măi tramvai», «Doi ochi verzi, doi ochi albaştri», «Iubesc femeia». „Îi plăcea să fie în centrul atenţiei, era leneş, foarte leneş... Decât să bată un cui într-un scaun, mai bine şi-l bătea în mână. Era foarte ciudat. Foarte avar şi foarte generos, în acelaşi timp. Nu era modest. Îşi cunoştea bine valoarea”, spunea despre el titanul Gică Petrescu.