de Roxana-Ioana Ancuța

Muzeul de Artă Populară „Ligia Alexandra Bodea” din satul Iaz (județul Sălaj) a fost înființat în 2004 de Ligia Pop (medalion; 29 de ani) în amintirea bunicii, când avea doar 12 ani. Era un copil despre care bătrânele satului spuneau că are vorba și gândirea unui adult. Fata îi uimea pe toți cei din jur cu dedicația și ardoarea cu care dorea să păstreze vie amintirea bunicii. Mergea din casă în casă pentru a aduna obiecte vechi ce urmau a fi „găzduite” în gospodăria mamei Florița. Nu a fost o pasiune trecătoare, așa cum s-au gândit părinții, prin urmare, atunci când au văzut că fata lor nu se oprește din călătoria etnografică în care pornise, au decis să-și ajute copilul și să-l sprijine în proiectul de basm rustic pe care tocmai îl începuse. Ligia, în schimbul obiectelor vechi pe care le primea, le ajuta pe femei la treburile casei.

„Mi-am dorit cu orice preț să-i păstrez amintirea vie”

- Ligia, cum ai reuşit să pui bazele acestui muzeu şi de ce ai ales acest proiect?

- În primul rând, iubesc și respect locurile natale, tihna vieții la sat în cel mai pur mod posibil. Eram un copil la vremea când am început să mă gândesc la conservarea casei bunicii mele, bunică pe care am iubit-o nemărginit. Mi-am dorit cu orice preț să-i păstrez amintirea vie, iar la vârsta de 12 ani m-am împotrivit dărâmării locuinţei acesteia. De aici a început, practic, toată povestea conceperii unui muzeu cu specific etnografic la Iaz, pe Valea Barcăului, în județul Sălaj.

- Ce reprezintă Iaz pentru tine?

- Este locul unde mi-am petrecut cei mai frumoși ani ai copilăriei, alături de mama Florița (bunica), frate, verișori, câini, pisici, un loc cu o însemnată încărcătură spiritulă pentru mine, plin de povești și întâmplări care îți rămân întipărite în minte pentru tot restul vieții. În Iaz mă simt cel mai bine, mă leagă foarte multe amintiri de mama Florița, a fost și va rămâne modelul meu în viață, de femeie luptătoare, care, rămasă văduvă la 39 de ani, și-a crescut singură trei copii, a muncit enorm pentru a le asigura cele de trebuință, un om cu vorba blândă și pe care îți făcea plăcere să o asculți vorbind la nesfârșit despre vremurile de altădată.

- Te-ai gândit că visul tău se va transforma într-un muzeu?

- La început, nu a fost neapărat ideea unui muzeu, au fost întâi de toate respectul și dragostea purtate față de bunica mea care, mai apoi, s-au transformat într-o pasiune pentru tot ceea ce există astăzi la Iaz.

„Una am moștenit-o, altele au fost donate sau cumpărate”

- Cine te-a ajutat să transformi acest vis în realitatea numită „Muzeul Popular de Artă Iaz”?

- În primul rând familia, care m-a sprijinit, apoi oameni de bine care au contribuit după putință și care, să spunem așa, au intrat în filmul meu. De lucru este destul, nu am putea spune că e forma finală, ne aflăm într-un proces de reorganizare, construcție și amenajare a spațiilor expoziționale.

- Câte case fac parte din Muzeul Popular de Artă din Iaz?

- În momentul de față, muzeul găzduiește cinci case tradiționale reprezentative pentru zona văii Barcăului, spațiile lor fiind concepute și amenajate în așa fel încât să redea atmosfera în care trăiau bunicii și străbunicii locului. Cu perne pentru zestrea miresei, lădoaie (pentru zestre), piese de port popular de sărbătoare, țesături, ceramică, războaie de țesut, obiecte de uz gospodăresc, un cuptor de pâine funcțional, tipărț (folosit pe vremuri în lipsa cântarului), icoane, albume de fotografie, toate aparținând celor care au locuit în casele devenite acum muzeu sau care au fost cumpărate de la alți localnici. Un detaliu interesant este și acela că, pe vremuri, neexis- tând obiceiul tăierii brazilor de Crăciun, oamenii locului își făceau pomul din paie și hârtie creponată, tehnici pe care le-am învățat și noi și pe care le expunem în cadrul atelierelor creative dedicate copiilor.

- Ai avut parte și de ajutorul urmașilor celor care au locuit în casele devenite acum parte din muzeu?

- Într-o mare sau mică măsură am avut parte de sprijin, o casă am avut-o moștenire de familie, altele au fost donate, dar cele mai multe au fost cumpărate, iar ceea ce se găsește aici reprezintă o inițiativă privată. Este un întreg proces care necesită foarte multă atenție și timp. Aplicăm diferite etape în funcție de materialul din care este confecționată locuinţa respectivă.

„Proprietarul «Casei Cântărețului» a colaborat cu Maria Lătărețu”

- Ne poți spune, te rog, povestea uneia dintre casele din ansamblul muzeistic?

- Aș putea povesti despre Casa Cântărețului. În timpul Imperiului Habsburgic și apoi Austro-Ungar, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în partea de Nord-Vest a Ardealului mai ales, dar și în ținuturile Bucovinei, au ajuns grupuri de slovaci (unii erau mici meseriași, alții tăietori de lemne) pe aceste meleaguri. O astfel de casă cu dichis și cu rânduială s-a găsit în localitatea Făgetu, care prima dată a fost construită între anii 1860 şi 1865 de strămoșii lui Manyur Pavel, în localitatea Halmăjd, cu o singură cameră, împreună cu prispa. Fiind tăietori de lemne, au migrat strămutându-și casa în localitatea Plopiș, cătunul Hurez. În 1927, Manyur Pavel s-a întors din prizonierat, din Rusia Țaristă, unde a luptat în Primul Război Mondial în armata Austro-Ungară ca soldat sanitar, deşi cei de acasă îl credeau mort. Neavând copii, a adoptat o fetiță, Mondek Ana, născută în anul 1931, care ulterior a devenit soția lui Pișek Ioan, fostul proprietar de la care am cumpărat imobilul și de la care am aflat istoricul acestei case, căreia, ulterior, odată cu mutarea ei în Făgetu, i s-a mai adăugat o cameră. În 1955, fata adoptată s-a căsătorit cu Pișek Ioan şi au trăit împreună până în 2013, când aceasta a decedat, iar el s-a mutat într-o casă nouă împreună cu băiatul său. Și acesta din urmă are o poveste interesantă. A făcut armata în București, la Garda Națională. Știind să cânte din frunză și având și voce, povestește că a înregistrat mai multe melodii alături de Maria Lătărețu, în Ghencea, unde era unitatea militară, piese care au fost trimise în fostele țări socialiste, în special în Rusia. În 2013, găsind înțelegere la proprietari, am achiziționat această casă, care se afla într-o stare avansată de degradare, pe care am relocat-o la noi.

„În sat există şi o rezervaţie naturală, «Mlaştina de la Iaz»“

- Muzeul din Iaz cuprinde și alte edificii în afara caselor tradiționale?

- Da, avem și un Centru de Sumănărit în cadrul Centrului Cultural „Valea Barcăului”, printre activitățile centrului numărându-se ateliere de pictură pe sticlă, de țesut, de cusut, decorarea vaselor de ceramică, tehnici grafice de multiplicare (linogravură și xilogravură), lecții de desen cu cărbune, expoziții de costume populare, tabere și ateliere de creație la care participă copii și tineri din toată țara. Pe lângă obiectivele antropice, în sat există o rezervație naturală, „Mlaștina de la Iaz”, și numeroase peisaje care relaxează pe oricine pășește pe drumurile acestui sat, despre care vizitatorii spun că pare a fi un loc dintr-o altă lume, ce redă emoțiile vacanțelor de altă dată, petrecute la bunici.