de Luana Mare

Îndrăgitul actor Alexandru Arşinel a încetat din viaţă la vârsta de 83 de ani, după o lungă suferinţă, lăsând în urmă numeroase filme, piese de teatru, cuplete şi... regrete. În urmă cu patru ani, când problemele medicale nu îi copleşiseră încă organismul, maestrul acorda ultimul interviu din revista Taifasuri. Era, totuşi, trist, pentru că îşi pierduse prietena şi partenera de scenă parcă de o viaţă, Stela Popescu, alături de care a jucat peste 40 de ani, devenind, poate, cel mai iubit cuplu de Revistă din România. Vă invităm, aşadar, să citiţi în rândurile de mai jos interviul acordat  revistei noastre de Alexandru Arşinel, un munte de talent, cu o voce de excepţie, admirat şi iubit de o ţară întreagă.

„Teatrul «Constantin Tănase» împlineşte în curând 100 de ani”

- Cum s-a modificat destinul dumneavoastră în ultima perioadă?

- Să ştiţi că multe nu s-au schimbat, în afara unor întâmplări dramatice, să zic, în viaţa noastră, dar ca obiceiuri, ca sarcină de viaţă, facem ce făceam şi atunci, avem grijă de destinul Teatrului „Constantin Tănase”, încercăm să ţinem steagul cât putem de sus. Cu atât mai mult cu cât am intrat într-o perioadă în care ne vom întâlni cu multe evenimente, aniversări: anul acesta, 100 de ani de la înfăptuirea României Mari şi anul viitor, împlinirea a 100 de ani de la înfiinţarea Teatrului „Constantin Tănase”, de fapt a Teatrului Cărăbuş, deci avem aniversări multe şi implicit sarcini numeroase. Încercăm să le rezolvăm, să ne achităm la nivelul pe care trebuie să-l aibă sau să-l promoveze un teatru de Capitală.

- Organizaţi ceva special pentru 100 de ani de la Unire?

- Este o obligaţie sufletească, pentru că este vorba despre o aniversare specială a românilor. Am scos în ianuarie o premieră pe care am dedicat-o acestei aniversări, „E spectacol în oraş”, ai cărei protagonişti sunt Vasile Muraru și Gabi Fătu. Avem în pregătire, în vara asta, spectacolul aniversar care se intitulează „Hai România!”. Este modul în care vrem să o mobilizăm. După care, în toamnă, pregătim o deplasare în Israel, în cadrul proiectului pe care îl avem de ani buni, „Români pentru români”, spectacol ocazionat de cinstirea ostaşilor evrei care s-au jertfit în Primul Război Mondial şi de împlinirea a 70 de ani de la înfiinţarea statului Israel. De asemenea, vom avea Festivalul de Muzică uşoară „Aurelian Andreescu”, care de la an la an capătă o valoare tot mai mare şi, în pregătire, mă gândesc la un spectacol, hai să zicem recital, care, într-un fel sau altul, la iniţiativa directorului artistic Vasile Muraru, să-mi onoreze sărbătorirea a 80 de ani, vârstă pe care o voi împlini în 2019. Pentru anul viitor pregătim un spectacol dedicat cinstirii a 100 de ani de la înfiinţarea Teatrului Cărăbuş, un show pe care îl dedicăm în exclusivitate... şi mai ales lui Constantin Tănase. Avem multă activitate şi suntem conectaţi total, fără valuri, desigur (nu prea facem noi valuri nici în presă), aşadar, sper că niciodată nu ne-au prins aceste clipe nepregătiţi.

- Cum este Teatrul de Revistă fără cele două nume grele, Stela Popescu şi Cristina Stamate?

- Îmi este foarte greu să reiau această temă la care sunt supus, sunt provocat, pentru că îmi produce o suferinţă foarte mare. Revenirea la ceea ce au însemnat Stela Popescu, Cristina Stamate, Nae Lăzărescu pentru Teatrul de Revistă este extrem de dureroasă, iar amintirea... Amintirea? Nici nu ştiu cum să o numesc, pentru că Stela este în mine. Nu-i vorba despre amintire. Ea este în mine, e permanent aici. Când vin îi văd fotografia în secretariat şi îi spun „Bună dimineaţa, Stela!”. Ea face parte din viaţa mea, din fiinţa mea: 40 de ani pe scenă, 40 de ani de repetiţii, 40 de ani de turnee în toată lumea. Nu-i vorba despre amintiri, ea e mereu cu mine. Acum repet ceva pentru spectacolul din vară cu o colegă şi, într-un fel sau altul, o îndemn să fie foarte aproape de ce însemna Stela în punerea în scenă respectivă, în rolul respectiv, pentru că altfel îmi este foarte greu să joc. Adică simt nevoia tonurilor, a intenţiilor pe care le avea Stela. Sigur că e foarte greu. E greu să şi reiau aceste momente. Ea trebuie să participe la aceste spectacole, măcar prin scenetele pe care le-a jucat. Ea nu trebuie uitată niciodată! Şi nici nu se poate. Ea nu dispare niciodată. Ea e permanent aici. Ne aducem mereu aminte de ea. Stela vorbea foarte fumos. Era o fată deşteaptă şi corectă în ceea ce zicea. Ea nu inventa poveşti, era foarte aproape de adevăr, comenta diferite situaţii artistice, sociale. Era foarte realistă!

„Port o tristeţe permanentă, soţia mea nu-şi mişcă picioarele”

- Cum este artistul Arşinel la aproape 80 de ani?

- Nu realizez. Câteodată sunt mai obosit. Mai e ceva: foamea de senzațional a presei. Te întreabă. Te comentează. Îţi faci cruce: de unde născocesc? Aud că ai călcat greşit sau că te-ai împiedicat. Inventează poveşti şi încep să zbârnâie telefoanele. „E adevărat? Sunteţi în spital?”. Total aiurea! E o vânătoare permanentă de ştiri grave, parcă ar dori să-ţi rupi un picior, să calci strâmb, să nu ştiu ce, ca să aibă ei ce să scrie. E o foame de evenimente d-astea extraordinare şi nu te cruţă în niciun fel. Nu e, se inventează! Când îi spui că nu e, parcă îi pare rău că nu ţi-ai rupt gâtul. Sunt nişte lucruri atât de curioase, ca să nu le spun urâte! Cum pot oamenii gândi aşa? Şi ce-i obligă să judece astfel? De aceea, şi dacă mă doare capul eu spun că mă simt bine. Chiar așa este, am şi chef de repetiţii. Am și o supărare în plus faţă de evenimentele care s-au întâmplat: cu soţia mea... Marilena Nu este bine şi port o tristeţe permanentă în mine. Este paralizată, nu mişcă picioarele. A căzut în cap. S-a lovit, a fost operată, i s-a extras un hematom, apoi starea ei, uşor, uşor, s-a deteriorat. Când trăieşti într-o familie, orice s-ar întâmpla acolo preiei şi asupra ta, pentru că familia este „republica” ta, cum s-ar zice. Sunt preşedintele „republicii” mele, ancorat în ea cu totul. Cu viaţă, cu sânge, cu oxigen, cu tot, tot, tot. E o bucată din mine...

- Cum staţi cu sănătatea?

- Sunt bine, sunt în grija unor medici de la Spitalul Fundeni. Trebuie să vedeţi seara la noi, când se fac medicamentele. Eu le fac pentru cinci „rate” pe zi. La fel are şi soţia. Cred că iau vreo douăzeci şi ceva de medicamente. Ea, la fel. Asta este preocuparea noastră acum. Nu mergem la dans, nu mergem la bal, nu mergem în excursii. Trebuie să ne îngrijim. Mai plecăm, aşa, câteodată, la Sinaia. Am fost de Paşte acolo, am o cabană. Am fost la Înviere, la Mănăstirea Sinaia, un loc special. A fost o slujbă superbă, ca şi cea a Patriarhului, pe care am auzit-o la radio, şi care mi s-a părut extrem de emoţionantă şi de adevărată, de simplă, pe înţelesul tuturor.

„Tot mai mulţi români Îl caută pe Dumnezeu”

- Sunteţi o persoană credincioasă?

- Da, da! De câte ori trec prin faţa unei biserici spun „Tatăl Nostru”. În prezent este un curent care ascunde şi mult dramatism, în sensul că au rămas puţine repere de ordin social în care să zicem că mai putem crede. Mulţi, foarte mulţi se îndreaptă spre Dumnezeu şi s-ar putea să ne ajute. Unii se roagă pentru o slujbă, alţii se roagă pentru sănătate, și noi ne rugăm pentru sănătate, pentru o minune vizavi de soţia mea. Dumnezeu este acolo, Sus, şi spunem „Doamne-ajută!”.

- Este remediabil?

- Nu ştim. Dacă e vorba despre Dumnezeu, El poate să facă minuni. Soția mea este în această stare de vreo doi ani. Când lupţi pentru cineva, nu mai este greutate. Este dramatic și foarte greu să te uiţi în ochii cuiva când îi vezi dorinţa sinceră de a fi altfel. Simţi durerea că nu poţi face mai mult. E greu să şi zâmbeşti ca să ascunzi durerea care te cuprinde şi pe tine.

- Terapii alternative aţi încercat?

- Am încercat multe şi o să mai încercăm.

- De când formaţi un cuplu?

- Suntem împreună din 1966 şi suntem căsătoriţi din 1968. Anul ăsta facem 50 de ani de căsnicie. Este nunta de aur.

- Cum găsiţi mediul actual, în general, atât politic, cât şi social?

- Mă şochează puternic. N-aş spune că mă sperie, dar... Sunt lucruri pe care efectiv nu le mai înţeleg. Ce ne aduce totuşi un echilibru - şi aici mă refer la activitatea profesională - este relaţia pe care o avem cu Primăria Capitalei, în special cu primarul general, cu doamna Firea: a avut grijă mai mult decât oricare primar de soarta artiştilor, şi asta ne dă curaj să mergem mai departe. Chiar e o perioadă bună pentru cultura Bucureştiului.

„Rezistăm! E infernal, dar rezistăm!”

- Publicul mai vine la Teatrul de Revistă în epoca televiziunii?

- Vine lumea, vine. Sunt spectacole, sunt spectatori. Cei ai Teatrului de Revistă sunt oamenii în trecere prin Bucureşti, turişti, dar şi unii fideli. Sigur că e o întrecere infernală. Ai atâtea posibilităţi de a urmări divertisment, şi în televiziune, şi în alte teatre, şi în pieţe. Te strecori mai greu acum decât altădată, când eram numai noi, dar Revista şi-a făcut în timp un public al său, care vine, şi spectacolele noastre sunt atractive. Am scos de curând un show excelent cu Vasile Muraru şi Gabriel Fătu, cu alţi artişti ai noştri, care reuşesc să ţină ştacheta cât mai sus posibil. Ideea este că, iată, Revista împlineşte 100 de ani, fiind un gen al nostru, al românilor, în general. Nu cred că va dispărea vreodată. Trebuie să fie patronată de oameni de specialitate, să nu treacă într-o altă alternativă, să intre sub influenţa vulgarului, a comediei stand-up și așa mai departe. Ar pierde enorm din farmecul ei.

- Mergeţi în turneu în Israel în curând. Găsiţi energia pentru un efort aşa de mare? Nu este obositor?

- Nu. Ne mobilizează extraordinar de mult aceste turnee, şi mai ales în Israel, unde avem un public al Revistei, într-un fel sau altul, pierdut, pentru că, pe vremuri, cei mai fervenţi spectatori ai Teatrului de Revistă erau evreii. Nu mai spun că ei făceau parte din spectacolul de Revistă, artişti mari, regizori mari, textieri mari, compozitori mari de origine evreiască și care au lucrat aici, au fost prietenii lui Tănase şi creatorii Teatrului de Revistă, iar acolo când ne ducem, din generaţia care mai e, ne primesc cu dragoste imensă. E o plăcere să ajungem acolo. Aşa cum am fost anul trecut în Spania, unde sunt colonii de români peste tot şi unde, într-adevăr, prezenţa noastră cu acest proiect, „Români pentru români”, are un succes extraordinar. Încă o dată trebuie să revin la doamna primar general, care ne-a aprobat şi anul trecut, şi anul acesta turnee care îi bucură enorm pe românii de acolo.

„Ana Maria Donosa este noua Stela”

- Cine este actriţa care o înlocuieşte pe Stela Popescu?

- În spectacol... este Ana Maria Donosa, care a intrat într-o distribuţie comună încă de la spectacolul „Stela” în care juca. Ea cu mine, iar Cristi Simion cu Stela. Am hotărât atunci: „Hai să luăm câte un tânăr să-l introducem în piesă!”. Ana Maria are şansa să joace textele lui Puiu Maximilian și de a o fi avut ca exemplu pe Stela. Nu are decât de învăţat.

- Mai cochetaţi cu televiziunea?

- Mă cheamă la diferite interviuri, ca producţie mai puţin, pentru că există o generaţie care şi-a fixat deja reperele, şi-a cimentat un anumit colectiv, de la tehnic până la redactori.

- Cum vă petreceţi timpul liber?

- Nu prea am timp liber. Dimineaţa sunt la teatru, am repetiţii, am de rezolvat probleme manageriale, după-amiaza ajung acasă, iau masa cu soţia, ne odihnim un pic şi după aceea mai ies în curte, mai dau o fugă după aprovizionare, mai vin copiii pe la noi, nepoţii, fiecare zi este altfel.

„Îmi ador copiii, nepoţii. Dar ne omoară traficul”

- Vă vedeţi des copiii, nepoţii?

- Mi-e dor tot timpul de copii şi de nepoţi. Aş vrea mereu să-i am în preajmă, dar au şi ei de tras. Ei stau în afara oraşului şi, cu aglomeraţia din Bucureşti, e greu să vină des la noi. Dacă le spun să ajungă până la mine, e ca şi cum le-aş da în cap. Îi omoară acest trafic, care nu cred că se poate rezolva foarte repede. Ăsta e oraşul, s-a dezvoltat foarte mult, a crescut pe înălţime. Cred că foarte dificil ar putea fi rezolvată vreodată problema circulaţiei.

- Ce-şi doreşte artistul Arşinel pentru perioada următoare?

- Să fiu sănătos! Să-mi fie sănătoşi prietenii, familia. Teatrul de Revistă să meargă mai departe, să stabilim noi relaţii şi noi contacte cu spectacolele noastre. Avem oameni extrem de ataşaţi, începând de la artişti până la funcţionari, ateliere etc. Oameni care iubesc teatrul acesta, care îşi dau silinţa să sprijine tot timpul realizarea unor spectacole de excepţie. Dar cel mai important este să fim sănătoşi, pentru că numai aşa le putem rezolva pe toate.

„Merg des împreună cu unii colegi la cimitir, la Stela“

„Ce ne aduce un echilibru? Relaţia pe care o avem cu Primăria Capitalei, în special cu primarul general, cu doamna Firea. A avut grijă mai mult decât oricare primar de soarta artiştilor şi asta ne dă curaj să mergem mai departe. Chiar e o perioadă bună pentru cultura Bucureştiului“

„Am cochetat cu politicul atât cât mi-a cerut funcţia“

- Politica v-a tentat vreodată?

- Nu pot să spun că nu m-a interesat. Nu se poate. Cine spune că nu s-a amestecat politic... glumeşte. Politica este în toate. N-ai încotro. De acolo pornesc legile şi o serie întreagă de măsuri, dar am cochetat cu politicul în măsura în care funcţia mea de manager mi-a cerut treaba aceasta şi am încercat să fiu cât se poate de corect sau să nu-mi bag nasul acolo unde nu-mi fierbea oala.

„Cred în destinul Teatrului «Constantin Tănase» pentru că românul are în sânge genul acesta, de Revistă“ 

„Mai mult de două săptămâni n-am putut fi plecat din ţară. De dor...“

- Aţi fost vreodată tentat să părăsiţi ţara?

- Nu, niciodată! Am văzut tot mapamondul cu o echipă de artişti, cu Teatrul Naţional Radiofonic, cu Dan Puican, cu Tamara Buciuceanu, cu Eugen Cristea, plus turneele mele cu Stela. Am văzut toată lumea asta. Nici pe ea, nici pe mine nu ne-a tentat. Nu treceau două săptămâni şi ne lua un dor de casă, oricât de frumos ar fi fost pe unde mergeam. A fost o perioadă deosebit de prolifică din punct de vedere al turneelor. Am fost o vreme cuplul cel mai solicitat în turnee. Boema a fost o baricadă a Revistei româneşti, cu multe glume la limită pe vremea comunismului, avându-l pe Maximilian în spate, şi publicul nu ne-a uitat. După Revoluţie eram invitaţi în toată lumea: Canada, Australia, America, Europa...