de Simona Lazăr
La 28 noiembrie se împlinesc 110 ani de când s-a născut, într-un sat de dincolo de apa Prutului, unul dintre cei mai îndrăgiți actori români din toate timpurile: Colea Răutu. El rămâne în memoria spectatorului de teatru și de estradă, a telespectatorului și a cinefilului, ca un artist versatil și carismatic, a cărui existență a adus - ne-a adus - nenumărate bucurii! „Locul de unde am pornit să cuceresc lumea era un cătun moldovenesc, cuibărit într-o viroagă. Vreo zece gospodării şi o bisericuţă cu turla cât o cepșoară, năpădită de salcâmi, plini ciucure de ciori”, scria actorul Colea Răutu în memoriile sale, descriind astfel satul care, în 1912, se afla, de un secol, între fruntariile Imperiului Țarist. Mult lucrurile nu aveau să mai continue așa. Primul mare război și frământările sociale din regiune, alipirea Basarabiei la Regatul României - toate acestea aveau să ducă la o schimbare de destin de care copilul Nikolai Rutkovschi nu putea fi conștient atunci... Plecat din Basarabia la București la 17 ani, cu intenția de a deveni fotbalist, Colea Răutu ajunge să fie unul dintre cei mai iubiți actori pe care i-a avut vreodată România.
Fiul unei educatoare și al unui constructor de trăsuri, care iubea... fotbalul
S-a născut la Limbenii noi, în raionul Glodeni din Basarabia, la 28 noiembrie 1912. Dintr-o mamă educatoare (făcuse vreo doi ani de gimnaziu) și un tată mecanic de locomotivă, polonez de origine, ajuns în satul basarabean tocmai din Lvov. Actorul povestea că, după o vizită făcută familiei sale, fata l-a condus la gară pe tânărul mecanic polonez și... a uitat să se mai dea jos din tren! Învăluit în această aură romantică i se arătau actorului începuturile vieții de cuplu a părinților săi! Mama, Sofia, era din Cuhureștii de Sus, județul Soroca, de pe malul Nistrului. Tatăl, Constantin, avea să lase curând postul de mecanic de locomotivă pentru slujba de... caretaș, adică de constructor de trăsuri (carete). În paranteză fie spus, acest polonez avea „mâini de aur”. Una dintre trăsurile pe care le face pentru comandantul Diviziei a 14-a din Bălți a luat medalia de aur la Expoziția internațională din 1925, din Parcul Carol din București. Colea - Nikolai, în actul de naștere - a fost primul dintre cei patru copii ai celor doi familişti. Mai avea două surori mai mici - Larisa și Natalia - și un frate, Valentin. Pe când micul Colea avea doar câțiva ani, familia Rutkovschi s-a mutat la Bălți, iar băiatul a fost dat la Liceul „Ion Creangă” din localitate. Nefiind un elev prea disciplinat, tatăl său îl înscrie la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chișinău, sperând că școala militară îl va mai liniști pe zburdalnicul adolescent. În orașul moldav prinde drag de sporturile de echipă - mai ales de fotbal - ceea ce va determina următorul său pas: la 17 ani, decide să plece la București, pentru o carieră sportivă. În 1929, avea chiar să intre în echipa Uzinelor „Mociornița”. Dar nu acesta era destinul lui, scris în stele, ci altul! Teatrul își deschide, larg și generos, ușa pentru tânărul Colea!
„Oci ciornîie”...
Colea Răutu a debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș” al lui Constantin Tănase, ca membru în corul trupei lui Emil Bobescu. Tânărul fotbalist venit din Basarabia la București iubea arta spectacolului încă din copilărie. Pe scena școlii cântase „Oci ciornîie” și primise puternice aplauze. Sentimentul pe care l-a trăit atunci i-a rămas întipărit în memoria afectivă. La Bălți, fugea adeseori de la școală ca să-și petreacă întreaga zi... la cinematograf. Urmărea de câte trei, patru, cinci ori într-o zi același film care rula la Cinema Modern, ascunzându-se în pauze printre scaune, ca să nu fie dibuit și dat afară. La Chișinău, gustă prima dată din plăcerile spectatorului de teatru. E explicabil de ce, la București, îl aflăm iarăși ahtiat să vadă cât mai multe reprezentaţii. Într-o zi, la premiera piesei „Floarea din Hawaii” a lui Paul Abraham, vede un anunț: se căutau tineri interpreți pentru trupa lui Emil Bobescu. Tânărul Rutkovski se prezintă și el, cu aceeași piesă cu care cucerise publicul serbării școlare din Bălți. „Oci ciornîie” îi deschide accesul la o lume pe care doar și-o imagina... Vocea și timbrul său deosebite aveau să îi determine parcursul artistic. Și-a terminat studiile liceale și a urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București. Ceea ce începuse ca o pasiune, avea să continue ca o profesie de suflet, pe care nu avea să o trădeze niciodată! Cam tot în vremea asta își definește și numele de scenă. Rutkovschi devine Răutu. Păstrează, din spațiul sonor al copilăriei, diminutivul „Colea”, în locul mult prea severului Nikolai/ Nicolae.
La 85 de ani, juca în „Azilul de noapte” cu Beligan de 79 de ani
La „Cărăbuș”, compozitorul Gherase Dendrino și textierul Puiu Maximilian compun anume pentru vocea lui faimosul șlagăr „Ți-a ieșit coșaru-n drum”. E adevărat, la început, cântecul a fost interpretat de un trio: Colea Răutu, Grișa Tascarov și Radu Zaharescu. Iar calitatea deosebită a interpretării avea să-l facă pe marele Constantin Tănase să introducă această melodie în programul spectacolului cu care „Cărăbușul” a făcut neuitatul turneu în Grecia, Egipt și Turcia. Actorul cu voce fenomenală era ales să joace în comedii muzicale, iar el își dorea deja să facă un pas către alt gen: opereta. Dar prietenul său Puiu Maximilian îl sfătuiește să se îndrepte către actorie, mai exact către teatru. Ceea ce avea să și facă!
Pe „scândura” teatrului îl vom întâlni până târziu. La 85 de ani, de exemplu, „redebutează” pe scena Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București cu un memorabil rol în „Azilul de noapte” al lui Gorki: Tătarul. Mai „tânărul” (cu 6 ani) coleg al său, Radu Beligan, avea să exclame admirativ: „Acest imens actor care a fost și este Colea Răutu” (să ne amintim că și Beligan a jucat până aproape de moartea sa, la 98 de ani, fiind chiar inclus în Guinness Book drept actorul de teatru cel mai longeviv din lume!). Revenind la cântecul „Ți-a ieșit coșaru-n drum”, putem spune astăzi că pentru Colea Răutu versul „o să ai noroc de-acum” a fost definitoriu. Succesul tânărului artist nu a întârziat să apară... și l-a însoțit o viață. Pe scena Teatrului de Revistă a apărut cu refrenul în peste 150 de spectacole și de fiecare dată a fost rechemat la rampă pentru bis. În 1956, chiar în primul an de existență a Televiziunii Române, debuta cu acest şlagăr și pe micul ecran, într-o emisiune în care i-a avut alături pe Ioana Radu și Mia Braia (cele două surori imbatabile ale muzicii românești), dar și alături de eternul Gică Petrescu.
Pe front, cu „arma cuvântului și a cântecului”
Deși îl cunoaștem de la televizor, de la cinema, din spectacolele de teatru și ne imaginăm că știm totul despre Colea Răutu, există și elemente neobișnuite în biografia lui. De exemplu, faptul că tânărul actor s-a aflat alături de soldații români, pe frontul de răsărit și apoi pe frontul de vest. Luptătorii americani o aveau pe Marlene Dietrich, ca să-i îmbărbăteze... Ei bine, soldații români aveau alături de ei un mănunchi de actori, din care nu lipsea Colea Răutu! În 1941, cânta în spectacolul de revistă de la „Cărăbuș” intitulat „București-Moscova” un celebru cuplet: „A plecat la vânătoare Agarici,/ A plecat să vâneze bolșevici...”. Acest cuplet îl va interpreta mai apoi în reprezentaţii pe frontul de răsărit, până în Caucaz, în cadrul a ceea ce se numeau atunci „plutoanele de propagandă”. Îi stăteau alături Dorina Drăghici și Nicu Stoenescu, în cadrul unei echipe cunoscute sub numele de „Teatru II Front”, condusă de Alexandru Ionescu Ghibericon de la Teatrul Național din București. Tot în aceeași perioadă, pleacă într-un turneu pe front cu spectacolul lui Tudor Mușatescu „Cerșetori în haine negre”. După ce România a întors armele, îl regăsim, alături de trupa lui Constantin Brezeanu de la Teatrul Nottara, în piesele jucate pentru soldații români, pe frontul de vest. Ajunge chiar până la Budapesta și, scrie el într-unul dintre caietele de memorii în care obișnuia să pună tot ce era notabil în viața lui, devine conștient de riscul acestei misiuni: „Chiar dacă nu am luptat cu arma în mână, puteam fi prinși și considerați spioni de către inamici!”. Cât despre cupletul cu aviatorul Agarici de care aminteam ceva mai devreme, să spunem că asta nu avea să conteze, după 1948, când Colea Răutu e chemat să joace roluri de activiști de partid... Până la urmă, așa cum mărturisea, iubea să joace oameni simpli, dar relevanți pentru epoca lor.
Vocea inconfundabilă din Fonoteca de Aur a radioului
Cine nu a fost în sala de teatru la spectacolele lui Colea Răutu poate că mai greu îl va „vedea” evoluând acolo, „pe scândură” (cum zic actorii) și în alte roluri decât cele din spectacolele de revistă (aparent mai „facile” decât teatrul „serios”). Ei bine, Colea Răutu a fost artistul complet și, imediat după război, îl vom regăsi în roluri importante, la Teatrul din Pitești (abia înființat), apoi, din 1952, la Teatrul Giulești, pentru ca din 1968 să devină actor al Teatrului Național din București. A jucat Tolstoi - în „Puterea întunericului”, a jucat Brecht - în „Puntila și sluga sa Matti” și în „Ascensiunea lui Arthuro nu poate și oprită”, a jucat Shakespeare - în „Nevestele vesele din Windsor”. Colea Răutu a fost și una dintre „vocile” inconfundabile ale Teatrului Naţional Radiofonic, unde a debutat în 1966, cu spectacolul „Gaiţele”, de Alexandru Kiriţescu, regia artistică Mihai Pascal. În distribuţie se mai află Silvia Dumitrescu Timică, Maria Wauvrina, Nineta Gusti, Stela Popescu, Carmen Stănescu, Dem Rădulescu ș.a. O altă înregistrare memorabilă, păstrată în fonoteca de aur a radioului este „Pentru cine bat clopotele”, de Ernest Hemingway, din 1985. Este o dramatizare de Nicolae Neagoe, regia artistică Dan Puican, avându-i în distribuție şi pe Ion Caramitru, George Constantin, Mitică Popescu, Dorina Lazăr, Mircea Albulescu ș.a.
Să mai amintim aici un spectacol realizat în 1991, „Departe de lumea dezlănţuită”, de Thomas Hardy, dramatizare de Nicolae Neagoe, regia artistică Dan Puican, cu Dana Dogaru, Florin Zamfirescu, Adrian Pintea, Victor Rebengiuc ș.a.
Marin Preda, alfa și omega filmografiei lui Colea Răutu
În volumul biografic pe care i l-a dedicat („Colea Răutu”, colecția „Centenarul cinematografiei românești” editată de Uniunea Cineaștilor din România - UCIN), Doina Bunescu îl numește „unul dintre cei mai populari actori de cinema de la noi”: „N-a avut multe roluri principale, nu s-au făcut filme special pentru el, dar a creat personaje pur şi simplu de neuitat...”. Biografa enumeră calitățile intrinseci ale actorului care „aduce nu numai misterul, un exotism bine temperat, dar transmite și fermitate, sentimentul unui caracter bine consolidat, forță, dar și tandrețe”. Legătura lui Colea Răutu cu cinematograful e marcată - chiar înainte de primul film - de fascinația lui pentru lumea de celuloid. Aminteam de anii petrecuți la Bălți, când fugea de la școală pentru a urmări de câteva ori la rând, într-o singură zi, același film care rula la cinematograful din oraș. Printr-o stranie așezare a lucrurilor, mai mult de jumătate din viață a locuit într-un apartament deasupra cinematografului „Patria” din București, muzica filmului care rula pe ecran auzindu-se la fereastra maestrului. Câteodată, frumusețea acestei muzici îl determina să coboare pe loc din casă și să intre în cinematograf, pentru a urmări pelicula. Așa s-a întâmplat, se pare, cu clasicul „Pe aripile vântului”... Ca actor, primul contact cu filmul l-a avut la invitația regizorului Paul Călinescu, acesta propunându-i, în 1954, să joace în pelicula „Desfășurarea” rolul lui Ilie Barbu. Filmul pornea de la o nuvelă a lui Marin Preda și, coincidență sau destin, ultimul film în care joacă neobositul actor este tot o ecranizare după Marin Preda - „Cel mai iubit dintre pământeni”, în 1991.
Antagonistul perfect, faimos pentru rolurile negative
Dintre multele roluri pe care le-a interpretat în filmul românesc, ni-l aducem aminte, cumva parcă mai „repede”, prin prisma personajelor negative. Avea un „pitoresc” al lui - îl ajuta poate și fizionomia - tocmai în aceste roluri de „rău”... în ciuda faptului că, în viața reală, era de o bunătate, de un calm, de o bunăvoință de care cu drag își aduc aminte cei ce i-au stat alături. Generații întregi de copii și de tineri l-am urmărit în serialul care ecraniza fascinanta carte a lui Radu Tudoran - „Toate pânzele sus!”. Colea Răutu era Spânu, piratul de apă dulce și de apă sărată, mereu încurcând ițele echipajului vasului „Speranța”, aflat sub conducerea Căpitanului Anton Lupan. Nu e un rol de mare întindere, dar aduce „sare și piper” serialului. De altfel, Colea Răutu avea marea calitate de a veni cu un plus de valoare oricărui film în care juca, inclusiv de a susține exemplar actorii din rolurile principale, atunci când era, cum spun americanii, „supporting actor”. Așa a fost, ca să ne amintim doar două nume transformate în... renume: Mamulos, în „Haiducii lui Șaptecai” (cu Florin Piersic) și Sultanul Murad al III-lea, în „Mircea” (cu Sergiu Nicolaescu în rolul principal).
„Întotdeauna când lucrez un personaj, încerc să-i fac o biografie“
Într-un interviu din 1981, pentru revista „Cinema”, actorul Colea Răutu descria relația sa cu personajul (și, la acea vreme, jucase deja, în 27 de ani, în 70 de filme - întruchipase deci 70 de roluri!). „Pentru mine fiecare personaj a avut frumuseţea lui. Ilie Barbu era un ţăran sărac, Pintea Căpraru din «Moara cu noroc» o cătană, Ardeleanu din «Setea» un activist de partid, un muncitor, aşa îi socotesc eu... Întotdeauna când lucrez un personaj, încerc să-i fac o biografie. Ardeleanu, mi-am zis eu, precis a muncit la un arsenal sau la o topitorie, nu ştiu dacă a făcut el un liceu industrial, poate a făcut, că pare mai şcolit, dar de lucrat, precis a lucrat într-o uzină sau o fabrică, pentru că el este tipul revoluţionarului, cunoaşte realitatea politică şi socială, trăieşte în contemporaneitate, înţelege ce se întâmplă. La ţăran înţelegerea asta a venit mai greu şi mai cu încetul. D-aia am zis eu că trebuie să fi fost muncitor...”. Firescul personajului era, pentru Colea Răutu, un element esențial în economia filmului: „În film, dacă n-ai făcut gestul foarte uşor, firesc, rişti, în gros-plan, să-ţi iasă sprânceana din cadru...”. Referindu-se la primul său rol, actorul subliniază cât de important e să îți construiești personajul „dinăuntrul lui”, să ți-l asumi până la ultima fibră. Despre Ilie Barbu spunea: „Mi-am imaginat ce poate simți un om încălțat prima oară în viața lui cu niște bocanci, mi-am imaginat că, de încordare, parcă își frământă degetele. Senzația asta trebuia să se citească pe chipul lui Ilie Barbu filmat în plan apropiat”. Ca să îi „iasă” personajul, Colea Răutu apela întotdeauna la alternarea de stări și de nuanțe psihologice, scria Doina Bunescu: „El «joacă» pauze, se servește de «tăceri», în dialog nemaifiind nevoie să se explice, să-și comenteze sau să-și anunțe gesturile. Este o întruchipare a personajului, nu numai un «actor»”. Admițând că „meseria de actor dă posibilitatea unei incursiuni psihologice prin fel de fel de vieți”, Colea Răutu obișnuia să spună: „E una dintre cele mai grele meserii pentru că îți cere o vocație foarte precisă, o ardere interioară, o nevoie de a transpune în joc gândurile fără de care nu poate trăi”. Altădată, completa. „De fapt, nu sunt un actor dificil cum s-a spus, ci numai foarte exigent. Eu sunt rău cu munca mea, cer altora să nu mă cruțe, dar să nu se cruțe nici pe ei”.
Dicționar de virtuți cinematografice. „Geniu de bărbat adevărat”
Colegii de teatru și film, regizorii sub „bagheta” căruia Colea Răutu a jucat, pe scândura scenei sau pe pelicula de celuloid, și-au exprimat adeseori admirația pentru inegalabilul actor. Regizorul Mircea Drăgan îl numea „un exemplu, un adevărat «dicţionar» de virtuţi cinematografice”, subliniind: „Expresivitatea, mimica, subtilitatea şi varietatea mijloacelor interpretării, dar mai ales puternica trăire interioară a personajelor, cărora le-a dat viaţă, sunt doar câteva caracteristici ale artei sale actoriceşti”. Sergiu Nicolaescu (despre care actorul spunea că se bucura mereu când juca în filmele lui, pentru că, deși era un regizor dificil, Nicolaescu avea o rigoare ce asigura calitatea și succesul peliculei) îl descria așa: „Colea Răutu poate juca orice! E geniu de bărbat adevărat. Figură tainic asiatică, dar şi de suflet slav, iubitor de femeie, de cântec pătimaş şi de vin prelins în barbă”. Ion Besoiu remarca rafinamentul colegului său de film: „Îi plăcea să se îmbrace elegant. La costum. Colea ar putea să fie o şcoală, o bogăţie de comportament şi eleganţă”. În vreme ce Florin Piersic, alături de care s-a produs în numeroase filme istorice, mărturisea: „A fost cel mai bun călăreţ între actorii noştri”. „În 1946, în comedia muzicală «Haimanaua bulevardului», Colea arăta că era înzestrat cu o frumoasă voce de tenor. Îi făceam eu un potpuriu de melodii de mare succes ale ultimilor ani”, rememora și Gică Petrescu perioada de după război.
O „vorbă bună” de la Nichita
Relația actorului Colea Răutu cu scriitorul Nichita Stănescu era una de admirație reciprocă. Poetul îl descrisese, într-un text publicat în revista „Luceafărul”, drept „actor de geniu” și „un om dizolvat total în omenie”. Reacția actorului nu a întârziat: „Întâi mi-a fost ruşine, după aceea am fost emoţionat, după aceea aş fi vrut să-l caut să-l întreb cum i-a venit să spună lucrul ăsta... El îmi atribuie mie o gingăşie a lui. În orice caz, m-a tulburat foarte mult. Nu sunt atât de încrezut sau de mărginit încât vorbele astea frumoase să mă facă să nu-mi mai cunosc măsura, să-mi pierd scara de valori între colegii mei, în breasla mea. Ştiu ce-am făcut fiecare. Unii m-au depăşit, alţii sunt tot pe acolo, dar toţi ne cunoaştem locul” („Cinema”, 1981). Ce a mai scris „marele blond” Nichita Stănescu, „trimbulindul”, despre aparent severul Colea Răutu? „Nu pot să concep alt Hamlet decât interpretat de Colea Răutu și nu-l pot vedea pe Ion al lui Rebreanu cu o altă înfățișare decât cea a lui Colea Răutu, Luceafărul eminescian nu-l pot vedea decât cel al lui Colea Răutu. Îl asemui pe Colea Răutu numai cu el însuși. Mă asemui pe mine uneori cu gingășia domniei sale”.
Opereta, o pasiune la care a renunțat
Colea Răutu iubea muzica din toată ființa lui. Jucase deja în comedii muzicale, precum „Haimanaua Bulevardului” sau „Atlantida”, alături de H. Nicolaide, Florica Demion și Nicolae Gărdescu, când viața lui artistică se intersectează cu cea a lui Ion Dacian. Acesta venise, la începutul anilor ’40, de la Opera din Cluj și, la București, se angajează la Teatrul Alhambra. Mutându-se și el la Alhambra, Răutu este implicat în proiectele lui Dacian, care montează ample spectacole de operetă, precum „Vânzătorul de păsări” și „Dragoste de țigan”. Tânărul Colea era atras de operetă, dar, recunoaște el în caietele de amintiri, la un moment dat a fost nevoit să accepte că nu era complet pregătit pentru acest domeniu îngust al artei muzicale. „Complet și dificil - după mine - este opereta, pentru că artistul trebuie să spună proză, să cânte și să danseze, ceea ce nu-i la îndemâna oricui. Neavând toate aceste date la «parametrii» necesari, m-am lăsat de operetă și m-am dus la teatru”. Nu înainte însă de a-l înlocui, într-o reprezentație, chiar pe inimitabilul Ion Dacian, în rolul principal din „Inimă de țigan”!
Şi ai fost acolo unde trebuia să fii - fără egal - în toate partiturile unde erai unic. Ţi-aduci aminte când, la filmări, în Bucegi, ai alunecat de pe podul suspendat, rupându-se o şipcă, iar eu, luptându-mă cu tine, am aruncat sabia şi te-am agăţat în ultima clipă de haină? Dacă ai fi căzut era o nenorocire! Pot uita ochii tăi, vorbele tale de atunci?Un noian de premii
Un artist de complexitatea și forța lui Colea Răutu merita, fără îndoială, recunoașterea colegilor de scenă și recunoașterea țării căreia i s-a dedicat. De-a lungul extraordinarei sale cariere a fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii: titlul de Artist Emerit, Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, premiul ACIN pentru întreaga activitate (1988), Premiul Festivalului de Film de la Karlovy-Vary, Premiul Festivalului de Film de la Moscova, se numără printre ele. Apoi, a fost laureat la Gala „Vârsta de Aur” (2001), a obținut Premiul de Excelență în Cinematografia Românească (2002) și a fost decorat cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler (2002) „pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care au dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
Filmografie (selectivă)
Desfășurarea (1954), Moara cu Noroc (1955), Dincolo de brazi (1957), Bijuterii de familie (1957), Soldați fără uniformă (1960), Setea (1961), Vară romantică (1961), Lupeni 29 (1962), Pisica de mare (1963), Lumina de iulie (1963), Castelanii (1964), Răscoala (1965), Procesul alb (1965), Neamul Șoimăreștilor (1965), Vremea zăpezilor (1966), Haiducii (1966), Fantomele se grăbesc (1966), De trei ori București (1967), Răzbunarea haiducilor (1968), Răpirea fecioarelor (1968), Vânătorul de cerbi (1969), Die Lederstrumpferzählungen (1970) - serial TV (RFG) - 1 episod, Mihai Viteazul (1971), Haiducii lui Șaptecai (1971), Serata (1971), Zestrea domniței Ralu (1971), Săptămâna nebunilor (1971), Pădurea pierdută (1971), Facerea lumii (1971), Lupul mărilor (1971) - serial TV (Austria), La Révolte des Haîdouks (1972) - serial TV, (Franța/România), Ultimul cartuș (1973), Explozia (1973), Apaşii (1973), Despre o anumită fericire (1973), Ștefan cel Mare (1974), Nemuritorii (1974), Ulzana (1974), Cel mai iubit dintre pământeni (1993).
Două soţii, o fiică şi doi nepoţi
Actorul Colea Răutu a fost căsătorit de două ori. Din prima căsătorie s-a născut fiica sa, Irina Răutu-Munteanu, care a ales o meserie artistică, asemeni tatălui său. Actrița Irina Răutu a părăsit, însă, România cu foarte mulți ani în urmă. Cei doi copii ai săi, un băiat (Alex) și o fiică (Sonia) au „gustat”, însă, în mai toate vacanțele bucuria de a avea alături de ei pe „cel mai bun bunic posibil”. Cu cea de a doua soție, Magda, Colea Răutu s-a căsătorit în 1968 și a trăit alături de ea, în pace și armonie, până în ceasul în care, în 2008, actorul s-a stins, pe fondul unei boli necruțătoare, la 13 mai. Actorul a fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu, purtat pe ultimul drum de o mare de oameni.