de Simona Lazăr
Pe 12 decembrie 1983 se stingea din viaţă unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut România. Un titan! Amza Pellea a murit la numai 52 de ani (s-a născut la 7 aprilie 1931), secerat de un cancer la plămâni. Cu o carieră strălucitoare în teatru și film, Amza rămâne în memoria colectivă prin personajul emblematic Nea Mărin, olteanul hâtru al cărui caracter e inspirat de „un vecin” sau „un neam” din localitatea natală, Băilești. A fost căsătorit cu Domnica Mihaela Policrat (alături de care abia apucase să serbeze „nunta de argint”). Fiica lor, Oana Pellea, este și ea una dintre actrițele importante ale țării. „Am o fată cât doisprezece băieți”, obișnuia să spună nemuritorul actor...
Cel dintâi stand-up-er al nostru! Și nu numai...
Într-un timp în care umorul - că-l ai, că nu-l ai! - e un reper în entertainmentul autohton, ce loc și-ar găsi azi un actor viguros precum Amza Pellea? Rămâne o întrebare la care degeaba așteptăm răspuns, pentru că minunatul nostru Amza a plecat demult „către alte scene”, cu 39 de ani în urmă, pe vremea când influencerii comediei de azi nici nu se născuseră. Părerea mea este că Amza Pellea, cu monoloagele lui de-acasă, din Băileștii lui Nea Mărin, a fost (și rămâne) nu doar printre primii noștri stand-up-eri, ci și cel mai bun, până acum de neegalat. Mai mult decât un comediant, el a fost un actor în toată legea, capabil să joace cu același fior, cu același talent și cu același geniu și comedii și drame, și teatru și film. Dar Amza era în stare și să umple sala ori stadionul, la un spectacol de umor. De-aia zic: câți dintre cei de azi ar reuși să treacă dincolo de umor (c-o fi el stand-up, c-o fi el sitcom românesc), dincolo de roluri de jurat ori de prezentator și să fie atât de flexibili și de dedicați artei spectacolului, încât un Kirk Douglas să vrea să joace alături de ei sau un Depardieu să se teamă că nu ar atinge performanța lor într-un rol dramatic...?
Din uzină, student la IATC
Cu siguranță, ar fi fost cel mai bun electrician al țării... dacă întâmplarea (sau destinul) nu ar fi făcut să ajungă... actor! Lucra la Uzina electrică din Craiova când i-a ajuns sub ochi anunțul pentru probele eliminatorii la examenul de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Și nici măcar asta nu a contat, cât faptul că, intrând să întrebe de o prietenă, care se prezentase pentru examenul la actorie, a fost și el luat la întrebări de membrii comisiei. George Vraca, se pare, ar fi constatat că tânărul are tot ce îi trebuie unui (viitor) actor de talent. De fapt, nu a fost chiar „întâmplare”, ci o dorință ascunsă, care a ieșit la iveală. Atunci, în mijlocul anilor ’50. Amza, fiul lui Amza (căci pe tată-su la fel îl chema), tânărul cu diplomă de „specialist în aparate de calcul de înaltă și joasă tensiune” își făcuse debutul scenic la vârsta de 7 ani, în rolul Lupului din „Scufița Roșie” (o adevărată „piatră de încercare”, căci pe atunci încă era un băiețel timid)! N-a ratat nici serbările școlare (firesc!), iar încrederea pe care o arată în compunerea rolurilor de mai târziu s-a clădit și aceasta cu timpul. La IATC - unde a intrat fără probleme - a fost repartizat la clasa profesorilor Mihai Popescu și Alexandru Finți, absolvind în anul 1956 și fiind trimis apoi la teatrul din Craiova - de unde va pleca, spre sfârșitul acelui deceniu, spre atracţia București.
„Ăsta e un omagiu adus unui unchi de-al meu dispărut pe front, pe care-l chema Mărin“
Ei bine, credeți sau nu credeți, Nea Mărin a venit pe lume o dată cu Amza Pellea. Era încă student când, în căminul în care locuia, le spunea colegilor poante cu personaje/ situații de la el din sat. Toți râdeau contagios, iar el câștigase simpatia tuturor. Unul dintre colegii de cămin i-a propus să lărgească „auditoriul” și să își spună monoloagele la radio (colegul, care avea o colaborare acolo, urma să-l ajute). Amza redevenise lupul timid din Scufița Roșie: „Eu m-am dus cu inima îndoită, ca să fiu sincer. Mă gândeam că ele au efect într-un cadru restrâns. M-am dus, ei au primit niște scrisori, și așa au început apoi emisiunile la televizor”, declara actorul într-un interviu acordat televiziunii române la împlinirea vârstei de 50 de ani. Lui Nea Mărin i-au stat alături și alte personaje: Veta - rectorul vieții sale, Sucă - nepotul veșnic zăpăcit. Și alte neamuri, câte-or fi fost, de identitatea cărora nu ne mai aducem aminte. În ceea ce privește numele alese, Amza Pellea a fost foarte clar: „Ăsta e un omagiu adus unui unchi de-al meu dispărut pe front, pe care-l chema Mărin și care era foarte vesel, un tip cu foarte mult haz, iar pe nevastă-sa o chema Veta!”. Draga Olteanu-Matei (Veta adicătelea, partenera de viață a lui Nea Mărin încă din prima zi a personajului) mărturisea: „Am fost foarte încântată că m-a ales să-i fiu parteneră în rolul Vetei. Aș fi suferit dacă alegea pe altcineva. Am fost la Băilești. Acolo am cunoscut toate personajele despre care vorbea Amza. Era prin 1953, când bătea viscolul acela teribil. Vacanța anului al treilea de institut mi-am făcut-o la Băilești”. Despre toate aceste personaje, Oana, fiica actorului, spunea: „Nea Mărin a existat cu adevărat! Era un văr de-al lui Amza. Dar are mult și din tatăl lui Amza, cum Sucă are multe nebunii de-ale lui Amza. Sucă e tot Amza, dar partea șugubeață, expansivă. Nea Mărin era reflexiv. Veta e creierul din umbră, fără ea, nea Mărin n-ar fi fost același”. Nea Mărin a avut deci un traseu al lui, din Băileștiul natal în căminele studențești de la IATC și de la microfonul radioului, la televiziune. Și pe orice scenă unde Amza Pellea, cu nelipsitul lui tic oltenesc, cu nelipsitul lui perfect simplu de-acasă descrețea frunțile și provoca râsul vindecător! Nea Mărin avea să fie unul dintre „invitații” permanenți ai Revelioanelor noastre televizate (chiar și după ce actorul avea să se stingă), iar mai târziu chiar personaj de lung metraj. Este, fără îndoială, unul dintre puținele caractere românești care a avut un asemenea traseu, de la stand-up căminist la fabuloasa sală de cinema!
Olteanul și miliardarul - poveste americană pe litoralul românesc
Când a primit propunerea de a-și transforma personajul „de scheci” în personaj de cinema, Amza a simțit prima dată că „nu-i de glumă” cu Nea Mărin. Olteanul mucalit din Băilești, cu pălăria lui ponosită, cu cămeșa cusută cu arnici și cu ițarii lui albi, cu veșnica damigeană de zaibăr (pe care o purta cu el, o pierdea, o aștepta, o dăruia) urma să aibă o altă... carieră. „Nea Mărin Miliardar” s-a turnat în 1979 și a fost regizat de Sergiu Nicolaescu. Acesta lucrase cu Amza Pellea la mai multe filme istorice, iar în pauzele de filmare se amuza și el, alături de ceilalți, cu poantele cu olteni ale artistului. Putem spune că le adora, de vreme ce a gândit și a creat anume pentru prietenul său cea dintâi comedie a sa (din cariera-i de regizor de film)! Nicolaescu mărturisea la un moment dat că a vizionat zeci de ore de comedie americană (de la filmul mut începând!), ca să fie sigur că personajul lui Amza - și filmul, în sine - se va ridica la nivelul așteptărilor unui publicul mult mai mare chiar decât cel din sălile de cinema din România. Tot el spunea că îi promisese demult o comedie, care să fie ca un balsam, după istovitoarele ore de filmări la peliculele istorice, cu cai, cămăși de zale și coifuri... Acuma, nici să te bată Veta cu un praz nu-i chiar așa de ușor, dar uite că, în confuzia de la Marea Neagră, Nea Mărin și sosia lui cu miliarde în cont au avut parte nu doar de durdulia olteancă, pentru că sirenele (hulpave sau nu) tot se-ndemnau să le intre în pat... Ce-și mai amintea Sergiu Nicolaescu despre „Nea Mărin miliardar”? „Am filmat în Germania, pe aeroportul din Frankfurt, în zona Constanței. Ideea personajului a fost a lui Amza, dar la scenariu au lucrat și Vintilă Corbu, și Mircea Burada, și eu. Personajul a străbătut timpul. Era tipul de țăran deștept, care crea un umor de situație, de tip american. Umorul filmului este unul de tip oltenesc, dar schema sa este americană”.
Marele Erou al filmului istoric românesc
Probabil, dacă ar fi vieţuit în alte epoci, Amza Pellea ar fi fost... însuși eroul! Dar trăind mai încoace, în vremea noastră, i-a întruchipat pe acei eroi al căror destin ne imaginăm că l-ar fi putut chiar trăi. Așa l-a jucat pe Decebal, în „Columna”, așa s-a produs în „Mihai Viteazul” - roluri emblematice, care au însuflețit, generații de-a rândul, sentimentul patriotic, dragostea de neam, dragostea pentru istoria românească. Sigur, există voci care spun că filmul acelor ani a mistificat unele fapte istorice. Dar filmul, ca orice artă, dragii mei, nu este oglinda fidelă a istoriei! El se folosește de toate mijloacele pe care le are la îndemână să sublimeze momentul istoric și personajele lui. Iar aici nu avem ce reproșa acelor pelicule din perioada comunistă. Cu atât mai puțin unor actori geniali, care au dat viață eroilor neamului. Fiica actorului povestea: „Amza Pellea și-a dorit să fie Mihai Viteazul de la 9 ani. Un văr al lui fusese nevoit să plece pe front. A venit într-o noapte și i-a spus: «Vei rămâne tu bărbatul familiei». Amza a început să plângă și vărul i-a arătat acea gravură: «Nu trebuie să plângi! Mihai Viteazu se uită la tine!»”. A creat rolul lui Mihai Viteazul, primul întregitor de țară. Și a jucat în ciuda unei boli care venise pe neștiute. Avea un polip pe corzile vocale - teoretic, nu ar fi trebuit să facă efort. Dar el a ordonat atacul armatei valahe, până când polipul s-a rupt și a început să sângereze. În cele din urmă, Nicolaescu a trebuit să îi dubleze vocea, cu a lui Emanoil Petruț...
Ipu - între Amza și Depardieu
Pe de altă parte, cu zece ani în urmă, Gerard Depardieu a filmat în România o nouă ecranizare la „Moartea lui Ipu” a lui Titus Popovici - remake după celebrul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” a lui Nicolaescu, din 1972, cu Amza Pellea în rolul lui Ipu. Cu toate că, după unii critici, ecranizarea lui Nicolaescu nu a fost considerată „genială”, toți laudă distribuția și jocul ireproșabil al unor actori precum Gheorghe Dinică, Ion Besoiu, Eugenia Bosânceanu, Cristian Șofron, Octavian Cotescu, Ioana Bulcă, Klára Sebők. Dar aplauzele îi aparțin, majoritatea, lui Amza Pellea - Ipu - astfel încât cel care avea să joace, peste 40 de ani, același rol, Gerard Depardieu, se va raporta firesc la interpretarea românului. Forța excepțională a prezenţei lui Amza Pellea, expresivitatea lui i-au dat cu adevărat bătăi de cap actorului francez, care a reușit un rol onorabil, dar nu strălucitor.
Suprimat la un ordin dat de Elena Ceaușescu?
Umblă tot felul de vorbe despre felul în care s-a stins, prematur, marele nostru actor. Abia împlinise 52 de ani, la 7 aprilie 1983. Un cancer galopant, în fața căruia medicii, și familia, și el însuși s-au dovedit neputincioși, l-a făcut să-și risipească rapid forța, puterea, viața. Scheciurile lui - în care, printre personajele amintite / creionate / făcute de râs se afla și „Leana lu’ Zăpăcitu’ din capu’ satului” (se zice că, odată, ar fi zis chiar: „Leana lu’ Zăpăcitu’ din capu’ statului”) - i-ar fi provocat pe „Ceaușești”, conducătorii de atunci ai țării, și mai ales consoarta „conducătorului iubit” (oltean și el, deh, ca Nea Mărin), Elena Ceaușescu, ar fi vituperat, mânioasă. Să fi provocat (presupusele) crize de supărare ale acesteia o acțiune discretă de eliminare a actorului (așa cum se presupune că ar fi procedat rușii cu un alt mare artist care voia „să vindece moravurile prin râs”: Constantin Tănase)? Nu putem ști sigur. Dar adevărul e că, încă din deceniul dinainte, „șopârlele” din piesele de teatru și, mai ales, din spectacolele de umor, erau așteptate cu nerăbdare de spectatori, ce le decodau cum se pricepeau ei mai bine. Dar asta făceau și securiștii... Întrebarea de mai sus rămâne etern valabilă... dar fără răspuns, până la descoperirea vreunui document care să ateste un ordin direct dat din Cabinetul 2. Oricum, se crede că ar fi fost unul dintre cei vizați de Securitate, în „Operațiunea Radu”.
La perfectul simplu
Da, am fi putut să scriem acest articol folosind, oltenește, perfectul simplu. Dar n-am fi putut, astfel, să lăsăm să transpară frumusețea vorbelor lui Amza (prin gura lui Nea Mărin), „înecându-le” în graiul oltenesc. Ne-am zis că e mai bine să „glăsuiască” el, așa cum o va face în acest fragment dintr-un scheci pe care cei mai mulți dintre voi l-ați văzut poate și de zeci de ori! „Auzi, bă, frate-miu, ce mi se-ntâmplă. Mă duc eu la Dumitrică a lu’ Spânu, care făcu’ armata la Călărași, cu schimbu’, cu văru-mio a lu’ Stănică a lu’ Spânzuratu’, de fugiră de la cătănie de-i aduse-napoi cu arcanu’. Mă duc eu la Dumitrică, ăl care șade la București la fie-sa de ține pe unu’ de la Giubega de-are servici la Administrația financiară și are casă nouă, făcută acu’ în urmă, prin Balta Albă. Aaaaa! Când îmi scrise mie Dumitrică că stă la fie-sa și că au casă zisei: «Mă, acu’ mă duc la București!... Acu’ mă duc la București... că am un’ să trag. Am un’ să trag!». Luai o damigeană de zaibăr și-un curcan, ca să nu mă duc în casă nouă cu mâna goală... Mă suii la trin, urcai, plecai. Că, acu’, cu rapidu’, cu trinu’, nici n-apuci să te gândești și gata! ești la București”.
Scurtă biografie de geniu
Amza Pellea se numără printre reprezentanții a ceea ce numim, îndeobște, „promoția de aur a teatrului și filmului românesc”. A jucat în câteva notabile teatre din București - Teatrul Național, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Mic -, dar a evoluat și pe marea scenă a Olteniei, Teatrul Național din Craiova, unde, pentru o vreme, a fost și director (1973-1974). Ca actor de teatru, s-a impus încă din perioada stagiaturii craiovene (1957-1959), cu roluri precum: Jack Worthing („Ce înseamnă să fii onest”, de Oscar Wilde), Vedernikov („Ani de pribegie”, de Al. Arbuzov) și Otto Katz („Soldatul Svejk”, de Jaroslav Hasek). Dintre rolurile interpretate pe scenele bucureștene, amintim aici: Brettschneider („Svejk în al doilea război mondial”, de Brecht), Pietro („Umbra”, de E. Svart) și Subcomisarul („Capul de rățoi”, de George Ciprian) - toate la Teatrul de Comedie - și Petre Dinoiu („Comoara din deal”, de Corneliu Marcu) și Vlad Țepeș („A treia țeapă”, de Marin Sorescu), la Teatrul Național. Ultimul său rol de teatru a fost însă tot la „Comedie”: Muromski, în „Procesul”, de Suhovo-Kobilin. A fost, de asemenea, profesor de actorie la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică), dând scenei și filmului ro- mânesc o pleiadă de actori (tineri pe atunci, experimentați azi) care au confirmat și marea lui chemare pedagogică. Rolurile emblematice, în film, rămân, de bună seamă: Mihai Viteazul (din filmul omonim), Nea Mărin (din „Nea Mărin miliardar” - o transpunere filmică a personajului cu care ne încânta în emisiunile de umor și, mai ales, în cele de Revelion), Ipu (din „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”; foto sus) și Manolache Preda, din „Osânda” (foto jos). Cu acest rol avea, de altfel, să câștige, în 1977, Premiul de interpretare masculină, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova.
O poezie pentru Oana
La 29 ianuarie 1962, la nașterea fiicei sale, Amza Pellea i-a scris acesteia o poezie pe care o reproducem aici. Este esența iubirii de tată!
„Te-ai întrupat din stele,/
Din pulbere, din vânt,/ Din gândurile mele,/ Din apă, din pământ,/ Și din iubirea noastră,/ Clocotitoare, vie…/ Ai înflorit albastră,/ Gingașa bucurie,/ Aluneci ca o rază de soare jucăuș,/ Ești apa dintr-o rază,/ Ești pumnul meu căuș,/ Din care însetat,/ Sorb viaţa-adevărată,/ Și bucurie multă,/ Și lacrima curată…/ Prin tine devin veșnic,/ Și capăt sens și ţel,/ Prin tine sunt puternic,/ Sunt piatră, sunt oţel,/ Și datorită ţie,/ Fetiţa mea cea mică,/ De-acuma lui tăticu…/ De moarte nu-i e frică…“.
Teatrul, fântâna şi puiul de om
Dacă ne gândim că un actor de anvergura lui Amza Pellea a lăsat pe pământ, să ducă mai departe ceea ce el a început - acea legătură de nedesfăcut cu iubitorul de teatru (și film) - o ființă la fel de plină de har, cum este Oana Pellea, atunci, da, putem vorbi despre (încă) o dinastie în teatrul românesc. Deși avea doar 21 de ani atunci când tatăl său s-a stins, Oana Pellea s-a dovedit a fi pe deplin fiica părintelui său. Actrița a câștigat de două ori premiul Uniunii Oamenilor de Teatru din România (UNITER) și, cu siguranță, tatăl ar fi fost mândru de ea. Mama sa, Domnica Mihaela Policrat, cu care Amza Pellea s-a căsătorit în 1958, a încurajat-o întotdeauna. Nu e de mirare că, într-o zi de 14 decembrie, avea să facă următoarea mărturisire publică: „Într-un 14 decembrie s-a născut MAMA… în alt 14 decembrie l-am îngropat pe tata. Iubirea vieții mele și prietena mea cea mai bună și a îngropat soțul de ziua ei. Îmi bate inima în ritmul inimii ei și în ritmul inimii lui tata. Îmi curge sângele prin vene în felul ei și în felul lui tata. Respir prin plămânii lor. Văd prin ochii lor, simt prin simțurile lor, păsesc cu pașii lor, râd cu râsul lor și plâng cu lacrimile lor. În fiecare 14 decembrie mi se naște mama și îmi îngrop tatăl, dar continuăm să fim împreună. Trăiesc prin voi și trăiți prin mine. Ne trăim împreună până la capătul capătului timpului. Vă iubesc și ne vom iubi dincolo de timp”. Oana Pellea a realizat un documentar despre viața tatălui său, a scris o carte cu, despre și pentru el, i-a deschis o casă memorială la Băilești (pe care însă, din complicate proceduri administrative, a fost nevoită să o închidă, chiar în acest an). „Voi face tot ce pot (ca și până acum) ca memoria tatălui meu să fie păstrată și promovată așa cum merită. O fac de 40 de ani de când a plecat și o voi face până voi pleca și eu la el”, a declarat actrița, dezamăgită, care a mai spus că a primit propuneri pentru o casă „Amza Pellea”... în Ardeal! „De ce nu?”, a mai zis ea: „Prin iubirea voastră, Amza este încă viu!”. La 30 de ani de la moartea tatălui său, în 2013, Oana Pellea a împlinit și cea mai tainică dorință a tatălui său: să sape o fântână, în numele său, în satul în care a venit pe lume. Căci rostul fiecărui om (țăran) e să facă o fântână, să sădească un pom și să aducă pe lume un pui de om...
Fotografia cu Kirk Douglas
Unul dintre episoadele din epoca de glorie a cinematografiei românești - a filmului istoric românesc, mai precis - a fost acela în care, cum s-a întâmplat și cu alți actori „din Vest”, la Buftea a venit unicul Kirk Douglas, interesat (sau chemat?) să joace în România. Se pregătea pelicula „Dacii” și cel mai probabil actorul american s-ar fi putut număra printre protagoniști, dacă (spun cei care au trăit momentul de atunci), calendarul filmărilor nu s-ar fi încurcat, iar Douglas nu ar fi avut un alt angajament. Ce e adevărat și ce nu, nu avem cum ști, dar există o fotografie cu actorii din „Dacii” și Kirk Douglas. Amza îi este alături și, povestește Oana Pellea, „tata a fost foarte amuzat că agentul actorului american a impus ca la fotografia de grup cu actorii români Kirk Douglas, care era mai scund decât Amza, să stea pe un mic scăunel ca să pară de aceeași înălţime”.