de Simona Lazăr
Colinda își stinge încet ecourile și, în satul românesc încolăcit în matricea lui, încep a se auzi alte ritualuri. Sunt alaiurile funambulești ale urșilor, ale căiuților și ale cerbilor. Actorii populari își repetă rolurile. Se așază la locurile lor ultimele elemente de costum tradițional. Se curăță ceterile, fluierele și trompetele muzicanților, iar urătorii mai mici sau mai mari își pregătesc și ei bicele, buhaiele, tălăngile. Într-un sat ca acesta, clocotind de pasiune ca în toate iernile cu sau fără zăpadă, am luat parte la marile pregătiri.
O festivitate la Cotroceni
Dintre toate obiceiurile Moldovei, Cerbul de la Sticlărie se dovedește a fi unic. Cerbi mai sunt la Buhalnița, la Costești, la Deleni, dar acesta este... altfel. În primul rând, datorită omului care l-a readus la viață: Constantin Curecheriu din satul Sticlăria, comuna Scobinți (Iași), „Tezaur uman viu” și o parte din patrimoniul imaterial UNESCO. Este deopotrivă meșterul care a confecționat masca, totemul, haina cerbului din Sticlărie, precum și actorul popular care, sub greaua blană a cerbului, dansează, trăiește, moare și... apoi reînvie. Om și cerb - muritor și nemuritor. Titlul de „Tezaur uman viu” l-a primit în 2015, chiar din mâna șefului statului, președintele Klaus Iohannis, într-o festivitate dedicată, care a avut loc la Palatul Cotroceni. „Am fost foarte impresionat la Cotroceni. Am fost dus la domnul președinte Iohannis, am dat mâna cu el și mi-a dat un pachet, citiți acolo: Medalia Meritul Cultural și mai am aici diploma pe care scrie «Constantin Curecheriu, meșter popular» și «Tezaur uman viu»”. Vizibil emoționat, bătrânul meșter joacă o lacrimă la colțul ochiului.
„Cu steluță albă-n frunte”
Îl întreb pe meșterul Curecheriu cum se „construiește” un „cerb”. Și nu unul oarecare, ci... Cerbul de la Sticlărie, cel care i-a adus și titlul de „Tezaur uman viu”. „Cerbul îl fac eu, cu mâna mea. E construit din coarne din tei (trunchi de copac, din care se desprind două sau mai multe ramuri mai groase). Lucrez cel puțin o lună până-l dau la gata și după aceea îi fac zgarda, îi pun zurgălăi, canași (canafi), blană... și pe urmă eu trebuie să știu să-l joc. La capre e alt fel de joc: «Ța, ța, ța, căpriță ța». La cerb sunt alte strigături. Dar tot așa se pune, se trage pe cap”, îmi arată. Însă Cerbul de a Sticlărie are multe alte personaje. „Ăsta este costum de ursar-boier. Ăsta e de căpitan. De ce? Pe timpuri, pe când erau boieri pe-aici, ei au plecat la vânătoare și la marginea unei păduri au întâlnit un cerb. Și au dat ordin să se apropie de el, dar să nu-l împuște. Dacă au văzut că se apropie și cerbul era rănit și n-a plecat, atunci l-au imobilizat și l-au dus la curtea boierească. Boierul avea trei fete, iar acestea, când au văzut cerbul, l-au împodobit. De aia îi spune «cu steluță albă-n frunte» și «cu mărgele și cu hurmuz», că este un descântec la el”. (Hurmuzul e și el o podoabă tot din mărgele făcută, dar e foarte frumoasă - „formosa”, adică!) Descântecul avea și el un rost, spune meșterul cerbilor. „Pe timpuri, nu erau doctori veterinari, descântau babele și de-aia și în jocul Cerbului se apelează la niște femei din sat, care știu bine descântecul. De-aia și zice cântecul: «Cerbul tatii, ce-i cu tine?/ Ce-ai pățit?/ Ce s-o-ntâmplat?/ De-i căzut așa de supărat?». Iar când cerbul s-a ridicat și a început să meargă iar pe picioare, boierul a dat ordin să-l ducă înapoi în pădure, că așa era legea. Dar fetele lui s-au supărat, pentru că ele l-au îngrijit și l-au împodobit. Și oamenii din sat s-au supărat și, atunci, au făcut unul identic cu ăla. L-au construit din lemn și ăsta este cerbul pe care și noi în ziua de azi îl purtăm și-l jucăm la fiecare casă de om”.
„Ne prinde prima zi din an cu Cerbul”
Cerbul de la Sticlărie are un ritm al lui. Constantin Curecheriu ne spune că, în ultima zi din an, se merge la Primărie ori la Consiliul Județean... „Acolo ne adunăm mai multe formații din mai multe sate și ni se dă un premiu: care-i cel mai bun. Ne întoarcem acasă, ne odihnim două ore și apoi mergem toată noaptea prin sat. Ne prinde prima zi din an cu Cerbul pe uliță și pe la casele oamenilor. A doua zi umblăm toată ziua, a treia zi umblăm toată ziua. A patra zi, plecăm toate formațiile să ne prezentăm la Hârlău, să arătăm ceea ce am realizat prin sate. Avem deja muzica împăcată (n.r. - adică o formație cu care s-a făcut deja o înțelegere) ca să cânte cu noi”. E frumoasă și muzica, sunt plăcute ochiului și podoabele cerbului, și mișcările lui... dar fără strigătorile specifice obiceiului din Sticlăria ieșeană trecerea dintre ani s-ar face aici, parcă, fără farmec. Ia, auziți aici! „Ș-am zis verde ș-un harbuz/ Bogda prosti c-am ajuns/ Ș-am văzut Valeri-în sus/ Cu cercei și cu hurmuz/ Cu hurmuzul revărsat/ De la feti căpătat!/ Tot așa Valeri-așa/ Nu te teme c-ai cădea/ Cât ai fi pe mâna mea!/ Ț-oi plăti pe unde-i bea/ Toate datoriile/ De la toate crâșmele...”. Și încă: „Măi ginere și-al meu frate/ Dă-ți oleacă coronița pe spate/ Să văd cerbul unde șade!/ Ț-am dat paie de săcară/ Săriț-ar ochii să-ți sară”. Și dup-aceea: „De la școală mai în sus/ Toati lămpili s-au stâns/ Numai la mândruța mea /Ardi lampa ca o stea/ Ardi, ardi, nu se stinge/ Mândra la fereastră plânge”. Constantin Curecheriu are ceata lui de vânători, căpitani, boieri și „fete” (jucate tot de feciori) care știu a descânta. Băieții dansează pe lângă el în vreme ce meșterul-tezaur, sub haina-i de cerb, e în mijlocul lor.