de Traian Mihai
Avea o voce inconfundabilă, un timbru unic - grav, uşor „răguşit” - fiind recunoscut de la primele acorduri atunci când interpreta! Apariţiile sale în spectacole au fost mereu pline de viaţă, artistul debordând de o energie molipsitoare când era pe scenă sau în faţa camerelor de televiziune. Cu siguranţă, cea mai cunoscută melodie a sa este „Hai acasă”, care a devenit „cartea de vizită” a cântăreţului Gil Dobrică, de la naşterea căruia, la 14 februarie, se împlinesc 77 de ani. Big Gil a cântat melodii româneşti, unele compuse chiar de el, dar a abordat cu succes şi repertoriul internaţional, reproducând refrene faimoase ale unor nume mari din muzică - Aretha Franklin, Otis Redding, Arthur Conley, Little Richard, Jimi Hendrix, The Beatles, The Rolling Stones, dar şi idolul său, Ray Charles. De altfel, Gil Bobrică a mărturisit că ziua cea mai fericită din viaţa sa a fost aceea în care l-a întâlnit pe inegalabilul Ray Charles!
„Am avut o copilărie dumnezeiască, la ţară, cu caprele, cu oile, cu băltoacele, cu raţe şi gâşte…”
Gil Dobrică s-a născut la 14 februarie 1946, în satul Călăraşi din judeţul Dolj, situată aproape de Dunăre, între Dăbuleni şi Bechet, pe şoseaua Bechet - Corabia. Era mezinul unei familii numeroase, cu 9 copii! Micul oltean Gil a avut o copilărie frumoasă, presărată cu tot ceea ce înseamnă viaţa unui puşti la ţară: scăldat în Dunăre, mers cu oile sau caprele la păscut, pescuit... „Am avut o copilărie dumnezeiască, la ţară, cu caprele, cu oile, cu băltoacele, cu raţe şi gâşte, cu jucatul mingii şi pescuitul, cu tot ce vezi acum Românie veşnică, atunci când ieşi din oraş. Cu copii, cu rude, veri, verişoare, ca-n Creangă, cum vezi în toată literatura noastră sănătoasă. Eu sunt al nouălea, cel mai mic. (râde) Când eram copil, eram foarte râzgâiat, pupat, ca năpârstocul, cum îi zicem noi în Oltenia celui mai mic dintre fraţi. Treaba e că am avut patefon în casă, fratele cel mare cânta la acordeon, alţi doi fraţi interpretau vocal foarte bine, cam toţi am avut ureche muzicală şi mediul ăsta m-a influenţat. Armonia în familie, câmpul, ograda, casa, aveam doi cai, porc, ca orice om... Universul ăsta incredibil de sănătos... de minunat... Am copilărit la 10 kilometri de Dunăre şi mă gândesc ce ar fi însemnat o copilărie în oraş, în apartament sau în garsonieră. Să aştepţi să mergi la mare sau la scăldat o dată pe an”, spunea artistul într-un interviu, în 1998.
Iubea caii, era pasionat de fotbal și de pescuit
În copilărie, Gil Dobrică era pasionat de fotbal. Dar cum la acea vreme nu toţi copiii aveau mingi din cauciuc, îşi făceau singuri minge. Adunau o grămadă de cârpe, le făceau ghemotoc şi apoi le legau cât mai strâns, cu sfoară (sau cu nojiţe) şi „băteau” ghemotocul ăla toată ziua. Uneori, Gil ajungea acasă cu degetele de la picioare julite, fiindcă juca fotbal desculţ. O altă activitate la care participa era „bumbăcitul” - adică mergea împreună cu sora lui Florina şi cu un alt frate (geamănul Florinei) la cules de bumbac. Alteori, sora sa, Florina îl lua în braţe şi stăteau împreună pe bancă, „la şosea” (adică la drumul principal din sat). Dar... ghinion! Într-o astfel de zi, Florina l-a scăpat din braţe pe Gil, care şi-a fracturat mâna dreaptă. Până să se vindece fractura, Gil a devenit stângaci şi aşa a rămas toată viaţa, povestea sora artistului într-un interviu, în 2008. Copilul Gil iubea caii, chiar avea unul care se numea Mugurel. „Însă el încăleca pe toţi caii, poate îl simţeau că are suflet bun. Tăticu îl lua mereu la lucrul câmpului, la cosit. Nu pregeta de la treabă. Când trebuia să-i aducă lemne mămichii, el era săritorul. Mititel, fugea să ia lemne şi le aducea cu brăţucul lui ăl stâng, că nu putea cu dreapta. Mămica zicea, săraca: «Uite, ăsta e vrednic. Şi Florina. Ăilalţi sunt nişte leneşi, puturoşi». Când mergea să ia apă, se ducea la cişmea şi aducea găleata pe jumătate plină, cu mâna stângă, că pe dreapta i-o fracturasem eu. Şi mămica zicea: «Doamne, de ce ajutor îmi este, pe ăsta-l oprim să rămână şi pentru vite, şi pentru cai, şi pentru pământ». Era foarte muncitor...”, rememora sora lui Gil Dobrică. Pasionat de pescuit, când ştia că a doua zi, în zori, urma să plece cu undiţa, Gil căuta şi aduna râme de seara. Uneori scotea din Dunăre şi scoici, pe care le strângea cu mâna, după ce intra cu capul în apă, să le vadă. Apoi i le dădea Florinei, să le pună în traistă. Scoicile erau gătite în diferite feluri - mâncare (tocăniţă), umplute, cu usturoi.
Gil a început să cânte de copil, mai ales la căminul cultural, când aveau loc seri literare - cu poezii, cântece, dansuri. Dar asculta mereu muzică, la un aparat radio vechi, pe care părinţii îl aveau prin casă.
S-a ales cu „vocea uşor răguşită” după o operaţie de amigdale!
Adolescentul Gil a plecat, împreună cu un frate mai mare, la Craiova, pentru a urma o şcoală de meserii. „La 14 ani, m-a luat fratele cel mare şi m-a dus la Craiova, la şcoala de meserii. Şi am învăţat o meserie, strungar, pe care am făcut-o până în ’70”, mărturisea Gil Dobrică. Dar chiar şi când lucra la strung, el „bătea cu nişte chei pe ritmuri auzite la magnetofon. Mai târziu a recunoscut că de aici i s-a dezvoltat parcă şi mai mult pofta pentru muzică”, spunea Florina, sora lui Gil Dobrică. Şi cum nimic din ceea ce se petrece în viaţa unui om nu e întâmplător, la vârsta de 17 ani Gil s-a îmbolnăvit, a făcut o amigdalită severă, care l-a adus la spital, pe masa de operaţie. După intervenţia chirurgicală prin care i-au fost scoase amigdalele palatine (n.r. - amigdalectomie), minune! S-a trezit cu o voce total schimbată. Mai târziu avea să constate că vocea lui devenise... apropiată de cea a lui Ray Charles, idolul său. După sosirea în Craiova, Gil a început să cânte la clubul „1 Mai”, ce aparţinea fostei Uzine „7 Noiembrie”, unde artistul lucra ca strungar. Debutul său pe o scenă a avut loc în 1963, la Casa de cultură a Sindicatelor din Craiova. Apoi a cântat în trupa „14 Karate”, iar din 1967 - cu formaţia „Dacii”. Succesul său a venit imediat. Motivul? Simplu: Gil a abordat un repertoriu total diferit de ceea ce era impus la acea vreme, care includea mai multe genuri muzicale - soul, rhythm & blues (R&B) sau rock. Unde mai pui faptul că el cânta gratis, pentru studenţi, la clubul Uzinei „7 Noiembrie”! „În 1962-1963, se ţineau joile tineretului pe la casele studenţeşti, de cultură, muncitoreşti, şi se cânta foarte multă muzică italienească. Cei care îndrăzneau să cânte piese din repertoriul Elvis Presley, Beatles, Tom Jones, erau mari temerari. Eu am început să mă produc în ’63, la 17 ani, şi am plonjat direct în piesele rock, soul, pentru că am găsit alţi câţiva băieţi, morţi după muzica asta. Cântam pentru studenţi, gratis, la Clubul Uzinei «7 noiembrie» şi îi detronam pe cei ce alegeau jazz, swing, foxtrot. Era plin la concertele noastre, nu erau probleme de ce cântăm în engleză. Tobele erau de la Clubul uzinei, vai de mama lor... Mi-a dat Dumnezeu calităţile necesare. Am ritmul şi egalitatea, balansul. I-am văzut pe alţii care băteau la tobe, dar habar n-aveau şi mi-am zis «Hai, dom’le să încerc şi eu». Eram vocalist şi băieţii din prima mea trupă, «14 Karate», nu găseau un toboşar care să ştie să bată rhythm & blues, rock, country. Toboşarii trupelor mari nu-s cine ştie ce tehnicieni, dar ţin ritmul şi balansul, ei sunt, în fapt, motorul trupei”, declara Gil Dobrică.
„A plecat la Bucureşti, unde i-a întâlnit pe marii Liviu Ciulei şi pe Sergiu Nicolaescu, care l-au băgat în filme”
Amintirile lui Gil Dobrică legate de acea perioadă, în care învăţa meserie, dar asculta zilnic programele radio sunt deosebite şi scot în evidenţă dragostea lui pentru anumiţi artişti şi anumite genuri muzicale mai puţin „revoluţionare” care ideologie - soul, pop, rock, gospel, blues... „În timp ce învăţam meserie, mă mai plimbam, joi acolo, sâmbătă-duminică dincolo. Unul dintre muncitori cânta la acordeon, avea şi magnetofon, mergeam pe la el şi mă puneam la curent cu toate trupele şi cu piesele noi. Atunci l-am descoperit pe Ray Charles, care a ajuns idolul meu, şi pe care l-am întâlnit mulţi ani mai târziu, în cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Aici s-a deschis universul copilului de la ţară, al adolescentului care face cunoştinţă cu treburile astea mondiale. Mai era radioul. Pe atunci, prin ’64, aveam un radio vechi şi ascultam Monte Carlo, Minimax-ul iugoslav, care dădeau ultimele noutăţi din top. Aretha Franklin, Otis Redding, Arthur Conley, Little Richard, Hendrix, Beatles, Rolling Stones. Asta mi-a mers la suflet şi la glas. Ascultam nonstop ce era la modă: soul, pop, hard rock. Nu erau trupe d-astea trecătoare, fâl-fâl câte un sezon, două, se umplu de bani şi gata, se despart, fără să fi spus mare lucru. Muzica «neagră», ce se trage din gospel şi blues, are încă falia ei, e puternică şi acum”, povestea Gil Dobrică, adăugând că ziua mergea la serviciu, iar seara avea ore la liceu (cursuri la seral), după care cânta la club.
Florina, sora artistului, amintea că după operaţia prin care i-au fost scoase amigdalele, Gil a început să cânte la restaurantele din Craiova, „unde veneau mulţi nemţi, suedezi, polonezi, francezi, oameni care aveau bani”. „Şi aşa l-au depistat. De la Casa Studenţilor i-au spus să meargă la Bucureşti, că se câştigă o pâine ca lumea şi acolo poate să se afirme. A plecat la Bucureşti şi i-a găsit pe Liviu Ciulei şi pe Sergiu Nicolaescu care l-au băgat în filme”, rememorează sora artistului.
„Am umblat cu Cenaclul Flacăra. Am muncit din greu, abia îmi ajungeau banii de mâncare la «împinge-tava»”
La începutul anilor ’70, Gil Dobrică a ţinut cont de sfatul unor prieteni şi a plecat din Craiova la Bucureşti. Aici a locuit în gazdă, iar banii nu-i ajungeau niciodată. Tot în Capitală a finalizat studiile liceale (cursuri serale), absolvind Liceul „Ion Luca Caragiale”. „Am plecat din Craiova în ’70, la îndemnul unor amici de la Conservatorul din Bucureşti. La început, aveam spectacole la Teatrul Bulandra, apoi m-am hotărât. Am luat-o aici de la capăt, de la zero barat: nu casă, nu masă, nu buletin, nu stabilitate... Am tras din greu, cu bani puţini, prin gazde, pe la prieteni olteni, studenţi, de colo-colo, noroc că stătea suta, stătea leul pe loc. Mâncam cu băieţii de la Sfinx pe la puzderiile astea de «împinge tava» - autoserviri - cu un leu optzeci o ciorbă şi trei-patru lei felul doi. Mai şi fumam pe vremea aia, un pachet pe zi, care-mi dădea gâjâiala aia de blues, de... negru. În plus, am avut de înfruntat adversitatea celor de aici: «Cine-i ăsta, mă, de unde vine? De la Craiova? Şi ce caută ăsta aici?». Erau răsfăţaţii televiziunii, cu lozincărăile, cu cincinalele lor”, spunea Gil Dobrică. Sosirea în Bucureşti i-a facilitat artistului colaborarea cu Cenaclul Flacăra şi cu „Serbările Scânteii Tineretului”, precum şi apariţia în spectacolele acestora, cântând astfel în toată ţara. „Am umblat cu Cenaclul Flacăra şi cu «Scânteile tineretului» în turnee nesfârşite. În afară de centrele oraşelor, cu blocuri-mamut, România este o mică Elveţie, cu grădini, păsări, îşi pune omul acolo usturoiul, ceapa, pătrunjelul lui. Bucureştiul e sufocant”, se plângea Gil.
A devenit un artist-emblemă al celor mai în vogă baruri din Bucureşti şi de pe litoral
După ce a venit în Bucureşti, artistul a început să cânte în marile baruri ale Capitalei. Tot în acea perioadă (1970) a colaborat cu trupa Sfinx, iar doi ani mai târziu - cu trupa Roşu şi Negru. Succesul artistului era în creştere. „În bar, smulgeam aplauze de la 20-30 de oameni, dar în săli mari - de la 2.000-3.000, era delir. În anii ’70, erau Galele revistei «Săptămâna», unde se adunau trupele de elită, vârfurile noului val: beat, pop, rock. Venea Phoenix din Timişoara, Iuliu Merca din Cluj (n.r. - trupa Semnal M) - vai de mine! - şi multe trupe bune din Bucureşti. La fiecare gală, Sala Palatului era plină-ochi. Cântam pe atunci cu Sfinx şi rupeam. Eu aveam treaba mea, cu cinci-şase melodii soul, blues, rock, iar ei aveau calupul lor, cu piesele extraordinare semnate de Dan Andrei Aldea, ce au uluit Uniunea Compozitorilor. Au luat premiu la Sopot, au luat premiu în RDG, ministrul culturii s-a dus la Aldea şi l-a felicitat. Era un clocot extraordinar, dar lucrurile s-au răsuflat, uşor-uşor. Creierele muzicale au dispărut - Aldea, Chiriac, Phoenix, saşii au fugit în străinătate, iar cei care au rămas n-au mai putut să ducă greul. În plus, a venit treaba cu programul naţional al barurilor, ce s-a restrâns până la 00:00 noaptea, apoi până la 22:00, nu mai aveau băieţii unde să se desfăşoare. Trebuia să ai un loc în care să cânţi seară de seară. Ai familie, ai copii, nu poţi să trăieşti şase luni, după un festival pe care-l faci mai mult de suflet, de plăcere”, mărturisea artistul. Astfel, Gil Dobrică a devenit un artist-emblemă al celor mai în vogă baruri din Bucureşti şi de pe litoral. Dacă în localurile de noapte era aplaudat de un public exclusivist (cetăţeni străini, ambasadori, politicieni), spectatorii obişnuiţi luau cu asalt Sala Palatului, Sala Polivalentă sau stadioanele unde cânta inimitabilul artist.
„Spărgătorul de gheaţă” al tâmpeniei româneşti
Tot în acea perioadă, Gil a apărut în spectacole de muzică şi poezie, la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra”, alături de actorii Florian Pittiş, Ion Caramitru. Câţiva ani mai târziu - în 1979 -, regizorul Sergiu Nicolaescu i-a oferit apariţia cinematografică din filmul-icon „Nea Mărin miliardar”. A urmat debutul discografic - „Hai acasă”, un disc EP de 45 de turaţii, apărut la Electrecord. Piesa care dă titlul discului este un cover după John Denver - „Take Me Home, Country Roads” (1971). Adaptări după Ray Charles, Percy Sledge sau celebrele sale cover-uri „Rugă pentru părinţi” şi „Ordinea de zi” (pe versurile poetului Adrian Păunescu) sunt alte uriaşe succese din acea perioadă. În anii 1980, casa de discuri Electrecord i-a editat solistului un single şi trei LP-uri, o parte dintre piesele apărute pe acestea fiind recent reeditate pe CD. În ciuda succesului foarte mare la public, Gil Dobrică a avut puţine înregistrări sau filmări radio ori de televiziune. „Înainte nu apăream pe post pentru că nu cântam ode închinate conducătorilor sau piese ale compozitorilor români. Eu zic că am fost, cu muzica asta blues, soul, country, «spărgătorul de gheaţă» al tâmpeniei. Dar asta m-a costat, m-a costat adolescenţa, tinereţea. A lăsat urme, mi-a albit părul, am îmbătrânit înainte de vreme. Singurul necaz e partea financiară... Alţii de valoarea mea - sau chiar mai slabi - din străinătate au vile unde vor ei, planeta le stă la dispoziţie pentru turnee, iar eu a trebuit să mă lupt aici cu rechinii ăştia ai prostiei. Din ’89 încoace e foarte greu, de când au căzut turneele, noi, vechii, nu mai avem loc”, mărturisea trist Gil Dobrică.
Gil Dobrică: „Acum vin la concertele mele copiii celor care mă ascultau acum 25-30 de ani şi asta-i o mare bucurie pentru mine“
În 13 februarie 2002, cu o zi înainte de aniversarea sa, în celebrul Club A din Capitală, Gil Dobrică a avut parte de un concert de neuitat. (Pentru cititorii mai tineri, Clubul A este clubul bucureştean cu cele mai vechi amintiri muzicale, aici au susţinut concerte numele legendare ale rock-ului, blues-ului şi folk-ului românesc din ultimii peste 40 de ani.). Pe lângă talent şi voce unică, pe Gil Dobrică l-au definit mereu modestia şi bunul simţ, astfel încât a apărut, la acest eveniment, îmbrăcat cu pantaloni, o cămaşă şi un sacou. Toate foarte simple, dar asortate şi de bun gust. Apariţia sa pentru public nu a avut loc pe scenă, ci în faţa scenei şi a tinerilor, privindu-şi în ochi publicul - mare parte fiind alcătuit din adolescenţi până în 30 de ani, care vociferau. În momentul în care a pornit banda cu negativul piesei şi s-a auzit vocea lui Gil cântând „Georgia on My Mind”, s-a făcut linişte. Nimeni nu a mai scos niciun sunet, pentru că unii tineri - probabil - se întrebau a cui voce se aude - a lui Ray Charles sau a domnului din faţa scenei... (da, din nefericire, unii dintre ei chiar nu ştiau cum se numeşte sau cum arată artistul la al cărui concert veniseră... sau aflaseră despre el din povestirile părinţilor, dar nu-l ascultaseră personal niciodată).
Pe de o parte, îi înţeleg. Pentru că probabil, nu au asistat, până în acel moment, la un concert al unui artist ce avea vârsta părinţilor, nici nu se aşteptau ca acest domn să aibă o asemenea voce, „nealterată de trecerea anilor”. Tinerii care erau atunci în sală, chiar dacă auziseră de Big Gil Dobrică, nu trăiseră vremurile în care Gil ţinea „în priză” publicul din cluburi ori de pe stadioane, săli de sport.... Până la finalul concertului, toţi tinerii din sală dansau pe muzica lui Gil. Probabil le plăcea ceea ce ascultau...
Iar ce a contat, în acel moment, a fost perenitatea muzicii cântate de el şi faptul că artistul le-a adus bucurie. Ce a gândit Gil despre acel moment unic? „Asta rămâne pe veci, asta-i stânca - R&B-ul, soul-ul. Sunt piese pe care le fredonez de 25-30 de ani, le-am cântat şi la Sala Palatului, şi la Polivalentă, şi la restaurant sau cluburi şi au prins peste tot. Iar acum vin la concertele mele copiii celor care mă ascultau acum 25-30 de ani şi asta-i o mare, mare bucurie pentru mine. Diferenţa faţă de ce se întâmplă acum era dată de cei de pe scenă. Erau anii ’70, cu valul ăla uriaş, planetar, erau florile hippie, flower-power, Beatles, Rolling Stones, Kinks, Bob Dylan. Şi la noi clocotea cu Sfinx-ul lui Dan Andrei Aldea, cu Phoenix, F.F.N., Iuliu Merca, folk-iştii - cei de astăzi şi cei care au dispărut. Cu toţii cântau aici, în Club A. Dănuţ Aldea m-a luat cu el într-o duminică, cu Pittiş şi cu Caramitru: «Hai, nu vii cu noi la teatru?». Aldea era pe atunci un zeu, făcuse muzica pentru piesa «A douăsprezecea noapte» şi acum cânta într-un spectacol de poezie deosebit. Liviu Ciulei m-a ascultat, m-a plăcut. «Gata, dom’le, intri în spectacol». Aşa am ajuns eu pe sfânta scenă a Teatrului Bulandra, care era cu totul altceva, nu mai era nici club muncitoresc, nici Casa studenţească. Uşor-uşor s-a dus vestea, s-a încins show-ul, a fost un mare succes”, mărturisea Gil Dobrică într-un interviu din 1998.
Nopţi pierdute, turnee, oboseală şi boală cruntă
Succesul pe scenă are preţul său - săptămâni sau luni de turnee în ţară, nopţi nedormite. Uneori, artistul e nevoit să piardă seri la rând - nu una, nu două, nu o săptămână, ci luni întregi. Toate acestea afectează în mod nefericit sănătatea. „Partea cea mai teribilă sunt nopţile. Pentru a supravieţui, am cântat în baruri, noapte de noapte, până la 2:00-3:00 dimineaţa, cât să reziste omul? Un an, doi, trei. Eu am 30 de ani de când mi-am părăsit slujba de la uzina din Craiova şi n-am ştiut, ca liber profesionist, ce-i vacanţa, ce-i liniştea. La început, făceam naveta de la Craiova la Bucureşti, produceam pentru 28 de lei la Casa studenţilor, pentru 50 de lei la Teatrul Bulandra, noaptea mă întorceam la Craiova şi a doua zi eram la serviciu. Nu-mi vine să cred că mai exist!”, se destăinuia, în 1998, Gil Dobrică. El considera că zodia sub care a fost născut - Vărsător - şi-a pus „amprenta” asupra sa: „Ăsta-i exact codul meu genetic: sufletist până la prostie. Întâi curg apele de pe mine pe scenă şi abia apoi văd ce sumă primesc”. Şi, cu toate că a făcut parte dintr-o familie cu mulţi copii, nu a avut, la rândul său, o familie, considerând că a făcut acest „sacrificiu” pentru că „în meseria asta, şi aici şi-n Occident, căsătoriile se fac şi se desfac aiurea”, se confesa Gil Dobrică. Şi credea că muzica, arta reprezintă tot ceea ce i-a dat mai bun Dumnezeu. „Pe asta am pedalat şi am vrut să fiu cel mai bun, într-un loc de pe planetă unde blues-ul şi soul-ul nu sunt chiar la mama lor acasă”, afirma Gil Dobrică. După zeci de ani de turnee, nopţi nedormite, petrecute în cluburi, bioritmul schimbat (forţat) al artistului i-a afectat sănătatea. O boală necruţătoare şi dureroasă - guta - a pus stăpânire pe corpul său, chinuindu-l. După 1996, Gil Dobrică a apărut din ce în ce mai rar pe scenă, din cauza afecţiunilor care îl chinuiau. Între ultimele sale apariţii se numără cele alături de trupa Nightlosers şi în videoclipul „Dragostea e ca şi-o râie” al aceleiaşi trupe. Artistul suferea de gută cronică, ciroză şi dublă pneumonie. Durerile erau mari şi abia dacă se mai ridica din pat. În ultimele trei luni de viaţă a locuit la Craiova, în casa surorii sale. Gil ştia că se apropie finalul existenţei sale teribile, aşa că a transmis familiei ultimele dorinţe: slujba de pomenire să aibă loc la Catedrala „Madona Dudu” din Craiova şi să fie înmormântat la Cimitirul Ungureni (din Craiova), unde se afla cavoul familiei. În ziua de 17 aprilie 2007, artistul-nepereche a murit, la vârsta de 61 de ani. Ultimele dorinţele ale sale au fost îndeplinite de familie...
Momentul cel mai frumos al vieţii
Gil Dobrică l-a avut drept model în cariera sa artistică pe celebrul star internaţional Ray Charles, care a fost idolul său! Cel mai fericit moment al vieţii lui Gil a fost acela în care l-a cunoscut pe Ray Charles - care venise în România, în 1994, ca invitat al Festivalului „Cerbul de Aur” de la Braşov - şi a putut să se fotografieze cu starul american. Gil Dobrică a catalogat ulterior acea zi drept „cea mai frumoasă zi din viaţa mea”.
Oare cine nu-şi aminteşte celebra secvenţă în care Veta (interpretată de actriţa Draga Olteanu Matei), căutându-l pe Mărin al ei (interpretat de actorul Amza Pellea) intră în barul unde cânta Gil Dobrică (melodia „Baby, Baby”) şi, lovind cu paporniţa în stânga şi-n dreapta, îşi face loc până la ringul de dans, îi ia microfonul lui Gil, strigând: „Mărine, nu fugi de mine, că nu scapi!” şi dându-i lui Gil, în locul microfonului, un... fir de praz???
„Hai acasă”, cea mai iubită melodie
Cea mai cunoscută melodie a lui Gil Dobrică este „Hai acasă”, o preluare/adaptare a piesei „Take Me Home, Country Roads” cântată de John Denver. Însă Gil a avut, în repertoriu, foarte multe hituri. Din discografia lui amintim piesele: „Unde a fost visul”, „Idilă sub clar de lună”, „Dă-mi o şansă”, „Revino”, „Sunt îndrăgostit”, „Spune-mi pentru ce”, „Nefericitul fericit”, „Tu o să mă ierţi”, „Optimism”, „Un singur dor”, „Baladă pentru Ion”, „Mama”, „Unde a fost visul”, „Chip de copil”, „Stau pe cheiul din port”, „O stradă prea îngustă” etc.