de Traian Mihai
Vasilica Tastaman este una dintre actriţele cele mai îndrăgite din România. Da, se cuvine să apăsăm pe „este”, chiar dacă la 30 martie se împlinesc 20 de ani de când ea a părăsit acest pământ. Sau, cum spunea inspirat Florin Piersic, „a plecat într-o stea”. Pentru că Vasilica Tastaman este şi rămâne în sufletul iubitorilor de teatru şi de film din ţara noastră, pe care i-a cucerit prin talentul său, prin dăruirea către artă, prin timbrul vocal şi râsul ei inconfundabile şi, nu în ultimul rând, prin candoarea şi imaginea ingenuă pe care le avea în apariţiile sale memorabile...
„La 14 ani am devenit actriţă profesionistă”
„Sunt născută în Comorofca, la Brăila - atmosferă de port, corăbii pe Dunăre, pescari. Am urmat aici şcoala primară, apoi, din toată sărăcia ei, mama m-a dat la liceu. Începusem să recit versuri de când eram în clasele primare. Un mic triumf, la o serbare şcolară, m-a făcut să mă gândesc la teatru. Participam la serbări, la şezători. În Brăila se înfiinţase un teatru de amatori (mai exact un teatru de semiprofesionişti). Treceam mereu, în orele când aveau loc repetiţii, pe la teatru, până când, într-o zi, regizorul Florin Raba m-a remarcat, mai ales pentru interesul arzător cu care priveam ceea ce se întâmpla pe scenă. Probabil că pasiunea mea de spectatoare l-a impresionat, promiţându-mi primul rol de copil care se va ivi într-o piesă. Aveam 12 ani! Prima doamnă care m-a «cules» dintr-o mână de copii de la şcoală a fost Nety Enciu. Ea se ocupa de Conservatorul din Brăila, unde învăţai dans clasic, poezie… Astfel am fost depistată, astfel mi s-a hotărât destinul…”, mărturisea, emoţionată, Vasilica Tastaman.
Debutul a fost pe scena Teatrului din Brăila, în 1949, după ce a fost audiată de regizorul şi autorul Victor Bumbeşti, în faţa căruia a recitat multe versuri din tot atât de multe poezii. A fost acceptată şi a intrat în „corpul de ansamblu” al teatrului, unde - printre „ucenici” - se afla şi Ştefan Mihăilescu-Brăila, iar din „nucleul teatral” făceau parte actori, regizori şi scriitori importanţi: Victor Bumbeşti, Florica Demion, Natalia Pavelescu, Nicolae Neamţu Ottonel, Ana Colda, Dorina Done, Elvira Petreanu, Ion Aurel Manolescu. „M-a ascultat Victor Bumbeşti, în faţa căruia, tremurând, am susţinut un recital de versuri. Răspunsul a fost: «Bine!». Asta însemna că intrasem în «corpul de ansamblu», acea «pepinieră» din care se «recoltau» interpreţii de... rolişoare - adică tineri interpreţi care să ducă tava şi să spună «A sosit domnul». Prima mea apariţie a fost în piesa «Zoia», unde jucam rolul unei fetiţe apropiată de vârsta mea reală. Iubeam mirajul scenei, trăiam numai în teatru, deşi eram o fată săracă, iar deseori făceam şi… foamea.
Colegă de oraş şi scenă cu Ştefan Mihăilescu-Brăila
După câteva luni, s-a organizat un concurs pentru actori. Erau 39 de candidaţi. Printre ei, eu şi Ştefan Mihăilescu-Brăila. Era să pierd examenul pentru că secretarul mă striga de pe lista concurenţilor, iar eu, mândră de numele meu, nu răspundeam”, îşi amintea amuzată Vasilica Tastaman. Astfel, a devenit actriţă, deşi era foarte tânără - practic, o adolescentă. Dar a început să fie cunoscută de publicul brăilean prin rolul interpretat în piesa pentru copii „Atelierul de păpuşi”, unde juca, dansa, cânta. „Lăsând şcoala, lăsând casa, la 14 ani am devenit actriţă profesionistă. Se pare că am devenit cunoscută în Brăila cu ajutorul unei piese pentru copii, «Atelierul de păpuşi», pusă în scenă de Nicolae Neamţu Ottonel. Trebuia să cânt, să dansez, să fac - aşa cum am spune astăzi - un teatru total. În cei trei ani petrecuţi la Brăila am jucat foarte mult, de la «Bădăranii», la «Hagi Tudose». Şi aşa, aproape trei ani neîntrerupţi, am stat numai pe scenă!”, îşi amintea marea actriţă.
„La Teatrul Giuleşti, un an am dormit pe patru scaune“
Se pare că Vasilica Tastaman a avut o „stea norocoasă!”. Sau - poate - întregul Univers a ajutat-o pentru a-şi urma acea menire de artist, pentru a-i netezi drumul spre visul de a deveni o mare actriţă. Elvira Petreanu - soţia lui Ion Aurel Manolescu (nepotul marelui poet Ion Manolescu) - deja o cunoştea pe eroina noastră de la teatrul din Brăila. Impresionată de talentul nativ al Vasilicăi, Elvira Petreanu a decis că tânăra merită să primească nişte lecţii de dicţie şi de prezenţă scenică, pe care i le-a oferit gratuit. Astfel, Vasilica Tastaman şi-a cizelat talentul... Jucând la Brăila, Vasilica Tastaman a fost remarcată de Elena Deleanu - la acea vreme director al Teatrului Giuleşti din Capitală. Aceasta a invitat-o să se producă pe scena teatrului bucureştean. „Directoarea (n.r. - Teatrului Giuleşti) Elena Deleanu m-a adus la Bucureşti. Mă cunoştea bine de la Brăila, ca şi pe alţi actori pe care i-a transferat tot la Giuleşti: Ştefan MihăiIescu-Brăila şi Titu Vedea. Moni Ghelerter (n.r. - regizor) tocmai punea în scenă piesa «Familia Covaci». Un an am dormit acolo, pe patru scaune. Aveam şi un reşou. Când se jucau spectacole clasice, o duceam mai bine, pentru că în decor apărea câte o sofa şi maşiniştii mă întrebau dacă vreau să o lase pe scenă ca să dorm pe ea”, rememora Vasilica Tastaman.
Lucia Sturdza Bulandra: „Unde-i aia mică?”
Marea şansă a actriţei a fost întâlnirea cu Lucia Sturdza Bulandra, care o văzuse jucând pe Lipscani, la „Sala Rapsodia”. „După spectacol, uşa cabinei mele s-a dat de perete şi am auzit un glas puternic: «Unde-i aia mică?». Era doamna Bulandra, care mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a spus: «Eşti actriţa mea!». Şi a plecat. Pentru Lucia Sturdza Bulandra, timp de şase ani am fost «aia mică». A hotărât pe loc să mă angajeze la teatrul ei, unde m-am şi prezentat peste o lună şi chiar am fost avansată cu două categorii. Era în 1955”, îşi amintea Vasilica Tastaman. Devenind actriţă a Teatrului Municipal (n.r. - actualul Teatru „Lucia Sturdza Bulandra”), cariera Vasilicăi Tastaman a mers pe un drum ascendent. „Teatrul Municipal, în plină creştere, era una dintre cele mai interesante scene bucureştene. Se repeta «Nu se ştie niciodată», care era aproape de premieră. Lucia Sturdza Bulandra a hotărât ca, în câteva zile, să învăţ eu rolul tinerei din piesă şi să «fac» premiera. A repetat numai ea cu mine şi cu scaunele din hol - în loc de parteneri. Astfel, am intrat în seara premierei pe scenă, fără să fi învăţat cu vreun alt partener, fără să-mi fi cunoscut costumul, recuzita. Prima replică - «Mulţumesc, domnule!» - i-am spus-o lui Ion Lucian, partenerul meu, care era îngrozit de temerara experienţă ce urma să aibă loc. După premieră, directoarea mi-a spus doar atât: «Ai fost un erou!». Am jucat apoi în «Ce fel de om eşti tu?» şi în «Dacă vei fi întrebat», de Dorel Dorian. De altfel, evoluam mai în toate piesele româneşti. Între timp, mai căpătam şi câte un rol «dulce», ca acela din «Don Gil de ciorap verde» sau cel din «Mamouret». Primul rol dramatic, tragic, a fost cel pe care l-am susţinut în «Pâine şi trandafiri», de Salînski. Aveam un rol mic, dar la concursul anual de teatru am luat un premiu destul de mare”, spunea actriţa.
Scena incredibilă în urma căreia comuniştii i-au dat o garsonieră
Întâmplător sau nu, la urechile directoarei teatrului a ajuns, într-o zi, zvonul că actriţa ei preferată vrea să părăsească teatrul şi să se întoarcă la Brăila. Intrigată, doamna Bulandra a chemat-o pe Vasilica Tastaman, cerându-i detalii legate de decizia de a părăsi teatrul bucureştean şi Capitala. Atunci Vasilica i-a dezvăluit că nu avea unde locui. Câteva zile mai târziu, Vasilica Tastaman se muta în locuinţa obţinută cu ajutorul directoarei Teatrului Municipal. „La Teatrul Municipal, o vreme am dormit în cabina de la coafură. Când a aflat, doamna Bulandra m-a dus la primul secretar şi, ajungând în faţa lui, a căzut în genunchi. Îmi amintesc că era îmbrăcată superb, purtând o pălărie enormă. L-a întrebat dacă ştie cine sunt şi, evident, el nu ştia. Atunci ea i-a spus: «E cea mai talentată actriţă a mea. Ultimul meu copil. N-are casă». Eu m-am speriat. Am crezut că i s-a făcut rău şi am vrut să o ridic. Mi-a dat un cot şi mi-a şoptit să o las în pace. Am fost trimisă la procurorul general şi acesta mi-a repartizat o garsonieră în Piaţa Romană, unde cineva se extinsese prea mult”, declara actriţa.
Ea mărturisea că prin contactul cu dramaturgia originală, a simţit că este o actriţă pentru care se poate scrie special o piesă. Artista şi-a amintit că atunci când juca la Teatrul Municipal, simţea că este „o actriţă de excepţie” în evoluţia sa profesională. „Nu am avut mari partituri, nu am avut roluri de întindere, ci doar bucăţele de roluri, frânturi, apariţii chinuite. Sunt o actriţă fără repertoriu. În afară de un rol episodic în «Troilus», eu nu am jucat nimic din Shakespeare, n-am apărut în Caragiale, unde cred că m-aş simţi foarte «la mine acasă». Dacă stagiul la Brăila îl consider ca pe o şcoală medie, Teatrul Bulandra mi-a fost o Universitate”, adăuga actriţa.
„Am învăţat secrete de la maestrul Beligan”
În 1961, maestrul Radu Beligan a fondat Teatrul de Comedie. Printre actorii pe care i-a ales pentru a face parte din trupa teatrului erau Ştefan Ciubotăraşu, Mircea Şeptilici şi Vasilica Tastaman. Astfel, Vasilica Tastaman se numără printre fondatorii Teatrului de Comedie. „M-am mutat cu greu la Teatrul de Comedie, lăsând-o pe Lucia Sturdza Bulandra supărată pe mine. Am apărut pentru prima dată pe această nouă scenă în «Burghezul gentilom», de Moliere, alături de Birlic (n.r. - Grigore Vasiliu Birlic). Am citit piesa şi rolul meu era cam aşa: spuneam două-trei cuvinte şi erau puncte, puncte, iar două-trei cuvinte, iar puncte, puncte. Domnul Beligan m-a încurajat: «Lasă, că pe punctele alea ai să bagi tu ce ştii, dulceţurile tale. N-ai nevoie de text». Eu eram subreta - Nicole”, mărturisea artista. Apoi a jucat în piesa „Prietena mea, Pix”, despre care artista declara că a fost piesa care a consacrat-o, în care a lucrat cu marele actor Ştefan Ciubotăraşu. „M-a consacrat piesa «Prietena mea, Pix». În acel spectacol am jucat cu Ciubotăraşu. Eu eram Pix. Aveam 23 de ani, dar personajul meu avea 14. A fost un spectacol de succes şi am luat un premiu. Şi aşa, am slujit mai departe dramaturgia originală cu «Mi se pare romantic», «Capul de răţoi», «Şeful sectorului suflete», lucrând cu mulţi regizori, cu mulţi mari actori. La Teatrul de Comedie am avut un director minunat, pe domnul Beligan. Am învăţat de la el mari secrete, pe care ne sugera să le furăm. Îmi spunea: «Vasile, nu cu colegii de teatru. Cu cei de vizavi, nu din teatru!». Şi l-am ascultat. Întotdeauna colegii mei de teatru au fost fraţii mei”, declara Vasilica.
Filmul a dezamăgit-o: „Am o durere fizică pentru asemenea compromisuri”
Vasilica Tastaman a debutat în film, în 1959, în pelicula „D-ale carnavalului”, după I.L. Caragiale, cu rolul Didina Mazu. „Am întâlnit-o pe Tamara Buciuceanu care dădea probă pentru rolul Miţa Baston. Văzându-mă acolo, regizorul m-a pus să dau probă pentru Didina Mazu. Era nevoie de machiaj, că aveam o feţişoară de copil, iar Didina era o vampă. Am dat proba şi mi s-a spus că rolul e al meu. E primul meu film, într-o distribuţie stelară, alături de Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru şi Ion Lucian”, spunea Vasilica Tastaman. Ea adăuga că este cunoscută mai ales prin filmele în care a jucat - „D-ale carnavalului”, „Aproape de soare”, „Vremea zăpezilor”, „Adio, dragă Nela”, „Astă seară dansăm în familie”, „Veronica”, „Păcală”... „Dacă sunt recunoscătoare filmelor, pentru popularizarea pe care mi-au făcut-o, nu le pot fi recunoscătoare şi pentru satisfacţiile artistice, pe care nu mi le-au oferit. La fel ca şi televiziunea. Nici aici n-am fost încă distribuită într-un rol ca lumea. De obicei, sunt chemată în echipele de şoc ale unor improvizaţii. Mă simt apoi foarte prost. Am chiar o durere fizică pentru asemenea compromisuri. Dar mi-e greu să refuz televiziunea, îmi place mult să joc pe platou şi mai ştiu că sunt şi telegenică. Iubesc mult teatrul modern, dacă aceasta înseamnă un teatru simplu, direct, uman, lucid”, mărturisea actriţa. Între teatru şi film, a preferat dintotdeauna teatrul, pentru că - aşa cum spunea - „Teatrul e mai fierbinte şi-ţi dă o satisfacţie mult mai puternică, profundă. Pe scenă trăieşti clipa, trebuie să te concentrezi tare ca să convingi publicul. Şi atunci vine dedublarea aia care te termină, te sfârşeşte. E o profesie în care dacă ai succes, n-ai voie să nu ai succese”. Actriţa Vasilica Tastaman a jucat şi pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, atât la Savoy, în mai multe comedii muzicale, cât şi la Grădina Boema. „Bimbirică” (o comedie muzicală de Aurel Storin, pe muzica lui Elly Roman) - unde s-a produs alături de H. Nicolaide, Alexandru Arşinel, Puiu Călinescu, Cristina Stamate -, „Nevestele vesele din Boema” (de Mihai Maximilian şi Vasile Veselovski) - împreună cu Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Margareta Pâslaru, Aurelian Andreescu - şi „Camping Boema” (de Mihai Maximilian şi Vasile Veselovski) - alături de Stela Popescu, Ştefan Bănică, Luigi Ionescu - sunt doar câteva dintre ele.
Soţia stelistului Jenei
Vasilica Tastaman a avut două căsnicii, cu doi bărbaţi celebri. Prima a fost cu fostul fotbalist şi antrenor al Clubului „Steaua” şi al echipei naţionale Emeric Jenei, împreună cu care are un fiu - Călin. Vasilica Tastaman declara că dacă nu ar fi fost actriţă, ar fi devenit... o mamă cu mulţi copii. „Sunt căsătorită cu un sportiv cunoscut, cu fotbalistul Emeric Ienei, antrenor la clubul «Steaua», şi am un băiat, Călin. În afară de teatru, iubesc mult automobilismul şi teatrul de păpuşi. Dacă nu făceam teatru, aş fi devenit o mamă cu mulţi copii, mulţi… şapte, opt…
Rolul pe care-l interpretez în «După cădere» e cu totul nou, neobişnuit pentru mine. Fără să fiu inconştientă, nu mă îngrijorează, nu mi-e frică de el. E un fragment dintr-o viaţă zbuciumată. E un rol pe care trebuie să-l trăieşti, un rol pe care nu trebuie să-l discuţi prea mult, ci să-l joci intens. E cel mai greu rol şi, totodată, cel mai uşor din cariera mea. E rolul în care se află inclusă, poate, şi o parte din biografia mea artistică, din viaţa mea, din aspiraţiile şi visurile pe care le-am avut din totdeauna”, mărturisea ea în 1972.
A doua căsătorie a fost cu actorul Dan Tufaru. Cei doi s-au amorezat când se aflau într-un turneu. „Acolo s-a produs un foc voltaic, acolo s-a îndrăgostit Dan de Vasilica. A fost dureros mai apoi, pentru că Dan era căsătorit cu Anda Călugăreanu”, îşi amintea regretatul actor Vladimir Găitan despre povestea fulgerătoare de iubire dintre cei doi artişti. După ce actriţa a divorţat de Emeric Jenei şi Dan Tufaru s-a despărţit de Anda Călugăreanu, cei doi, în fine, s-au căsătorit. Mariajul lor a durat aproximativ un deceniu, apoi au divorţat, iar Vasilica a ales să plece în Suedia.
Adevărata poveste: de ce s-a stabilit în ’81, în Suedia
Vasilica Tastaman a „fugit” din România în 1981, stabilindu-se în Suedia. De ce a luat hotărârea de a pleca din ţară? Motivul îl dezvăluie chiar ea. „Aş minţi dacă aş spune că nu am avut succes şi că asta nu a însemnat enorm pentru mine, însă situaţia devenise din ce în ce mai putredă. Au fost semne mai mici sau mai mari care s-au acumulat şi care au început să-mi ridice întrebări. De pildă, faptul că apa caldă începuse să fie raţionalizată - o oră dimineaţa şi o oră seara. În Bucureşti, nopţile erau din ce în ce mai întunecate. Revista «Cinema» anunţase că nu mai poate scoate coperte cu un singur actor - trebuia să fie cel puţin trei, pentru că numai Ceauşescu urma să mai apară singur pe copertă... Şi apoi a venit seara în care, în teatru fiind, după ce mă aranjasem în cabină, am vrut să cobor la scenă. Când am deschis uşa, am realizat că pe coridor era întuneric beznă, doar într-un capăt pâlpâia un bec mic, de lanternă. Când am întrebat ce se întâmplă, mi s-a spus că nu mai avem voie să folosim becuri puternice, pentru că se face risipă de energie electrică. M-am dus acasă şi m-am gândit: «Vai de mine, ce se întâmplă? Nu se poate!». Totuşi, plecarea mea nu a fost premeditată”, susţine artista. Ea adăuga că avea o prietenă în Suedia, care o invita mereu s-o viziteze, dar era destul de greu să obţină, la acea vreme, aprobare pentru a merge în Suedia împreună cu fiul său. Dar când viza a fost aprobată, s-a hotărât. „Aveam o bună şi dragă prietenă, fostă colegă la Teatrul de Comedie, Mihaela Buta, care era stabilită în Suedia de mai demult. Ea mă tot chema în vizită. Mai fusesem în turneu în Scandinavia în ’73 şi ’75, aşa că nu eram foarte curioasă, însă i-am spus că vin doar dacă îmi dau voie autorităţile să-mi iau şi copilul. Băiatul meu, Călin, mă tot ruga, de ceva vreme, să-l duc şi pe el în străinătate, să vadă şi el lumea. Eu fusesem prin toată Europa, tatăl lui - Emeric Jenei - umblase în lumea întreagă, numai Călin nu mersese nicăieri, pentru că niciodată nu ni s-a permis să-l luăm cu noi. Ei, de data asta nu ştiu ce s-a întâmplat că mi-au eliberat paşaport şi pentru el, aşa că ne-am luat o valiză şi ne-am urcat în primul avion spre Stockholm. Am fost primiţi superb, însă în scurt timp gazdele noastre au început să insiste ca noi să rămânem acolo. Băiatul mi-a spus: «Mami, tu hotărăşti! Eu nu mi-am dorit decât o vacanţă». Până la urmă, mi-am zis că ar fi mai bine pentru el. Şi aşa a fost. Călin s-a format acolo altfel decât s-ar fi format aici. Nimeni nu l-a îngrădit în niciun fel şi a avut toată libertatea să călătorească prin lume. Faptul că a beneficiat de toată această libertate a fost, pentru mine, o mare mângâiere. Am plecat la aproape 50 de ani din România. În lumea în care am ajuns, am văzut ce înseamnă libertatea, demnitatea, informaţia… Am muncit în România 40 de ani şi am o pensie. Am muncit în Suedia şase ani, iar aceşti ani - după ce treci de 50 de ani - înseamnă dublu. Am jucat şi acolo, la Teatrul din Malmö, şi am condus un club al românilor”, povestea Vasilica Tastaman.
A murit când se pregătea de premiera piesei „Audiţia“
După mai bine de 20 de ani, în 2003, Vasilica Tastaman a revenit în România, afirmând că i-a fost dor de ţară şi de prieteni. „Mi-a fost dor de tot ce era aici, în ţară, şi mi-a fost tare frică de dorul acesta. De venit în ţară, eu am început să tot vin, în ieşiri scurte, de o lună, două, încă din ’93, când am avut voie să intru în România, pentru că zece ani am fost «interzisă». Însă trebuie să recunosc că, în general, mergeam numai până la Oradea, acolo unde locuieşte fiul meu, iar prin Bucureşti nici nu călcam. Doar în ultimii trei-patru ani, la insistenţele bunei mele prietene Stela Popescu, care m-a tot bătut la cap să vin şi să stau la ea - s-o mai punem şi noi de o şuetă, să mai depănăm amintiri - am început să-mi fac apariţia şi prin Capitală. Dar, nicio secundă nu mi-a trecut prin cap faptul că vreunul dintre foştii colegi din televiziune sau din teatru ar avea nevoie de mine - să mă vadă, să mă audă, să vorbim. Dar uite că acum câţiva ani, am fost invitată la Gala Premiilor UNITER. Am mers acolo cu Stela, am reîntâlnit actori din teatru şi-am observat că toată lumea e dulce şi mă priveşte cu drag. Asta mi-a dat... aşa, o căldurică la inimă. Mi-a făcut foarte bine. Apoi, Dan Mihăescu m-a rugat să spun un monolog pentru Revelion. Eu n-am fost mulţumită de mine, nu mi-a plăcut deloc cum arătăm la televizor. La un moment dat, mi s-a pus eticheta de «excelentă actriţă de varietăţi» şi nimeni nu s-a mai obosit să mai vadă în mine şi altceva, nimeni nu mi-a cerut să fac şi ceva serios. Adevăratul meu destin artistic l-am împlinit în teatru, unde am jucat mult şi după sufletul meu, adică roluri grele, de compoziţie, iar munca nu mi-a rămas nerecunoscută”, se confesa actriţa.