de Valentin Țigău
El este unul dintre cei peste 2.000 de veterani de război ai Armatei Române care mai sunt în viață din contigentul celor care au luptat în Al Doilea Război Mondial. Gheorghe Enache, azi în etate de 100 de ani, este unul dintre cei care au dus războiul de la un capăt la celălalt, adică din România până la Cotu Donului și de la Cotu Donului până în Munții Tatra, în Cehoslovacia. Acum, de Ziua Eroilor, să ne amintim despre anii războiului în care multe jertfe umane au plecat la Domnul de lângă acest supraviețuitor!
„Jurnale vii”
În ultimul deceniu, am avut șansa de a dialoga cu o duzină de nonagenari și centenari care „au făcut” Marele Război, rememorând scene de luptă, trăiri sufletești, mari încercări și cumpene pe care le-au trecut, în cele din urmă. Ei sunt (au fost) adevăratele „jurnale vii” ale unui timp de o mare însemnătate pentru modelarea lumii, la finele primei jumătăți a secolului trecut. Unii dintre aceștia - plecați de-acum și ei în lumea umbrelor - au fost martori chiar și ai Marii Uniri. Alții, doar și-au trăit prima dragoste în interbelic, după care războiul - și, mai târziu, Revoluția din 1989 - le-a jalonat existența în „epoci” și „ere” complet diferite una de cealaltă. Gheorghe Enache, din Câmpina (Prahova), este și el unul dintre acești martori neștiuți - și rămași atât de puțini! - ai Războiului (scris cu majusculă), iar azi a venit vremea să ne spună ce a trăit, ce experiențe copleșitoare a avut pe front.
„Tancurile înghețau în gropi”
Amintirile lui de telegrafist ne duc la zguduitorul moment al luptelor de la Stalingrad: „Înainte de a ajunge trupele noastre la Stalingrad, s-a întâmplat dezastrul. Nu mai știa nimeni încotro să apuce. Era o brambureală. Mașinile circulau pe câmpuri, tancurile înghețau în gropi. Noi, transmisioniștii, nu participam efectiv pe linia frontului, însă, după cum am observat, rușii au fost săraci, dom’le, în al Doilea Război. Ei n-au avut armată motorizată, cu adevărat. Nu, n-au avut! Au fost săraci de tot. Și cu mâncarea, și cu tot...”. Gheorghe Enache își amintește că „În acel moment de degringoladă, două posturi ale noastre au dispărut, n-am mai știut de ele. Atunci, a trebuit să ne retragem și am plecat de acolo în 1943 și am venit pe malul Mării de Azov. După aceea, am revenit în țară și pe urmă am plecat în Ungaria și Cehoslovacia”. A fost cea mai lungă etapă de război pe care a parcurs-o: „Am plecat în 1941 și am venit acasă în iunie 1945. Când ne-am întors în țară, totul era trist. Ne-am oprit pe la Brașov, nu era mâncare deloc. La o băcănie am găsit doar alimente stricate”. Revenit în București, spune el, a dat în primire aparatura și s-a întors acasă, în mica localitate de pe Valea Prahovei.
„Mai știu și acuma Morse”
„Acasă, am terminat-o cu radiotelegrafia”, zice Gheorghe Enache despre ce a urmat după război. Vreau însă să știu mai mult despre specialitatea pe care a avut-o pe front. Dacă s-ar încumeta azi să mai descifreze ori să transmită un mesaj... „Mai știu și acuma Morse. Dar știți care a fost principala greutate, în război? Transmisiunile noastre de radiotelegrafie fără fir erau într-un «stil» nemțesc. Telegrafia a fost făcută numai cu profesori germani, pe aparatele lor speciale de înregistrări. Și făceam experiențe, pentru că problema cea mai mare era că toate transmisiunile le făceam în cifre și litere. Iar la pupitru trebuia să decodezi, să „«faci» cuvintele, adică formula verbală completă și pe urmă s-o transmiți la comandant. Noi o transmiteam refăcută toată, descifrată. Pentru că toate mesajele primite erau cifrate. Ei, poți să-ți închipui: să stai la aparat, să asculți toate astea, și pe urmă să treci la pupitru și să faci litere... și nu ieșeau cuvintele... pentru că o parte dintre ele erau în germană, iar noi trebuia să cunoaștem și limba germană, altfel, nu puteam să participăm la al Doilea Război Mondial”. Mai zice că la Cotu Donului, o parte dintre camarazi au fost prinși de ruși. „Două posturi ale noastre au fost luate și duse prin Siberia, iar noi, ceilalți, am apucat să ne întoarcem în țară”. Situația frontului se schimbase, „ne-am refăcut la Făgăraș - cu cifrul, cu toate codurile speciale, secrete - și am plecat în direcția cealaltă, cu americanii, spre Apus”.
„Am început de la zero, după Război”
Anii au nins peste el în neștire. Ar vrea să întoarcă măsura timpului, dar nu-i rămân decât aceste amintiri de împărtășit și îndemnurile pentru nepoți. Le vor urma ei, oare? Râde sănătos. „Am început de la zero după Război. La serviciu și acasă au fost anii cei mai buni, că era pace. Restul? Toată tinerețea mea s-a dus pe front. Poți să-ți închipui că, totuși, sunt aicea! (râde). Da. Altceva ce să-ți mai spun? Mă vezi că sunt puternic la vârsta mea? Toată activitatea asta o dirijează numai creierul. Eu să-ți spun o chestie: rău au făcut că au desființat serviciul militar obligatoriu, pentru că în armată foarte multă lume s-a deșteptat. Armata a reușit să disciplineze oamenii. Dar, degeaba, acum, că nu ne mai putem duce înapoi în timp. Nepoților mei, care n-au făcut armata, nu pot să le spun decât să pună mâna la muncă. Pentru că dacă nu muncesc, de multe ori n-are cine să-i îndrume și fac numai prostii. Dar, cred că în primul rând trebuie să învețe și pe urmă să muncească. Dom’le, în primul rând eu am respectat cinstea, felul de viață temperat, civilizat și o viață de familie corectă. Am avut și eu multe necazuri în viață, dar am trecut cu bine peste toate. Acum, îi cinstesc pe camarazii mei, pe cei care au murit pe front, ca și pe aceia care s-au stins mai încoace, cu cicatricile și amintirile lor. Dumnezeu să-i odihnească pe eroii acestei țări”.
În Prahova mai sunt 40 de veterani
Despre soarta veteranilor și poziția statului român față de aceștia am vorbit cu Colonelul (ret.) Constantin Chiper (87 de ani), istoric militar, secretar al Comisiei de Istorie Militară, vicepreședinte al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” și președinte de onoare al filialei Prahova a Asociației Naționale a Veteranilor de Război. „Misiunea ANVR va fi preluată, atunci când nu va mai avea membri, de către ANCE «Regina Maria», care încă de la înființare, în 1919, și apoi după 1990 și-a îndeplinit menirea de cinstire a memoriei înaintașilor noștri care au luptat în Războiul de Independență, în al Doilea Război Balcanic, în Primul Război Mondial, pentru Reîntregire, și în Al Doilea Război Mondial”. În octombrie 2022 datele oficiale arătau că mai sunt în România 2.500 de veterani. „Văduve de război sunt mai multe. În Prahova, sunt 40 de veterani. În Ploiești, sunt numai 6. Cei care au luptat în Vest au fost favorizați de puterea comunistă, dar cei care au luptat în Est au primit drepturile ce li se cuveneau doar după 1994, când s-a creat ANVR”. Cum se face remunerarea veteranilor de către stat? „În funcție de anii de participare la război și de decorațiile primite, statul român i-a împroprietărit pe veteranii de război (al doilea). Cei care au fost distinși, de exemplu, cu ordinul Mihai Viteazul primesc 5 ha de teren. Dar după primul război, veteranii au primit 25 ha de pământ. După 1994, s-au acordat și pensii. Noi avem un veteran de 103 ani, care a participat în campania militară din Est și are pensie 2.600 lei, iar pentru decorații, încă o indemnizație. Avem în Prahova și o veterană de război care are 95 de ani. Ea a lucrat la Spitalul Militar din Constanța, împreună cu renumitul doctor Gafencu. A pansat și a alinat sute de răniți”.